Aripile noastre

Exista o legenda plina de poezie despre cum au fost create pasarile. Micile creaturi fusesera impodobite cu un penaj frumos, inzestrate cu o voce minunata, si umpleau vazduhul cu sunete armonioase, dar – vai! – nu se puteau avanta in vazduh fiindca nu aveau aripi.

Atunci Domnul le-a facut aripi, pe care aratandu-le, le a spus: „Va dau aceasta povara; luati-o si purtati-o”. Pasarile se uitau cu uimire si spaima la acea povara necunoscuta, apoi, ascultatoare, au luat-o in cioc, si au pus-o pe spate si li s-a parut foarte greu de purtat. Dar cu timpul s-au obisnuit cu aripile si, pe masura ce le purtau, ele s-au facut una cu trupul lor, si pasarile s-au invatat sa le foloseasca.

Desfacandu-si le s-au avantat sus de tot, deasupra pamantului. Povara care le starnise uimirea le-a dat posibilitatea sa zboare, devenind pentru ele o noua obisnuinta.

Aceasta legenda are doua intelesuri. Noi toti suntem asemenea unor pasari fara aripi, iar incercarile si obligatiile pe care ni le trimite Domnul trebuie sa ne invete sa ne ridicam deasupra a tot ce este pamantesc.

Ne consideram grijile ca niste poveri greu de dus, dar, dandu-ne seama ca Domnul ni le trimite ca sa invatam ceva din ele, sa ne ridcam mai sus, sa le primim fara murmur. Fiindca, atunci cand se prefac in aripi, ne pot ridica la cer, iar fara ele poate ca am ramane lipiti de acest jalnic pamant. Si tot ele, inaltandu-ne sufleteste, se prefac intr-o binecuvantare. Daca ne ferim de la indeplinirea unei datorii, daca incercam sa scapam de sarcina care ni s-a dat de purtat, pierdem posibilitatea de a ne dezvolta sufleteste.

Sa ne purtam sarcinile fara sovaire, cu speranta in Dumnezeu, si sa nu uitam ca El vrea sa ni le prefaca in aripi. Aripi care ne vor purta tot mai sus, pana cand ne vom urca acolo unde „Că pasărea şi-a aflat casă şi turtureaua cuib, unde-şi va pune puii săi: Altarele Tale, Doamne al puterilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu. (Psalmi 83,3)”.

Sa nu uitam ca in timpul zborului prin aceasta viata pamanteasca, aripile pe care ni le-a dat Dumnezeu, de multe ori plapande, au nevoie de protectie, de intarire si mai ales de curatire de colbul de pe pamant care le ingreuneaza. Aici ne vine in ajutor dragostea lui Dumnezeu, desfasurata asemenea unor aripi largi asupra noastra, bieti calatori pe acest pamant.

Sa alergam iara si iara sub acoperamantul Celui Preainalt, ca sa ne intareasca pentru noi zboruri si, desfasurandu-ne arpile, sa nu uitam ca nu putem zbura cu ele decat cu ajutorul lui Dumnezeu.

(Extras din cartea „Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”)