Asceza limbajului
Un proverb din Israel spune aşa:
“Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă şi poţi spune-n două vorbe, – află-le pe-acestea două” Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi cată grijă trebuie să avem cănd spunem fiecare vorbă, fiindcă fiecare cuvant ne este un legămant de un fel. Iar după ce am spus cuvantul, şi mai multă grijă trebuie să avem, spre a împlini ceea ce am spus”.
Citesc acest proverb simplu şi profund, urmat de cele câteva îndemnuri la responsabilitate ale lui Traian Dorz, răsfoind paginile cărţii “ Mărturisirea Strălucită”. Rândurile acestea sunt un apel la sinteză, la a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult, sunt un apel la o adevărată asceză a limbajului. Mulţi oameni consideră că la asceză sunt chemaţi doar călugării care şi-au impus pentru a ajunge la sfinţire, să ducă o viaţă aspră şi retrasă de restul lumii. Însă nu este aşa. Prin extensia sensului, prin asceză se poate înţelege şi orice exerciţu care pune la încercare perseverenţa şi voinţa. Iată deci că la acest exerciţiu numit asceză, suntem chemaţi toţi indiferent că suntem călugări, preoţi sau mireni, important este să ne dorim sfinţirea vieţii.
Am auzit oameni spunând: “Dac-aş putea să mă întorc înapoi în timp, aş încerca să vorbesc ma puţin şi să ascult mai mult, am pierdut atatea bucurii, pentru că nu am ştiu să ascult”. Iată de ce este necesar să vorbim de o asceză a limbajului astăzi, pentru a nu ne părea rău mai tarziu că nu am ştiut că există şi tăcere expresivă care ascultă şi comunică în acelaş timp. Asceza limbajului, este regula de aur, diametral opusă vorbăriei, prin care putem conştientiza cât de important este a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult.
Au fost momente în viaţa mea, cand m-am înfuriat pentru că n-am avut tăria să fiu calm, am spus cuvinte pe care mai tarziu am dorit să nu le fi spus, pentru că nu am avut tăria să renunţ la eul meu, pentru că nu am avut tăria să tac, pentru că nu am ştiut să aleg, din două cuvinte, pe cel mai scurt, pe cel mai frumos, pe cel mai plin de pace. Cuvintele lui Traian Dorz, sunt un semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi – omul care nu ştie să tacă, nu ştie nici să asculte. Cât de clar vorbeşte Duhul Sfant în cartea Apocalipsei, cap. 2, versetele 7 şi 11: ”Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu….. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua.”
Este timpul să ne schimbăm felul de a ne vedea pe noi înşine, este timpul să ascultăm ce spune Duhul Sfant şi să practicăm această asceză a limbajului în relaţiile cu cei din jurul nostru, în relaţia noastră cu Dumnezeu, vorbind mai puţin şi ascultand mai mult, pentru că nu toate greşelile mai pot fi reparate. Este extrem de greu, dar nu imposibil să practicăm această esceză a limbajului. Totul e să vrei! “Dacă va voi omul, de dimineaţă pană seara ajunge la măsura dumnezeiască” (Ava Amonie). Totul porneşte din interiorul nostru, cum suntem în interior suntem şi în afară.
Închei aceste rânduri aici, pentru a nu cădea în extrema vorbăriei, nu înainte de a reda încă un cuvânt al lui Traian Dorz, pe care l-am găsit răsfoind paginile cărţii părintelui Ioan Tiberiu Vişan; “Sub privirile sfinţilor zilei”; ed. Anastasia; pag. 548: “ …Evanghelia adevărată nu se propovăduieşte mai întâi cu cuvântul, ci mai întâi se propovăduieşre cu tăcerea. Şi nu numai cu picioarele, ci mai întâi cu genunchii şi numai întâi cu vorbele gurii, ci mai întâi cu lacrimile ochilor şi numai întâi cu gesturile mâinilor, ci mai întâi cu bătăturile lor. Evanghelia propovăduită în felul acesta este singura Evanghelia vie, adevărata, rodnică şi sfântă. Şi propovăduitorii unei astfel de Evanghelii sunt adevăraţii trimişi ai lui Hristos. Toţi ceilalţi – care nu sunt aşa şi nu fac aşa – sunt nişte diletanţi netrebnici, nişte profitori ai cucerniciei care şi-au făcut din Evanghelia o meserie convenabilă şi din Hristos un motiv de câştig uşor şi necinstit. Tu din care aceste două tagme faci parte? Se vede după mâinile tale, după genunchii tăi, după viaţa ta!”
Lucia
februarie 1, 2010 @ 11:14 am
Necesar si constructiv articol! Multumim!
Am totusi o nedumerire: Daca – din pacate – fac parte din categoria „diletantilor netrebnici”, ma voi intalni cumva, in iad („gheena focului”), cu cel care m-a denumit asa (raca = netrebnic)?
Sorin M.
februarie 1, 2010 @ 4:24 pm
Lucia, cred ca mai inainte de ne intreba, trebuie sa vedem ce este de fapt un diletant. Eu am cautat pe net si am gasit cateva raspunsuri, iata cateva din ele:
„Diletantul se deprinde a vedea fals.
Diavoleasca mreaja in care se rasuceste diletantul: imprecizia, copilul lenei de a-si incorda la maximum puterile spiritului, il smomeste sa simta bogatii pipaite acolo unde nu sunt decat posibilitati difuze, roditoare sau inselatoare. Spiritul diletant este o fredonare. La cantarea adevarata el nu ajunge; pana acolo drumul e prea inconfortabil.”
Alecsandri îi scria, deznădăjduit, bunului său prieten Titu Maiorescu: „Noi avem direcţii de teatru, care se preocupă numai de exploatarea publicului, avem diletanţi, ce se cred şi se proclamă artişti şi care nu au nici cea mai slabă idee de artă, avem conservatoriu de declamare, fără profesori capabili de a crea elevi… într-un cuvânt avem de toate, împodobite cu titluri mari, cu etichete sonore, dar în fond nu avem nimic care să fie la înălţimea numelui pompos pe are îl poartă. Cum să facem să avem un conservatoriu cu profesori, un teatru cu artişti?“ („Cele mai frumoase scrisori“, p. 218).
Se poate cauta si in dex. un raspuns…dar in fine Diletant = cel care stie de toate si nimic
Sorin M.
februarie 1, 2010 @ 6:53 pm
Sunt convins că vei descoperi adevărul în afirmaţia fr. Traian Dorz.
Păcatul şi nestatornicia noastră ne-a făcut să fim aşa: duplicitari, diletanţi, să nu mai avem dragoste unii faţă de alţii, să nu mai avem răbdăre, să fim ca nişte fii risipitori, să nu construim nimic şi să avem o psihologie de şatră…Adevăratul trimis ai lui Hristos uneste, diletantul dezbina. Ne lăudăm că suntem o ţară 80 % ortodoxă,bun, dar noi dăm cu piciorul în ceea ce ne-au lăsat păriţii, de sute de ani, vrem să facem o credinţă care să fie pe placul nostru. Credinţa cea adevărată încă mai rezistă şi asta datorită acelor care au plătit cu sânge()printre acestia se numara si fr. Traian Dorz cu peste 17 ani de închisoare si domiciliu fortat) ca eu să scriu astăzi liber şi fără teama de a fi săltat de securitate.
Îmi spunea cineva mai zilele trecute, că uneori îşi doreşte să se fi născut într-o altă credinţă cu mai multe libertăţi. De aici şi tendinţa multor tineri şi nunumai din biserica ortodoxă de a trece de la ortodoxie la alte culte. Primul reflex a unui diletant religios este să arunce versete din Sfânta Scriptură pentru aşi dovedi, zice el adevărul
Diletanţi pot fi numiţi şi acei răuvoitori care spun vrute şi nevrute la adresa ortodoxiei, ocolind adevărul.
„Diletantismul – Groapa aceasta în care cad cei mai superficiali dintre cei interesaţi de teologia sau spiritualitatea ortodoxă se găseşte în special în adunările “ecumenice” şi în tot soiul de conferinţe, “refugii” şi alte asemenea. Întâlniri ca acestea sunt specifice Frăţiei englezeşti a Sfinţilor Alban şi Serghie, aşa cum reiese din periodicul lor, Sobornost. Spre pildă, putem citi textul unui discurs al unui presupus cleric despre Părinţii Deşertului: “Părinţii Deşertului pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toţi un loc minunat pentru o întâlnire ecumenică” . Cum se poate ca vorbitorul să fie atât de naiv încât să nu ştie că Părintele pe care el doreşte să-l studieze va fi, ca şi ceilalţi Părinţi, îngrozit să afle că cuvintele lui sunt folosite pentru a învăţa arta rugăciunii pentru heterodocşi? La asemenea întâlniri “ecumenice” una dintre regulile de politeţe despre care heterodocşii nu au cunoştinţă este că prima condiţie pentru studierea Părinţilor este aceea de a avea aceeaşi credinţă ca şi Părinţii Ortodoxiei. Fără această condiţie prealabilă, toată învăţătura despre rugăciune şi dogme rămâne doar o amăgire, un mijloc pentru o altă scufundare a ascultătorului heterodox în propriile-i erori. Acest lucru nu este corect faţă de ascultător; nu este nici o dovadă de seriozitate din partea vorbitorului; este exact modul cum nu trebuie să începem studiul sau să-i învăţăm pe alţii despre Sfinţii Părinţi.
În acelaşi periodic mai putem citi despre un “pelerinaj în Marea Britanie” unde un grup de protestanţi au participat la slujbele diferitelor secte iar apoi la o Liturghie ortodoxă, în care “Părintele a ţinut un cuvânt foarte clar şi edificator despre tema Euharistiei” (Sobornost, Vară, 1969, p. 680). Fără îndoială că, în cuvântul său, Părintele i-a citat şi pe Sfinţii Părinţi – dar nici în acest fel nu a reuşit să-i facă pe ascultători să înţeleagă ceva, ci doar i-a aruncat într-o şi mai mare confuzie dându-le de înţeles că Ortodoxia este doar una dintre sectele pe care ei le vizitau şi că învăţătura ortodoxă despre Euharistie îi poate face să înţeleagă mai bine slujbele lor anglicane sau luterane. Într-o relatare despre un “refugiu ecumenist” din acelaşi număr (p. 684), găsim o urmare a predicii despre “teologia ortodoxă” ţinută în condiţii asemănătoare. După ce au participat la o Liturghie Ortodoxă, refugiaţii au luat parte la un “serviciu Comunitar Baptist”, care a fost ca o respiraţie de aer proaspăt. Deosebit de înviorătoare a fost mica predică pe tema bucuriei Învierii. „Cei dintre noi care cunosc Biserica Ortodoxă au descoperit faptul că şi în cadrul unui serviciu Baptist a fost exprimat acelaşi adevăr”. Acei ortodocşi care încurajează un astfel de diletantism indiferent au uitat fără îndoială avertismentul scripturistic: Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (cf. Mt. 7,6) .
În ultima vreme, aceeaşi Frăţie şi-a dezvoltat diletantismul, adoptând ultima modă culturală, anume aceea de a include lecturi despre Sufism şi despre alte tradiţii religioase necreştine, care probabil că îmbogăţesc “spiritualitatea” ascultătorilor într-o măsură mai mare decât a făcut-o până acum pentru ei Ortodoxia.
Aceeaşi atitudine coruptă poate fi văzută la un nivel şi mai complex în “declaraţiile de acord” care se publică din când în când în urma “consultărilor dintre teologi”, fie între Ortodocşi şi Romano-catolici, Ortodocşi şi Anglicani, sau alte combinaţii. Aceste “declaraţii de acord” pe teme precum “Euharistia” sau “natura Bisericii” sunt, din nou, un exerciţiu de politeţe “ecumenică” care nici măcar nu fac vreo aluzie la ideea de heterodoxie (numai dacă nu cumva “teologii ortodocşi” prezenţi nu ştiu ce vrea să spună acest cuvânt) încât, indiferent de definiţia dată unor asemenea realităţi la care se ajunge prin “acord”, heterodocşii vor rămâne aceeaşi “creştini” fără experienţa vieţii în Biserica lui Hristos, fiind lipsiţi deci de realitatea din ea. Asemenea “teologi” nu se dau înapoi nici de la a căuta vreun “acord” chiar asupra spiritualităţii însăşi, dacă există cumva vreuna, dar imposibilitatea unui asemenea acord se arată foarte evidentă… Cei ce pot crede, cum declară “Mesajul” oficial al “Simpozionului ortodocşilor şi cistercienilor” (Oxford, 1973), că monahii romano-catolici, ortodocşi şi anglicani simt o “unitate adâncă între ei, ca membrii ai unor comunităţi monastice cu diferite tradiţii bisericeşti”, în mod sigur se gândesc conform cu stricăcioasa înţelepciune a acestei lumi şi a modelor sale “ecumenice”, şi nu în acord cu tradiţia monahal-duhovnicească care insistă pe curăţia credinţei. Scopul lumesc şi tonul unor asemenea “dialoguri” este prezentat foarte clar într-un raport al aceluiaşi Simpozion, care indică faptul că acest “dialog” are de gând să se lărgească, pentru a include astfel şi monahismul necreştin, fapt care va permite “monahismului nostru de toate zilele să se identifice, într-un fel, realmente cu monahismul budist şi hinduist” . Oricât de sofisticaţi s-ar putea considera participanţii la Simpozion, diletantismul lor este cu siguranţă superior celui afişat de laicii protestanţi care se înfioară în egală măsură atât de serviciul comunităţii baptiste, cât şi de Liturghia ortodoxă.
Şi iarăşi, într-un periodic “ortodox”, găsim o relatare despre un “Institut Ecumenic pentru Spiritualitate” (Catolico-Protestanto-Ortodox) expusă la St. Vladimir’s Seminary din New York, unde a avut loc o conferinţă ţinută de iluminatul profesor ortodox Nicolai Arseniev, teolog cu vederi largi, asupra spiritualităţii creştine din Răsărit şi din Apus. Un preot ortodox a notat câteva impresii: “Una dintre cele mai izbitoare aserţiuni a fost aceea conform căreia există deja o unitate creştină în sfinţii tuturor tradiţiilor creştine. Ar fi interesant să încercăm să determinăm implicaţiile acestui lucru pentru o tratare a diviziunilor doctrinale şi instituţionale care, în mod clar, continuă să existe” . Devierile doctrinale ale ecumeniştilor “ortodocşi” sunt destul de grave, dar, când se trece la spiritualitate, se pare că nu mai se ţine cont de nici o limită, manifestându-se o indiferenţă faţă de orice se spune sau se crede – un semn care arată cât de depărtată şi vagă a devenit tradiţia şi experienţa adevăratei spiritualităţi ortodoxe pentru “teologii ortodocşi” de astăzi. S-ar putea face foarte bine un studiu serios de “spiritualitate comparată”, dar acesta nu va duce niciodată la o “declaraţie de acord”. Să dăm doar un singur exemplu: primul exemplu de “spiritualitate Apuseană”, citat de Dr. Arseniev şi de aproape toţi ceilalţi, este Francisc din Assisi care, conform spiritualităţii ortodoxe, este un exemplu clasic de monah care a căzut în rătăcire duhovnicească şi în înşelare, fiind venerat ca sfânt numai pentru motivul că Apusul căzuse deja în apostazie pierzând criteriile ortodoxe ale vieţii duhovniceşti. În studiul nostru despre tradiţia duhovnicească ortodoxă va fi necesar să explicăm prin (intermediul contrastului) unde au rătăcit Francisc şi sfinţii din Apus de mai târziu; deocamdată, este suficient să arătăm că atitudinea de pe care se produc asemenea “institute ecumenice” şi “declaraţii de acord” este de fapt aceeaşi cu cea a diletantismului frivol, pe care l-am examinat mai sus, la un nivel mai popular.
Cea dintâi cauză pentru această atitudine spirituală patologică nu este probabil atât de mult aceeaşi cu atitudinea intelectualistă a relativismului teologic răspândit în cercurile “ecumenice”, cât este una mai gravă, ceva ce cuprinde întreaga personalitate şi modul de viaţă a celor mai mulţi “creştini” de azi. Se mai poate vedea o licărire a acestei atitudini în comentariul unui student ortodox de la “Institutul Ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor [C.M.B], Elveţia. Vorbind despre valoarea “conflictului personal cu mulţimea de perspective pe care nu le-am experimentat niciodată”, el notează că “cele mai interesante discuţii (ce aveau ca temă “Evanghelismul”) nu au avut loc în timpul sesiunii plenare, ci mai degrabă atunci când stăteau în faţa şemineului la un pahar de vin” . Aceste remarci necugetate scot în evidenţă mai mult decât “delăsarea” vieţii contemporane; indică o întreagă atitudine modernă faţă de Biserică, de teologia şi practica sa. Dar aceasta ne aduce în faţă a doua cursă fundamentală pe care trebuie să o evităm în studiul Sfinţilor Părinţi.”
( PĂRINTELE SERAFIM ROSE – din cartea „MAI APROAPE DE DUMNEZEU” – Editura Bunavestire, Galaţi, 2003)
Lucia
februarie 1, 2010 @ 10:21 pm
Multumesc pentru generoasele explicatii. Eu am apreciat ca sunt o „diletanta netrebnica”, privindu-mi mainile, genunchii si viata plina de pacate… Fie ca domnul Traian Dorz sa-mi ierte nedumerirea si sa se roage si pentru mine pacatoasa…
Adriana
februarie 1, 2010 @ 10:55 pm
Cine simte in inima sa cata iubire are Domnul pentru noi, oamenii, primeste apoi pacea Sa 🙂
Catalin
februarie 2, 2010 @ 11:15 pm
Intru Hristos, suntem toti frati si surori, ce avem un acelasi Tata 🙂
domni, doamne si domnisoare suntem intru.. societatea (lumeasca) in care traim (domnule avocat, domnule doctor, doamna profesoara)
Lucia
februarie 3, 2010 @ 12:13 am
Ferice de cei care sunt deja fii ai lui Dumnezeu! Fiul risipitor s-ar fi multumit si cu postul de „argat”…