Ascultarea e libertate

Aş vrea să vorbesc puţin despre ascultarea în Ortodoxie şi criticile ce i se pot aduce. Noi, ca şi creştini ortodocşi, ştim că baza vieţii noastre în Hristos o are ascultarea. Ascultarea, după Sfinţii Părinţi, e mai importantă decât orice virtute deoarece „ascultarea e cea care aduce smerenie” sau „după cum Adam a căzut din Rai prin neascultare noi vom ajunge înapoi în Rai prin ascultare”.

Mulţi oameni consideră că ascultarea e specifică doar călugărilor dar aceştia nu îşi dau seama că Hristos nu a făcut două Evanghelii ( una pentru călugări şi una pentru mireni ). Călugăria şi căsătoria sunt ca două surori şi se aseamănă foarte mult una cu alta. De aceea voturile monahale se pot aplica atât în căsătorie cât şi în călugărie. Sărăcia în călugărie se poate aplica la fel de bine în căsătorie astfel: în loc să strângem bani pentru vremuri negre am putea să facem milostenii cu acei bani, putem renunţa la comodităţile de azi trăind puţin mai sărăcăcios pentru a face mai multe milostenii şi pentru a ne menţine treji în viaţă ( din păcate nu ne dăm seama că această comoditate este un blestem venit de la vrăjmaş deoarece ne face să uităm că suntem călători pe acest pământ pe de o parte şi faptul că alţii trăiesc mult mai greu pe de altă parte ), etc. Fecioria în călugărie se poate aplica şi în căsătorie astfel: să avem relaţii trupeşti doar cu soţia şi doar în răstimpurile permise de Biserică, să ţinem fecioaria minţii, a privirii etc. Vreau să fac aici o paranteză despre aceste voturi: dacă comparăm viaţa noastră cu ceea ce ne cere Evanghelia chiar şi faţă de aceste voturi probabil vom fi foarte mulţi repetenţi. Asta ne arată măsura noastră duhovnicească şi boala de care suntem stăpâniţi.

Dar revenind, ascultarea trebuie să apară atât la călugări cât şi la mireni. În lume precum şi în mănăstire, din păcate, unii ar crede că ascultarea i se datorează doar stareţului şi/sau duhovnicului. Totuşi, Hristos cere în primul rând o ascultare faţă de toţi. Păr. Ioan Cojan de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Alba Iulia spunea: „Foarte multe femei caută secretul tinereţii. Uitaţi-vă la mine ce tânăr arăt. Ştiţi de ce arăt atât de bine? Pentru că tot timpul încerc să îi mulţumesc pe ceilalţi. Aşa că şi dacă nu reuşesc la sfârşitul zilei să îi mulţumesc pe toţi am conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut şi de aceea nici efectele îmbătrânirii nu se văd atât de tare”. Hristos ne cere ca să ne iubim aproapele ca pe noi înşine aşa că după cum am vrea ca alţii să facă anumite lucruri pentru noi aşa ar trebui să facem şi noi pentru alţii.

O altă ascultare pe care o datorează călugării e cea faţă de stareţ. Care ar fi echivalentul în căsătorie? Pentru copii echivalentul ar fi ascultarea de părinţi iar pentru cei căsătoriţi e nevoie de ascultarea partenerului de viaţă. De când a venit Hristos nu mai există ideea: „bărbatul ordonă, femeia execută” sau invers. Hristos a schimbat sensul capului într-o familie sau o societate: „Cine vrea să fie mai mare ca toţi să fie slujitorul tuturor”. Aşa că nu e cel mai mare cel care ordonă, sau cel care îşi impune punctele de vedere ci cel care slujeşte cel mai mult.

Dumnezeu i-a făcut pe soţ şi pe soţie egali şi totuşi diferiţi. Bărbatul şi femeia îşi are fiecare rolul lor bine determinat în căsătorie dar în nici un caz asta nu implică că unul e superior iar celălalt inferior. Amândoi sunt la fel de superiori ( ştiu că e un pleonasm aici dar am vrut să subliniez ceva ) în sensul că bărbatul are atribute ce îi lipsesc femeii iar femeia are atribute ce îi lipsesc bărbatului. În orice decizie ar trebui o sfătuire, o ascultare a unuia faţă de celălalt. Şi sunt momente când ştii că cel iubit face o greşeală foarte mare ( şi mă refer la greşeli serioase care ar putea să îi afecteze şansa mântuirii sau să afecteze familia într-un mod distrugător ) iar atunci într-o familie care are la bază dragostea lui Hristos, cel iubit care greşeşte va face ascultare de partener în baza încrederii pe care i-o acordă ( mai ales când cel care greşeşte nu vede să facă ceva rău ). Dar o astfel de ascultare oarbă n-ar trebui să o cerem de la celălalt pentru lucruri minore de genul: unde pun farfuriile, cine schimbă pe copil sau alte nimicuri de genul acesta pe care unii le hiperbolizează. Până la urmă dacă cei doi se iubesc nu apare problema neascultării şi nici certurile ( pe care de multe ori le-am auzit ) despre cine e şeful. Şeful e cel care slujeşte cel mai mult. Să se întreacă cei doi în slujire şi atunci se vede cine e mai mare.

Închizând o a doua paranteză ce am făcut-o în legătură cu anumite neînţelegeri între soţi vreau să mă refer la a treia ascultare şi anume ascultarea de duhovnic. Sfinţii Părinţi spun că trebuie să facem o ascultare oarbă, că şi dacă duhovnicul greşeşte ca un om Dumnezeu va îndrepta pe cel ascultător pentru că ascultă. Marii părinţi contemporani: păr Porfirie Kavsokalivitul sau păr. Efrem Katunakiotul subliniază foarte tare că harul primit a fost datorat unei ascultări oarbe. Indiferent de ceea ce spune duhovnicul noi trebuie să ascultăm de el ca de Hristos deoarece duhovnicul e glasul lui Hristos.

Acum trecând de partea de teorie şi care se potriveşte unei lumi ideale aş vrea să mă refer la criticile actuale ce i se dau ascultării. Să enumerăm nişte cazuri: – spun Sfinţii Părinţi să faci ascultare orbeşte de duhovnic atât timp cât nu e eretic; – spun părinţii mai necredincioşi către copii: „mai bine asculţi de un necunoscut decât de propriul tău părinte?”; – spun unii mai necredincioşi, cei neortodocşi precum şi unii ortodocşi bine intenţionaţi: „dacă duhovnicul îţi cere să te arunci în fântână te arunci? Dacă da, atunci înseamnă că şi cei care făceau parte din diferite secte şi li se cereau să se omoare sau să facă cine ştie ce e normal”.

Deci problema principală s-ar pune în felul următor: până unde merge ascultarea? Să luăm cazul cu ce au spus Sfinţii Părinţi. Păr. Efrem Katunakiotul când a fost problema cu schimbarea calendarului după ce s-a rugat a primit semn de la Dumnezeu că Biserica lui Hristos e la Constantinopol. Dar avea o problemă: duhovnicul său Nichifor nicicum nu dorea să facă ascultare de Constantinopol: „‘Am să vă fac cunoscut un amănunt din viaţa mea. Eu şi bătrânul Iosif am primit cei dintâi descoperire despre sminteala cu calendarul. Ni s-a arătat că Biserica cea vie este la Constantinopol, şi nu în tabăra celor numiţi zeloţi. Ne-am întors atunci cu Biserica, întru care este şi întreg Sfântul Munte. Stareţul meu voia să rămână cu zeloţii, iar eu i-am stat împotrivă cu silnicie în privinţa aceasta. Bătrânul Nichifor a fost nevoit să dea înapoi. Urmarea a fost că harul a plecat de la mine şi am rămas uscat, lipsit de simţirea lui şi de mângâiere.’ S-a gândit atunci că trebuie să facă ascultare până la moartea asprului său Stareţ, iar apoi să se reaşeze întru rânduiala Bisericii. Asemenea îi spunea şi bătrânul Nichifor: ‘De ce-mi aduci strâmtorare, fiul meu, în lucrul acesta pe care nu pot să-l fac? Ai puţină răbdare, şi după moartea mea fă orice voieşti’. Aceasta avea să se întâmple după 23 de ani, când păr. Efrem şi-a întemeiat obşte”. La fel e şi cu cazul al treilea şi anume când mai marele sectei îţi cere să te sinucizi sau să faci cine ştie ce alte nebunii. Deci unde e soluţia?

După părerea mea problema principală se pune la ceea ce e ascultarea. În primul rând ascultarea e libertate, adică se face de bunăvoie pe de o parte şi pe de altă parte îţi asumi consecinţele la ascultarea făcută. O ascultare pe care o facem pentru a fugi de responsabilităţi nu e o ascultare ortodoxă şi în Duhul lui Hristos care în primul rând ne-a făcut liberi. Cei din secte de obicei când fac ascultare ei renunţă la libertatea lor, la tot ce ţin de ei şi preferă o ascultare oarbă în schimbul de a scăpa de responsabilităţi. Şi când faci aşa ceva deja e băgat un demon în acea ascultare şi poţi să ajungi la mari probleme ( de asta şi Sfinţii Părinţi sfătuiau să nu faci ascultare de un eretic şi anume deoarece nu mulţi fac o ascultare curată de un duhovnic ci mai degrabă o astfel de ascultare se câştigă cu timpul ).

Cei care se sinucid se aşteaptă de obicei ca prin gestul acesta să ajungă într-o nirvana. Ei resping Crucea şi tot ce fac e cu scopul de a ajunge la o fericire fără Cruce. Şi din păcate acest gen de ascultare apare şi în Ortodoxia noastră. Să dau un exemplu: Păr. Porfirie îi spune unui călugăr să ia paharul cu apă de pe masă şi apoi să-l verse pe jos. Călugărul face ascultare. Apoi păr. Porfirie îi dă o palmă şi îi strigă: „Prostule, de ce ai vărsat apa?!” iar călugărul îi spune: „Iertaţi-mă părinte”. Atunci păr. Porfirie îi spune: „Dacă ai fi spus că ai vărsat-o din cauză că ţi-am spus eu ai fi pierdut cununa”. Oare câţi din noi nu ar fi ispitiţi să spună că am vărsat apa din cauză că a spus duhovnicul? În acelaşi timp mai spune păr. Porfirie despre adevărata ascultare: „Nu e ascultare atunci când tu te aştepţi ca stareţul să te ispitească ci atunci când eşti luat pe nepregătitea. Atunci poate să vadă stareţul felul tău de a fi şi dacă ştii să te smereşti”.

Ca şi o concluzie aş vrea să spun faptul că ascultarea e bună, e dumnezeiască dar aceasta e doar când trăim în Duhul lui Hristos, când pătrundem în Duhul Evangheliei şi nu în Litera ei. La început fiecare tinde să facă o împlinire a Evangheliei după Literă şi deseori aceşti oameni se smintesc despre cei ce Îl trăiesc pe Hristos în viaţa lor. Dar dacă suntem sinceri în ascultarea noastră şi nu ne făţărnicim ( iar deseori ne făţărnicim fără să fim conştienţi de asta iar aici e drama şi mai mare deoarece riscăm să ne pierdem crezând că suntem pe drumul cel bun ) Dumnezeu ne va duce la o ascultare în Duh şi în Adevăr. Până atunci e de preferat să ascultăm sfaturile Sfinţilor Părinţi şi anume de a nu face ascultare faţă de eretici sau faţă de cei ce ne cer să facem păcate precum şi sfatul păr. Rafail Noica care ne spune ca înainte să facem o ascultare oarbă de un duhovnic să îl certăm foarte atent şi dacă simţim că Hristos e în el atunci ne putem preda cu totul în mâinile acestui duhovnic.

(Sorin Dan)