Asistăm la dispariţia unui mod de viaţă. Ciobanii nu vor să mai fie ciobani.
transhumanta_teaser_1 from dragos lumpan on Vimeo.
Ultima transhumanţă descrie in fotografie si film dispariţia unui mod de viaţă milenar. Este un proiect artistic, etnografic şi sociologic care insumeaza 5 ani de cercetare, 6 ţări studiate, 40.000 de km parcurşi, 100.000 de fotografii, 70 de ore material filmat şi 100 de ore înregistrări audio.
Am început acest proiect din mai multe motive. Primul este curiozitatea. Mergând cu trenul sau cu maşina am văzut pe câmp oi; uneori am jucat “oi”: un fel de numărătoarea lui Romulus şi Remus, dar cu oi, desigur. Lângă oi e şi câte un cioban. Şi am fost curios să aflu câte ceva despre ciobani. Unde dorm, ce mănâncă, ce fac toată ziua, tot anul… Am aflat că unii ciobani merg zi de zi cu oile, sute de kilometri într-un an, dorm unde îi prinde noaptea, sub cerul liber, indiferent de anotimp. Trăiesc într-o altă lume, într-un alt timp, într-un calendar cvasi-cosmic. Şi totuşi îi întâlnim din când în când.
Un alt motiv este acela că îmi place brânza. Brânza se pare că este unul dintre cele mai vechi produse româneşti de export; chiar şi etimologic. În Dicţionarul de cuvinte călătoare Alexandru Graur scrie: Cuvântul brânză după toate probabilităţile provine din substratul daco-getic; el a fost adoptat de mai toate limbile apropiate în spaţiu de a noastră. Limbile slave folosesc bryndza; din slavă cuvîntul a trecut în germană: dial. Brinse, Brimsenkäse . Mai apare şi Brinzenkäse ; în germană Käse înseamnă „brânza”, astfel că, după toate probabilităţile, avem aici o tautologie; dar se socoteşte de obicei că produsul vine din Elveţia, dintr-o localitate numită Brienz, astfel că s-a putut crede că Brinzen-käse înseamnă „brânza din oraşul Brienz”. Mult mai probabilă mi se pare ipoteza că oraşul îşi trage numele de la marfa pe care o exportă, iar aceasta a fost la început pregătită de ciobanii români. În sudul Franţei se foloseşte termenul brousse pentru „brânza de vaci”; singura etimologie care mi se pare probabilă este tot ‘brânză’ al nostru, care va fi ajuns în Franţa prin Elveţia.> Alexandru Graur, Dicţionar de cuvinte călătoare, Editura Albatros, Bucureşti 1978 Pentru că pregatirea mea este vizuală am încercat să vorbesc depre brânză, şi despre autorii ei pe limba mea, în imagini.
Al treilea motiv este dispariţia transhumanţei. Din cauza schimbărilor ciobanii nu vor să mai fie ciobani. Sau cel puţin nu vor să mai meargă la drum zi de zi, an de an, toată viaţa. E mai mult decât o meserie, e un mod de viaţă greu, foarte greu. Şi sunt din ce în ce mai puţini ciobani care mai merg la drum. Titlul proiectului “Ultima Transhumanţă” mi-a fost dat de o familie de ciobani. De generaţii familia lor mergea la drum. Eu i-am urmărit timp de un an şi jumătate; apoi mi-au spus că renunţă la drum, la “trasformanţă” cum îi ziceau ei. Au rămas ciobani, dar sunt stabili, sedentari. În Tora, în Biblie şi în Coran putem să citim: “Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.” Ancestral, cu toţii avem o rudă mai apropiată sau mai îndepărtată cioban. Acum, noi suntem martorii dispariţiei unui mod de viaţă. Eu nu pot să mă opun dispariţiei transhumanţei, dar pot să încerc să o observ, atât cât a mai rămas.
Dragoş Lumpan
shtugher
martie 10, 2012 @ 8:42 am
eu m-as baga cioban pentru o vara .. dar macar vro 1500 de euroi sa primesc ..:D
shtugher
martie 10, 2012 @ 8:42 am
pe luna 😀
Maria Vicol
martie 10, 2012 @ 9:36 am
minunat acest proiect…si prezentarea si filmuletele…imi place mult…chiar cred ca ,daca as fi avut posibilitatea,as fi venit cu mare interes la expozitie.Ajutor de la Domnul in toate d-nule Dragoş Lumpan!
radu ilie
martie 10, 2012 @ 11:56 am
si eu am oi si sunt din familie de ciobani! transhumanta sa terminat pentru ca acum terenurile au stapan! mai demult ciobani care faceau transhumanta faceau si multe pagube pe terenurile oamenilor! acum ciobani au devenit fermieri!
Mihai Aurelian Gogonea
martie 10, 2012 @ 8:35 pm
Dragilor,
din pacate ne indepartam tot mai mult de valorile si polivalentele vietii adevarate. Ne indepartam tot mai mult de originile noastre de la sat. Care dintre stramosii nostri de acum 100 de ani s-au nascut la oras, treafic intens si zgarie nori? Care dintre bunicii nostri mergeau la shopping in mall-uri? Pe atunci o perechie de cizme, bocanci de piele tineau 5-10 ani! De ce am ajuns o societate de consumism, in care acceptam sa consumam din ce in ce mai mult pe bani din ce in ce mai multi?
Unde este frumusetea satului de altadata, unde este painea si cozonacul proaspat scos de bunica din cuptor? Unde este bratul de iarba proaspat taiat la rasaritul soarelui de catre bunicul? etc De ce televizorul si societatea actuala ne-au furat toate aceste comori pe care putini le apreciaza?
De aceea va recomand sa cititi artcolul: „Credeti ca suntem mai fericiti decat bunicii si strabunicii nostri? interviu cu Virgiliu Gheorghe din Revista Familia Ortodoxa nr3(38)/2012 pag. 38-41
Mihai Aurelian Gogonea
martie 10, 2012 @ 8:38 pm
Acum cateva decenii, părinţii şi bunicii noştri, erau mai apropiaţi de Dumnezeu, aveau parcă mai mult timp să stea de vorbă cu Dumnezeu şi să se roage Lui. Se rugau şi mulţumeau Domnului de când se trezeau şi pană seara la culcare. Noi, oare mai facem acest lucru? Ne mai facem timp să stăm de vorbă în rugăciune cu Dumnezeu? Se pare că este mult mai confortabil să ne îndreptăm atenţia spre ecranul televizorului (când avem puţin timp liber, în special seara înainte de culcare) decât să ne facem timp pentru rugăciune. Altădată părinţii şi bunicii noştrii î-şi îndreptau privirea spre colţul de rugăciune împodobit cu Icoane, astăzi noi ne îndreptăm privirea spre ecranul televizorului care a înlocuit Icoanele din colţul de rugăciune. Altădată, seara înainte de rugăciune creştinii aprindeau candeli, noi astăzi, în schimb, aprindem televizorul. Altădată, oamenii aplecau genunchii spre rugăciune în locul rânduit din casă, noi, astăzi, ne apecăm genunchii sufletului spre tot felul de programe TV fără de folos trupesc sau sufletesc, ci mai degrabă spre îndepărtarea de calea ce duce spre mântuire. Altădată, strămoşii noştri vărsau lacrimi de pocăinţă în timpul rugăciunii în faţa Icoanelor şi a candelei aprinse, noi astăzi, vărsăm lacrimi la nu ştiu ce film sau telenovelă. Nu ne ajunge oare povara problemelor noastre de zi cu zi? Mai avem oare nevoie să ne încărcăm sufletul şi mintea de probleme fictive (închipuite)? Când stăm cuprinşi de nerăbdare şi suspans să vină a doua zi emisiunea, filmul, telenovela sau programul favorit nu este oare ca şi cand ne-am închina lui Baal, faimosul idol din vechime? La toate aceste întrebări să medităm, să ne răspundem la ele şi să ne învrednicim măcar în ceasul al unsprezecelea să ne tocmim „lucrători pentru via Sa”. Căci, tot un dinar va primi şi cel din ceasul întâi şi cel din ceasul al unsprezecelea, „căci vrednic este lucrătorul de plata sa”.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!