Atenţie la indulgenţe!

Cunoaştem cu toţii cât de mult rău au făcut creştinismului invenţiile indulgenţelor. Se ştie, că unul din argumentele principale care au stat la apariţia protestantismului a fost reacţia lui Luther (pe atunci călugăr augustinian) faţă de indulgenţe şi meritele prisositoare, foarte încurajate pe atunci în mediul catolic.

Biserica Evului Mediu, plină de concepţii juridice despre Dumnezeu şi revendicând oficial actul credinţei, l-au transformat dintr-un act spiritual într-unul comercial. Concret, au găsit corespondent spiritual oricărui act material, făcut în numele credinţei şi astfel, au considerat plini de fapte bune, mântuitoare, pe toţi cei care fac donaţii băneşti şi care, îşi pot asigura prin acestea anularea suferinţelor vremelnice, datorate păcatului şi indirect, un loc sigur în Împărăţia Cerurilor.

Altfel spus, se cerea ca relaţia omului cu Dumnezeu să se deruleze în exterior nu în interior. Acest demers s-a pliat foarte bine pe disponibilitatea omului de a-şi „face datoria” faţă de Dumnezeu şi de a îndeplini acte formale exterioare, mai mult decât aceea de a se observa interior sau de a deveni conştient de sine şi de a fi permanent într-o atenţie înfrigurată la el şi la Dumnezeu din el.

Dacă, indulgenţele au apărut în mediul Occidental catolic, favorizat de un sistem dogmatic (deci limitat!) despre relaţia om-Dumnezeu, el nu s-a dezvoltat numai acolo, ci s-a transferat, prin împrumut profitabil, şi în spaţiul răsăritean. Nu este un fapt izolat. Multe alte concepţii religios-juridice au fost preluate în mediul ortodox, fără discernământ, şi avansate sub masca „dreptei credinţe”. Oricum, „miza” acestor împrumuturi este clară: siguranţa binelui şi pe pământ şi în cer, trecută atât în dreptul revendicatorilor (de obicei teologi şi clerici), cât şi în dreptul donatorilor (slugarnicii de serviciu ai credinţei).

Nu este un fapt nou. „Profitul” de pe urma credinţei a apărut în mediul creştin odată cu masificarea lui, atunci când s-a aderat la creștinism din interes şi nu din convingere. Acestui fapt i-a urmat o serie de acţiuni şi norme menite să „înglobeze”, dar să şi reglementeze manifestările sociale creştine, mai mult sau mai puţin conştiente, ale aderenţilor. Ulterior şi colateral acestui demers, oficial sau nu, s-au decretat diferite legi, canoane, uneori „aşa-zis dogme”, care să susţină anumite născociri ale minţii, devieri de comportament sau chiar absurdităţi, ale celor care s-au compromis, în timp ce aveau impresia că se sfinţesc. Aşa au apărut dogma infailibilităţii, a meritelor prisositoare, a indulgenţelor, a predestinaţiei, a exclusivităţii Scripturii, a inchiziţiilor, a imperialismelor religioase etc.

Descurajator este faptul că, în ciuda unei bogate bibliografii existente în spaţiul teologic-eclesial ortodox, încă se mai ţin „predici” sau se dau sfaturi (e drept mai mult indirect, dar nu mai puţin incorect), pentru susţinerea indulgenţelor. Mai ales, atunci când cei în cauză au un fler gospodăresc alarmant se precipită la fel de fel de soluţii (pentru primirea de donaţii), care au la vedere sau în supsidiar un conţinut bazat pe indulgenţe. Ca exemplu, de curând am ascultat o astfel de cerere, care promitea un „cont în ceruri” donatorilor pentru finalizarea unui centru filantropic. Iar în alt caz, într-un loc în care se ridica un centru pentru copii, slujitorul îndemna la donaţii, mai ales pe mamele care au făcut avorturi şi care, astfel, îşi mai pot ierta din păcate (!?). Astfel de exemple pot continua, ele fiind combătute în multe lucrări de specialitate (de exemplu, lucrarea părintelui Nicolae Necula: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică) . Noi am expus doar un model simptomatic.

Poate că aş fi trecut cu vederea, cum am făcut-o cu multe alte ocazii, punând totul în seama indolenţei slujitorului şi a naivităţii ascultătorului. Numai că, după ce câţiva tineri mi-au atras atenţia la astfel de expuneri periculoase, mai ales atunci când sunt avansate de pe amvon, am înţeles că practic o tăcere culpabilă. Întrebările lor necesită lămuriri oneste, fie şi numai pentru faptul că nu se înscriu în rândul credincioşilor naivi, care au parcat definitiv în Biserică. Deşi i-am încurajat să ceară personal lămuriri slujitorului, cu convingerea că astfel de atitudini pot descuraja avântul nejustificat al predicatorilor, le răspund pe această cale foarte clar: astfel de cereri sunt cât se poate de direct argumente pentru susţinerea indulgenţelor. Şi, după principiul patristic exprimat de Sfântul Grigorie Teologul: „Cei ce vorbesc în numele Bisericii sunt la judecata Bisericii” (Contra lui Iulian, PG 35, 1053 comentat şi dezvoltat cu multe expemple în: Împătăşirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse, Deisis, Sibiu, 2006, pp. 145-148; 272-276), ne permitem un sfat şi o rugăminte: Dragii noştri slujitori! Fiţi mai zăbavnici la cerinţe şi mai râvnitori spre Adevăr. Cel puţin, la aceasta făceau apel Apostolii, imediat după pogărârea Duhului Sfânt (deci în deplinătatea Adevărului), zicând că: „Nu este drept ca noi, lăsând deoparte Cuvântul lui Dumnezeu (Adevărul) să slujim la mese (citeşte binefaceri sau construcţii de tot felul)” (F. Ap. 6, 2).

Trecând peste amănuntul apostolic (ei au găsit soluţia prin înfiinţarea diaconatului, care să facă lucrarea filantropică în locul lor – fapt mai cu totul ignorat în actualitatea bisericească panortodoxă), n-ar fi deloc imposibil să avem încredere că dacă lucrarea preoţească se va axa pe aşezarea omului în Adevăr, toate celelalte se vor adăuga şi unora şi altora (Mt. 6, 33).

Reamintim că în spaţiul ortodox, potrivit cu Adevărul, nu există gest exterior compensatoriu spiritual, după cum  categoric ne-a spus-o Mântuitorul: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26). Însă, acest act exterior, întrucât îşi are rădăcina în har, nu este ostentativ, ba chiar se cere a fi ascuns (Mt. 6, 1-8), tocmai pentru a nu-i minimaliza calitatea printr-o nedreaptă apreciere. Actul vizibil provenit dintr-o lucrare spirituală, este un act divino-uman, ori aprecierea tinde să fie axată exclusiv pe partea omului. Este motivul pentru care, oamenii sfinţi, copleşiţi de prezenţa harului, fug de orice apreciere exterioară şi doresc doar această intimitate în Adevăr, mai mult decât orice altă experienţă a vieţii. Şi paradoxal, au fost cei mai căutaţi oameni ai istoriei şi cei care au primit cele mai multe daruri (de tot felul); nu pentru ei, nu compensatoriu, ci numai pentru că Adevărul din ei era Adevărul pe care-l căutau oamenii şi pe care, odată aflat, au avut pe loc o nevoie de despovărare (materială) (F. Ap. 4, 33-35). Mai bine zis, o investire a avutului în locul cel mai potrivit, întrucât Adevărul nu are nici o condiţie exterioară pentru a fi dorit şi primit. Astfel, se verifică încă odată axioma naturală: Adevărul – Hristos – eliberează de orice condiţionare, El nefiind de nimeni şi de nimic condiţionat.

Prin urmare, atenţie la indulgenţe! Ele n-au nimic în comun cu Adevărul, întrucât El se dăruieşte total celui ce-L doreşte (nicidecum compensatoriu!).

Este adevărat, că prinşi în hora libertăţii din Adevăr, ne descotorosim instinctiv, dar conştient, de orice condiţionare exterioară şi suntem dispuşi să oferim toate ale noastre. Dar aceasta nu se impune, nici nu ni se cere – este libertate superioară!

Deci, Vă rugăm, nu ne ispiţiţi cu ieftineli spirituale!

Cât despre noi, promitem să vă atenţionăm! Nu din ripostă răutăcioasă, ci din dragoste fiască.

(Gheorghe Butuc)