Invitaţie la lectură: ,,Atletul lui Hristos”

Cu toţii cred că ne-am întrebat într-un moment al vieţii cum poate un om contemporan să devină „sfânt”. Dacă aruncăm o privire în dex, cuvântul „sfânt” înfăţişează o persoană care duce o viaţă curată şi cucernică. Dar oare atât ne trebuie ca să putem deveni sfinţi? Oare ce au făcut Sfinţii Bisericii pe care-i prăznuim zilnic, de au primit această chemare şi totodată numire? „Orice om poate deveni sfânt cu condiţia să-L iubească pe Hristos…” Iată şi răspunsul concis pe care ni-l oferă cartea lui Virgil Gheorghiu „Atletul lui Hristos”.

Îmi amintesc că această carte mi-a atras atenţia în mod deosebit acum doi ani de zile, când am intrat într-o librărie ortodoxă din Bucureşti. Am aruncat o privire apoi am vrut să o cumpăr pe loc, dar am amânat spunându-mi că o voi citi cu altă ocazie. Când m-am întors acasă, parcă ceva din lăuntrul meu îmi tot spunea să caut cât mai repede cartea pe internet apoi să o comand pentru a o citi. Am găsit cartea, iar peste câteva zile am început să mă înfrupt din paginile ei, dorind să aflu despre ce este vorba. De asemenea, îi îndemn pe toţi cei care veţi dori s-o citiţi să primiţi mai întâi binecuvântarea de la Părintele duhovnic, fiindcă nu se ştie ce fel de gânduri se vor naşte la terminarea ei.

„Atletul lui Hristos” ne descrie pentru început, viaţa unui mare sfânt şi ierarh al Ortodoxiei, Ioan Gură de Aur. Acesta se dovedeşte a fi „un atlet al lui Hristos care se deosebeşte de colegii săi din calendar, adică de ceilalţi sfinţi.” Prin ce se deosebeşte? Prin viaţa sa plină de întâmplări tumultoase, prin faptele sale, prin darurile primite de la Dumnezeu, prin lupta cumplită cu propria fire şi prin multe alte aspecte care sunt redate în această carte. De fapt nu aş numi-o simplu şi elementar: „carte” ci o invitaţie la…sfinţenie. Poate că sună paradoxal. Dar autorul tocmai asta vrea să ne arate de fapt, că nimeni nu vine pe lume sfânt: „niciodată nimeni nu se naşte sfânt. Omul devine sfânt. Sfinţenia se cucereşte. Naşterea lui Ioan Gură de Aur este identică naşterii oricărui alt Ioan de pe pământ. Nu are nimic excepţional…”

În primele două capitole sunt descrişi părinţii sfântului, familia împreună cu prietenii, „maeştrii” lui Ioan dar şi multe alte personaje care apar în viaţa sa. Îl găsim pe Libanius, primul „maestru”, cel care a pus la cale planul de a-l desemna pe Ioan drept succesorul său la conducerea şcolii retorice din Antiohia. În scurt timp, între cei doi se formează o prietenie nezdruncinată, astfel încât Libanius nu încetează niciodată să-l admire şi să-l iubească pe Gură de Aur chiar dacă acesta îl abandonează mai târziu şi trece în tabăra adversă. Ioan îl numea de foarte multe ori pe Libanius: „maestrul meu, cel mai superstiţios dintre oameni” pentru motivul că Libanius n-a îmbrăţişat „adevărata filozofie”, cea întru Iisus Hristos. Chiar dacă Sfântul şi-a ales mai apoi un alt maestru, un alt învăţător, un alt drum chiar…clipele trăite alături de Libanius au rămas vii în sufletul lui Ioan.

În capitolul următor autorul ne pune faţă în faţă cu un exemplu extraordinar de milostenie şi de renunţare la întreaga avuţie. Sfântul Ioan Gură de Aur se retrage într-o mânăstire, renunţând la toate bunurile pământeşti pe care le avea până în acea clipă. Sfântul înseta acum după alte bunuri, după cele sufleteşti şi veşnice, care nu vor trece nicicând. Toată bogăţia sa fusese dată săracilor. „Intrând în mănăstire a renunţat şi la trup şi la sânge, adică la toate legăturile cu lumea. Singurii săi fraţi erau ceilalţi monahi. Asta era tot. Mai trebuia să renunţe şi la sine însuşi şi acesta era lucrul cel mai dificil.” Aici începe de fapt adevărata luptă, adevărata trăire duhovnicească.

Dacă până să ajungem la capitolul al III-lea, l-am cunoscut pe Ioan ca pe un tânăr înţelept, dornic să înveţe lucruri noi, acum îl vom descoperi pe Ioan, ca Sfânt. Ca un atlet desăvârşit care se detaşează total de lume apoi de propria persoană. Să nu credeţi că această „invitaţie la sfinţenie” este o carte recomandată celor care vor să urmeze o viaţă pustnicească, întocmai ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Autorul ne precizează clar la început că orice om poate deveni sfânt cu condiţia de a-L iubi cu adevărat pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu a spus „orice călugăr/maică poate deveni sfânt/sfântă”. Ci „orice om”. Veţi înţelege această mare diferenţă dacă veţi citi cartea în întregime. Vă las acum să descoperiţi singuri ce se va întâmpla pe parcurs în viaţa lui Ioan Gură de aur. Închei cu un fragment descriptiv al cărţii, care va stârni cu siguranţă în inimile voastre dorinţa de a citi cartea minunatului Virgil Gheorghiu:

„Ioan Gură de Aur a luat hotărârea să se facă sfânt
încă din adolescenţă, cand era încă pe băncile şcolii.
Alţi tineri hotărăsc să se facă generali, sportivi, campioni, exploratori.
Ioan Gură de Aur a hotărât să se facă sfânt.
Toata viaţa sa n-a avut alt ideal… „

(Georgiana)