Putem trăi oare fără autoconstrângeri ?

Omul este liber, zice-se; el nu se cuvine şi nu poate fi constrâns să primească nici o credinţă şi nici o învăţătură. Ce concepţie diavoIească! Dacă nu li se impune oamenilor să facă ceea ce trebuie, ce se poate alege de ei? Ce-o să se aleagă de tine, cel ce trâmbiţezi acum noi reguli de viaţă, dacă nu-ţi vei impune ţie însuţi nimic bun, ci vei trăi după cum îţi va dicta inima ta coruptă, mirrtea ta trufaşă, mioapă, oarbă, trupul tău păcătos?

Răspunde-mi, ce se va alege de tine? Dacă nu-ţi vei impune nimic, nu zic ceva bun, ci nici măcar ceva obligatoriu şi folositor? Poţi oare să faci abstracţie de orice autoconstrângere? Este de conceput ca unui creştin să nu i se ceară, să nu i se impună să îndeplinească prescripţiile credinţei şi evlaviei? Oare nu este scris în Sfânta Scriptură că „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă“, că numai cei ce se silesc şi-o pot dobândi (cf. Matei 11, l2)? Cum să nu le impui, mai ales copiilor, să se roage? Ce s-ar alege de ei dacă n-am face-o? Nu nişte leneşi şi nişte derbedei? Nu s-ar deprinde cu tot răul?

Cine s-a obişnuit să dea seama, la spovedanie, de toate cele ce a făcut în viaţa de-acum, aceluia nu-i va fi frică să dea răspuns, în acelaşi chip, la înfricoşãtoarea Judecată a lui Hristos. De altminteri, tocmai pentru aceasta a şi fost instituită aici pe pământ, ca o sumară judecată, pocăinţa, pentru ca noi, curăţindu-ne şi îndreptându-ne prin mărturisirea păcatelor, să putem da un răspuns de care să nu ne fie ruşine la înfricoşătoarea Judecată a
lui Hristos.

Este o primă trezire la pocăinţă sinceră, una care se cere făcută cel puţin o datã pe an. Cu cât căinţa ne vine mai târziu, cu atât este mai rău pentru noi, cu atât mai mult ne vom încurca în iţele păcatului şi cu atât mai greu ne va fi să dăm seama de cele făcute. Al doilea lucru care ar trebui să ne îndemne la spovedanie este liniştea pe care ne-o aduce ea. Cu cât mărturisirea ne va fi mai siuceră, cu atât ne va fi şi sufletul mai liniştit.

Păcatele sunt ca nişte serpi ascunsi care muşcă din inirna omului şi din toată fiinţa lui. Nu-i lasă o clipă de linişte, îi sug neîncetat inima. Păcatele sunt ca nişte mărăcini agăţători care înţeapă întruna sufletul. Păcatele sunt întuneric duhovnicesc. Cei ce se căiesc trebuie să aducă roade de pocăinţă. Pocăinţei îi vin în ajutor conştiinţa, memoria, imaginaţia, afectivitatea, voinţa. Fiindcă în greşeală sunt implicate toate capacităţile sufletului, de aceea şi pocăinţa trebuie să fie din tot sufletul. Pocăinţa care nu trece dincolo de cuvinte şi care este lipsită de intenţia de îndreptare şi de zdrobirea inimii nu este decât o făţărnicie.

Păcatele tulbură conştiinţa, trebuie să o limpezim; prin păcate afectivitatea se atrofiază, se degradează, trebuie să o trezim; voinţa se anchilozează, nu este în stare să se îndrepte singură, trebuie să o silim să-şi revină. „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă“ (Matei 1 l, l2). Mărturisirea păcatelor trebuie să fie din toată inima, profundă, deplină.

Vai, fraţilor! Oare nu vom dispărea curând toţi de pe faţa pământului, ca şi cum n-am fi fost niciodată? Unde ne sunt faptele de iubire? Unde îndeplinirea poruncilor Creatorului? Unde este duhul lui Hristos din noi? Unde bunătatea, smerenia, dragostea faţă de sufletele oamenilor, nepăsarea faţă de cele vremelnice? Unde râvna faţă de bunătăţile duhovniceşti? Cât suntem de proşti şi cât de mult ne pierdem în deşertăciuni! Ne-am schimonosit chipul sufletului nostru, ne-am schimonosit viaţa, am întors-o pe dos. Nu-i suntem plăcuţi lui Hristos, ci diavolului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

(Visited 6 times, 1 visits today)