Banul și covrigul nu sunt destul pentru sărmani

Pentru două zile am fost în vizită în București. Una din dorințele mele a fost ca înainte de plecare să pot ajunge la librăria Sophia pentru a face ”shopping” duhovnicesc. Așa că m-am tocmit la drum cu nerăbdare și bucurie. Totuși, fiind din provincie, am rătăcit ceva timp pe jos prin București până să ajung la dealul Patriarhiei.

Însă odată ce te așezi la drum observi două constante: legea junglei din trafic și sărmanii de la colțurile de stradă. Dacă pentru prima constantă este nevoie să faci abstracție pentru a nu-ți ieși din fire, pentru a doua ”trebuie” să faci abstracție ca să nu ajungi la concluzia incomodă că porunca desăvâșirii ”mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie” te vizează în mod direct. Priveliștea este dezolantă: mulți bătrâni, stând tăcuți pe lângă vreo covrigărie sau tineri cu  diferite handicapuri, toți așteptând mila trecătorilor.

Tot mergând, încep să-mi amintesc de toate bătrânelele sărmane pe care le-am văzut până atunci așteptând discret milă, și fac un exercițiu de imaginație: cum aș fi procedat dacă bunica mea ar fi ajuns într-o asemenea stare de sărăcie? Aș fi suportat să se umilească în stradă pentru un bănuț? Sigur că nu, dar atunci de ce nu am ajutat pe acele bătrânele din urmă ca pe bunica mea? Îmi lipsește iubirea creștină, îmi zic.

La un moment dat ies dintr-o biserică în care intrasem doar ca să cer niște repere pentru a ajunge la librărie, și observ un om de vârsta a doua, mărunțel de statură, bondoc, cu privirea pierdută în aer, cu hainele ponosite și sprijinindu-se într-un baston. Îmi părea în stare de ebrietate. Sunt tributar societății în care m-am format așa că am trecut mai departe, fără să-l întreb măcar dacă vrea să fie ajutat. ”Doar era bețiv”, nu?

Dar conștiința, dascăl fidel, mă sâcâie și-mi spune că și pentru acest om s-a răstignit Hristos. Așa că încep să mă întreb: oare ce era în sufletul acelui om distrus? De ce ajunsese în așa hal? N-ar fi vrut el să fie ajutat? N-aș fi putut, cât de puțin să fac și eu ceva pentru el?

Încet, încet m-a cuprins rușinea de mine însumi. În dreptul fiecărui sărman văzut, îmi venea să mă târăsc precum râma pe sub pământ numai să nu văd sărăcia în care se zbat aceștia în timp ce eu o duc atât de bine. Mă gândeam cum ar fi fost dacă m-aș fi născut și eu sărac, cum m-aș fi descurcat în viață dacă nimeni nu m-ar fi ajutat? Aș fi fost altfel decât ei? Răspunsul mi-l dau singur, știindu-mi prea bine capacitățile: Nu!

Merg, merg și în sfârșit mă apropii de țintă, dar de sărmani nu scap. În spatele dealului Patriarhiei, pe o bancă, stătea un bătrân așteptând mila trecătorilor. Un pic mai încolo, chiar la poarta din spatele Patriarhiei, aștepta un băiat îmbrăcat în haine ponosite, suferind de un handicap fizic. I-am lăsat ”în plata” Domnului.

În sfârșit am ajuns la librăria mult căutată. Cărți duhovnicești cât cuprinde și care mai de care mai deosebite. Dar odihă n-am avut. În sinea mea am început să spun: dacă am aplica tot ce citim în cărțile acestea, n-ar mai fi niciun sărac pe stradă iar noi am trăi ca în rai. Nu de cărți ducem lipsa ci mai ales de faptele pe care le-am învățat din cărți.

După ce am zăbovit un timp, dau să ies din librărie dar nu fac bine primul pas și mă întâmpină chipul trist al unei copile îmbrăcată sărăcăcios. Îmi cere să o ajut cu ceva că îi este foame. Imediat apare și un tânăr care mă roagă insistent să-l ajut cu ceva pentru că nu are casă și locuiește în stradă, cu familia. Deși l-am refuzat ”diplomat” prin ”tehnica indiferenței”, tânărul își i-a rămas bun de la mine cu un blând ”Doamne ajută!”

Au trecut toți acești oameni prin fața mea iar la sfârșit am rămas plin de tristețe. Noi nu facem nimic pentru ei! Am realizat că pentru noi creștinii, săracii de pe stradă sunt în cel mai bun caz niște jaloane pe care le ”bifăm” cu un ban sau cu un covrig, ca mai apoi ne umflăm de mândrie că am fi cine știe ce samarineni milostivi. Dar nu, ne înșelăm amarnic. Suntem doar suficienți de sine!

Măsura milostivirii față de semeni nu este în niciun caz covrigul sau mărunțeii din portofel ci  ”fiți milostivi precum Tatăl vostru milostiv este”. Iar Dumnezeu nu se milostivește de noi cu porția, cu bucățica sau cu firmitura ci cu multe și mai ales cu prisosință: casă, masă, oameni dragi, recunoștință, și câte și mai câte.

Mântuitorul nu s-a întrupat ca Om doar ca să ”bifeze” în trecere posibilitatea mântuirii oamenilor, lăsându-ne apoi la mintea și puterea noastră. Nu a venit Mântuitorul în lume ca să ajute la un moment dat, sau ”din când în când”,  iar după asta noi să rămânem în aceeași stare de chin. Hristos Domnul ne smulge efectiv din suferința păcatului în care ne aflăm, ne vindecă, ne înobilează, ne poartă de grijă în cel mai părintesc mod cu putință și este cu noi mereu, până la sfârșitul veacurilor. Hristos Domnul nu ne arată mila când ”își amintește” sau când ”se împiedică” de insistența noastră, ci efectiv ne caută, ”iată, stau la ușă și bat”, abia așteptând să ne scoată din mizeria și neputința sufletească în care ne aflăm, ca să ne dea raiul.

Noi de ce nu facem asemenea cu sărmanii? De ce nu avem curajul și de ce nu încercăm să îi repunem pe aceeași treaptă socială cu noi, așa cum Hristos Domnul ne repune pe noi pe aceeași treaptă cu El?

Covrigul și banul sunt abia începutul milei față de sărmani. Nu le dăm pe acestea ca să ne alintăm conștiința că ne-am făcut ”datoria” în timp ce sărmanii rămân tot în stradă, ci le dăm tocmai ca să ne apropiem de ei mai mult, să învățăm să îi iubim ca pe noi, ca mai apoi să-i ajutăm ca pe noi înșine. Abia atunci putem fi mulțumiți că suntem milostivi față de sărmani cum Dumnezeu Tatăl este milostiv față de noi: când le-am oferit un acoperiș în care să stea, când i-am învățat să-și câștige pâinea fără să se umilească, acolo unde se poate, și când nu îi mai privim de sus ci de la frate la frate.

(Dan)