Bătrânețea și harul „de pe urmă”. O, ce mare e taina bătrâneții!

Vorbeam cu mama de 1 iunie. Ziua copilului și ziua ei de naștere. Inevitabil discuția a ajuns la bătrânețe, la nepoți și la neputințele vieții. Mama dădea să se plângă, și eu tot zâmbeam. Ea se căina și mie îmi venea să-i fac o urare. Ca la o sărbătoare în care nu știm că am intrat și în care nu știm că petrecem.
O, ce mare e taina bătrâneții! În fața ei ar trebui să ne mirăm și să ne rugăm. Să nu vorbim… Dar din această tăcere, să spunem totuși câteva gânduri. În zilele bătrâneții noastre să știm că Harul ne ajunge „din urmă”. Numai în sensul acesta sunt zilele „de pe urmă”. E Harul de pe urmă, mai dulce decât cel dintâi, mai plin de înțeles.
A fost Harul mai dintâi, al tinereții, peste energia noastră frenetică, peste iureșul nostru, peste impetuozitatea și ușoara închipuire a noastră. Lui Dumnezeu nu-i pare rău, doar că noi primim Harul lui la tinerețe cu un fel de inconștiență, fiindcă ne bizuim pe puterile noastre și nu-i cerem lui Dumnezeu decât să ne încarce bateria. Îi mulțumim poate sincer, dar cu „sinceritatea” tinereții, care este într-un fel autosuficientă și într-un fel autocentrată pe proiectul ei.
Dar Harul care vine „din urmă” e minunat pentru că Domnul ne umple viața de sensul pe care nu l-am văzut, poate, în amiaza vieții. Și nu mă refer la bucuria că s-au realizat copiii, că am terminat casele de făcut, că suntem socri, bunici etc. Și acestea sunt bucurii legitime, dar sunt ca o perdea peste ochii noștri, ne împiedică să vedem adevărata Bucurie, acel Har care a stat la temelia vieții noastre. Acel Har care vine peste tine după ce rămâi singur, după ce copiii au venit la tine și au mâncat și ai închis ușa după ei, după ce a dat o boală peste tine, după ce ți-a murit soțul, după ce ai ieșit la pensie. Acel Har e minunat și mai presus de minte, pentru cine poate să înțeleagă. Și știți de ce?
Pentru că cu fiecare dintre noi Dumnezeu deapănă lecția fericită a lui Iov. Dumnezeu ne ia turmele, casele, avuturile, onorurile sociale, propteala familiei, ba chiar și ceva din sănătatea noastră, ca lui Iov. Ne ia toate lucrurile în care ne sprijineam mintea, și sensul fericirii, ca pe niște cârje de care nu mai avem nevoie ca să mergem drept în Dragostea Lui. Da, suntem bătrâni, și poate ne doare spatele sau ne tot gândim că nu reușim fără copii, fără să ne sune cineva, fără ajutorul cuiva. Dar în mod tainic, Dumnezeu ne ia „cârjele” ca abia acum, după o viață întreagă, să mergem drept în Dragostea Lui.
Așa, Dumnezeu ne face să înțelegem valoarea noastră infinită de persoană. Ne face să înțelegem cât de dragi și valoroși suntem în ochii Lui, și pentru asta a avut nevoie să dea la o parte toate „îndemânările” vieții noastre pe care le interpunem între noi și El. Dumnezeu nu vrea să ne mai dea surogate pentru Harul Lui, nu vrea să ne mai încarce bateria, acum vine El Însuși cu Darul Lui și ne umple viața de sens. Acum înțelegem că valoarea noastră n-a stat în copiii noștri, în casele pe care le-am făcut, în poziția pe care am câștigat-o în societate. Nu, în mod incredibil, nu! Acestea sunt lucruri pe care le-am făcut cu puterea și energia Lui. Dumnezeu vrea să înțelegem că nu pentru asta ne iubește. Nu ne iubește pentru lucrurile pe care le-am realizat cu harul Lui. Ci pentru că ne iubește, ne-a dat Harul să realizăm lucrurile care ne împlinesc viața.
Sau putem să gândim asta într-un mod mai tainic.
Dumnezeu ne iubește în lucrurile pe care ni le-a dat. Dar nu iubește lucrurile mai mult decât pe noi, nu se lasă „furat” de ceea ce am realizat. Da, îi iubește pe copiii noștri, dar în relația personală a Lui cu noi, El nu ne iubește pentru ce am împlinit cu copiii, ci ne iubește pe noi mai întâi de tot ce decurge prin noi, inclusiv alte vieți. Pe copiii îi iubește și separat, e taina între ei și El, și îi iubește ca vieți decurgând din noi. Dar față de noi, mame și tați, bunici și bunice, se poziționează într-un fel ciudat. Se poziționează pur și simplu ca Părinte al nostru, iar noi devenim copiii Lui. Și putem să-i spunem: „Uite, Tata, ce am făcut, m-am căsătorit, am făcut copiii, uite ce frumoși sunt, uite ce ochi albaștri au!”. Dumnezeu va zâmbi la toate lucrurile astea, și Se va bucura. Dar pentru El, astea sunt jocul vieții care l-am făcut cu darul Lui, se va bucura de cum am folosit Harul și Dragostea Lui. Dar nu va evalua realizările vieții noastre ca un criteriu pentru Dragostea Lui. Aceasta e Iubirea Lui necondiționată.
Și aici e Taina. Nici noi nu trebuie să evaluăm lucrurile pe care le-am făcut cu Dragostea Lui ca un criteriu al Dragostei Lui. Noi suntem un golf și suntem iubiți de Mare, care ne-a dat apa ei. Și am făcut golfuri mai mici, și am realizat relații și iubiri din ce ne-a dat Marea. Dar Marea nu ne iubește pentru ce am realizat cu apa ei, ci apa ei este însăși Iubirea și energia prin care am realizat toate golfurile, și relațiile și iubirile.
E mare gândul acesta și e de neînțeles cât timp ne bizuim pe realizările vieții noastre. Chiar cele mai nobile. Cât timp ne bizuim pe cât de fericiți sunt copiii, cât de drăgălași sunt nepoții. Dacă nu vedem în ei chipuri de împlinire ale Marii Iubiri, încă n-am înțeles lecția lui Iov. Încă nu putem primi originea Fericirii, nu putem înțelege de unde vin lucrurile. Și nu putem dobândi, cu adevărat seninătatea bătrâneții. Nu încape în noi Harul „de pe urmă”. Încă tragem, cumva naivi, cu dinții de roadele Harului „celui dintâi”.
O, Doamne, blând și înțelegător ești cu Harul cel dintâi, peste frenezia tinereții noastre! Dar minunat și cuprinzător ca vântul de amiază cu Harul cel „de pe urmă”! De ce trăim, Doamne, 80 de ani, până ne doare spatele și ne lasă puterile? Ba unii trăiesc și mai mult? Dar pe alții, Doamne, de ce-i ții mai puțin, de ce nu-i mai lași și pe ei până la 80-90 de ani?
Și răspunsul lui Dumnezeu e unul și tainic pentru toți:
– Eu le dau oamenilor timp să primească Harul meu „din urmă”. Harul înțelegerii, harul smereniei, harul recunoștinței. Omul hotărăște de cât timp are nevoie ca să primească Harul Meu, cel plin de cunoștință.
O, ce taină devine viața așa! Cum ne-a așteptat Dumnezeu o viață, să avem o clipă de atenție, să ieșim din iureșul nostru, să nu ne mai sune o zi copiii, să nu mai avem o zi grija serviciului, ca să înțelegem că pe toate le-am clădit pe Dragostea Lui.
În sensul acesta, David Bowie, cântărețul englez care a trăit vreo 80 de ani, a zis un cuvânt simplu și minunat la bătrânețe, ceva desprins parcă din înțelepciunea lui Solomon.
A zis așa:
„Îmbătrânirea e un proces extraordinar în care devii persoana care ar fi trebuit să fii dintotdeauna”. (David Bowie)
Adică să dai deoparte straturile de sculptură adăugate peste persoana ta, și să ajungi la persoana adevărată, simplă, dumnezeiască din tine. Să te trezești descoperindu-te, dincolo de păcatele tale, pe sub ele, omul cel tainic care Dumnezeu a vrut dintotdeauna să fii.
Așadar nu îmbătrânire, ci descoperire a chipului Lui în tine, tot mai mult, tot mai adânc. Și parcă toate din viață, copiii, soțul, soția, bucuriile și necazurile vieții, sunt fire nevăzute prin care Dumnezeu te aduce tot mai în relație cu tine însuți, cu cine ești tu pentru El. Căci Dumnezeu are și limbajul acesta cu noi. Îți dă lucruri o viață întreagă să-ți arate felul în care iubește. Dar apoi – o, mare înțelepciune – ți le ia, ca să-ți arate, iarăși, felul în care iubește. Ca să te facă să nu mai socotești Iubirea Lui o iubire prin lucruri și prin ființe. Doar prin ele. Să nu mai vezi lucrurile și ființele prin care El te iubește. Ci să vezi Iubirea Lui care vine prin lucruri și ființe. Asta e o taină minunată, e sucirea ecuației minții noastre, de la noi înspre El la El înspre noi.
Asta e Taina „bătrâneții”. Să nu te mai poziționezi pe tine în contrarietate cu Iubirea. Să nu te mai socotești un copil care stă față în față cu Ea, ca și cum ar fi diferită de tine, și-ți pune un cadou în mână, și după 50 de ani ți-l ia înapoi. Ca să te facă văduv(ă), sau orfan(ă), sau să te lipsească de cineva din viața ta. Nu, asta e o poziționare copilărească față de Iubire, adică neînțeleaptă. Iubirea nu-ți dă ceva ca să-ți ia mai apoi, nu este în contrarietate cu tine, nu este diferită de tine. Iubirea nu a fost diferită de Iov, nu i-a luat turmele și casele și bogățiile și copiii. Ci i-a zis, într-un mod minunat:
– Iată, dragul meu, toate sunt lucrări ale Mele prin tine. Eu nu sunt diferită de tine, tu nu ești diferit de Mine. Eu am lucrat prin tine bogății pe lume, a fost harul cel dintâi. Și eu am încetat să mai lucrez prin tine, ca să știi Cine sunt eu. Acesta e harul „de pe urmă”. Ca în „sărăcia” ta să înțelegi că tu ești parte din Mine, și că ai izvorul în Mine. Și că ești părtaș la tot ce creez Eu.
Acum înțeleg, Doamne, că eu nu sunt diferit de Tine. Da, sunt creatură, sunt chip al Tău. Nu sunt Dumnezeu și nici n-aș vrea să fiu. Dar înțeleg că nu mi-ai retras lucrurile și oamenii la bătrânețe. Ci bătrânețea mea este ziua Ta de Duminică, în care te odihnești și contempli lucrările Tale. „Și vezi că sunt bune” (Facerea 1, 31). Așa și eu, nu vreau să contemplu ce am lăsat eu pe lume. Ci ce împlinești Tu în lume. Nu vrea să mă odihnesc eu în copiii mei, deși ar fi de înțeles. Ci vreau să mă odihnesc în ființele Tale, pe care le împarți cu mine. Nu mă odihnesc în cărțile pe care le-am scris. Dar mă odihnesc în gândurile Tale pe lume. Nu mă încânt, mai întâi, în premiile muzicale pe care le-am dobândit. Ci mă încânt că Tu ești slăvit pe lume, mă încânt în sunetele pe care mi le-ai dat ca să Te cunoască lumea.
Iar pentru eșecurile mele, pentru neîmplinirile mele, pentru greșelile mele, mi-ai dat înțelegerea că le-am făcut eu. Sunt tot ce am realizat fără Harul Tău. Pentru asta nu am avut nevoie de el, am reușit singur. Dar așa înțeleg că nimic bun nu s-a împlinit fără Harul Tău. Și de asta aveam nevoie, ca Iov, să înțeleg lucrarea Ta prin viața mea. Și prin lipsa mea.
Sunt gânduri pentru care nu ajung cuvintele. Nu pot să țină pasul. Nu-ți ajunge să trăiești 100 de ani să înțelegi Harul „de pe urmă” a lui Dumnezeu.
Bătrânețea înseamnă să-L lași pe Dumnezeu să se odihnească în lucrările Lui. Iar tu să te odihnești, la rândul tău, în lucrările Lui, cele prin tine. Nu în lucrările tale. Înseamnă să-I lași lui Dumnezeu ziua de Duminică, cât are nevoie. Și să nu te mai temi de moarte, câtă vreme rămâi în Duminica Lui. Și în gândul că toată viața ta a fost ogorul Dragostei Lui pentru lume. Dar acum gata, nu putem să semănăm semințe la nesfârșit. Să facem copiii și să scriem cărți la nesfârșit.
Ci e timpul să redevenim copiii Lui, așa cum ne-a vrut dintotdeauna. Să fim sămânța Lui, la nesfârșit, nu semănătorul. Căci semănătorul este El și El va avea grijă de toate. Copilul nu trebuie să poarte grija lucrărilor Tatălui lui, ci să rămână una din ele, la nesfârșit.
Cu acest gând să trăim Ziua Copilului. Azi și mereu.
Autor: Protos. Iustin T., 1 iunie 2023