Beat de patimi
Filocalia, acea colecţie minunată de scrieri ale părinţilor despre rugăciunea inimii, are titlul integral: „Filocalia Sfinților Niptici adunată de la sfinții părinți purtători de Dumnezeu, care prin intermediul înțelepciunii practicii ascetice și prin contemplare, intelectul este purificat, iluminat şi e desăvârșit”. Nu este de mirare că este cunoscută cu numele de Filocalia. Acel cuvânt, Filocalia, înseamnă „dragostea de lucruri frumoase.” Nu este o referire la articole scumpe, decorative, ci la lucrurile care devin frumoase prin unirea lor cu Dumnezeu. Toate lucrurile sunt frumoase în măsura în care sunt unite cu Dumnezeu, Care este frumuseţea în sine.
Un alt cuvânt important în titlu este adjectivul, “niptic” (νηπτικός). El are o varietate de traduceri: treaz, atent, vigilent. Acesta se referă la cei care, deşi au simţurile pământeşti purificate, au devenit cu adevărat conştienţi de Dumnezeu şi sălășluiesc în El. Acest titlu este folosit în special pentru a descrie pe părinţii de tradiţie isihastă din Ortodoxie, tradiţia rugăciunii neîncetate şi liniștea interioară asociată cu viaţa monahală.
A descrie aceşti părinţi ca fiind „treji” este foarte profund. Experienţa noastră cu patimile, dorințele dezordonate ale trupului şi ale sufletului nostru, este de multe ori o experienţă a beţiei.
“Fiindcă cei ce dorm, noaptea dorm; şi cei ce se îmbata, noaptea se îmbată. Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, îmbrăcându-ne în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire; Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a murit pentru noi, pentru că noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să vieţuim. “(1 Tesaloniceni 5:7-10)
Omul beat este inconştient de împrejurimile sale. Se poticnește fizic, mental și spiritual, abia conștient de propriul său dezechilibru. Patimile au aceeaşi capacitate de a ne orbi. La mânie suntem conştienţi în primul rând de propria noastră furie. Ceea ce vedem, vedem prin ceaţa energiei care pulsează prin mintea şi corpul nostru.
Toate patimile au această proprietate. Ele ne consuma şi devin lentilele primare prin care vedem lumea şi cu care reacţionăm. Astfel, sunt descrise ca fiind „amăgiri”. Cei care văd lumea prin patimile lor nu văd adevărul lucrurilor. Ei văd propriile lor patimi.
Există un aspect social al patimilor – ele nu sunt limitate la experienţa unui individ. Societăţi întregi, sau segmente semnificative din cadrul acestora, pot fi îmbătate de aceleași patimi. Astfel, o societate întreagă poate fi îmbătată cu patima rasismului (un amestec de ignoranţa, superstiţie, frică, furie, etc.). O astfel de patimă este întărită prin afirmare repetată de către cei din jurul nostru. Multe aspecte ale culturii sunt pur și simplu o comuniune a patimilor.
Trăim într-o epocă în care patimile sunt atent studiate şi folosite ca obiecte de marketing. Acele lucruri care ne sunt vândute (chiar și cele care fac apel la intelectul nostru) sunt marketate pentru patimile noastre. Cei ce fac computerul Apple sunt recunoscuţi pentru cercetările lor pentru „simţul” ambalajului, oferint o experienţă senzuală, care este asociată cu calitatea, precizia şi valoarea. Este o strategie de succes în întreaga noastră cultură.
Cu toate acestea, cei care sunt „beţi” cu patimile, susţin de asemenea că sunt victimele intoxicării lor. Partide politice toarnă sume masive de bani în campaniile lor pur şi simplu pentru a crea şi hrăni pasiunile prin care oamenii votează. Noi nu suntem guvernaţi de raţiune sau decizii în cunoştinţă de cauză. Majoritatea ideilor mele sau alte tale despre subiectele politice sunt o descriere a patimilor la care suntem sclavi. Cinismul politic al multora este, într-o măsură, o recunoaştere a dezgustului nostru față de atitudinile politice patimașe.
În același sens, cele mai multe dintre opiniile pe care ni le hrănim sunt în mod egal rezultatul patimilor noastre. Noi gândim, credem, decidem și acţionăm în mare măsură în acord cu patimile de care suntem captivaţi. Dezbaterile teologice sunt, în general, argumentele între patimile unei persoane şi ale alteia. Este o conversaţie între beţivi.
De aceea Biserica preţuieşte pe Sfinţii şi trejii Părinţi. Aceştia sunt bărbaţii şi femeile care au umblat pe calea îngustă a mântuirii „ucigând faptele trupului.” Liniștea interioară este starea de eliberare din patimile dezordonate. Părinţii niptici nu încetează să dorească (ei nu sunt budiști). Dar, dorințele lor au fost purificate şi vindecate – readuse la ordinea firească. Trezvia înseamnă dorirea lucrului corect în mod corect, la momentul potrivit. În mod tradiţional, această purificare şi vindecare vine ca urmare a unei vieţi de pocăinţă, post şi rugăciune. Ea îi ucide pe demoni şi vindecă rănile sufletului. Toate lucrurile sunt aduse în ascultare faţă de Hristos.
Este viața pe care Scriptura o cere:
„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi împotriva, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume.” (1 Petru 5:8-9)
Există o poveste la părinţii pustiei, care ilustrează o astfel de trezvie. O comunitate de călugări a auzit odată un zvon că unul dintre ei adăposteşte o femeie în chilia sa. S-au dus la bătrân şi s-au plâns. În timp ce ei au devenit încă mai agitaţi, bătrânul s-a furişat în celula călugărului care greşise. Găsind femeia acolo, el a ascuns-o într-un vas de lut mare. El a pus capacul pe vas şi a şezut pe el. În scurt timp călugării furioşi au ajuns la chilie şi au început să caute femeia. Din respect pentru bătrânul, ei au trecut cu vederea vasul pe care era aşezat. Negăsind nimic, ei şi-au cerut iertare călugărului care greşise şi au plecat. Bătrânul s-a ridicat de pe scaunul său şi a zis călugărului „Fii atent la tine.”
Este o chemare la trezire. Călugării furioşi s-au îmbătat cu propria lor auto-neprihanire. Păcatul lor a fost cel puţin la fel de mare ca şi al călugărului care greşise. Numai bătrânul era treaz. Trezvia sa a ascuns păcatul unui om de la cei care l-ar fi rănit, şi a dezvăluit păcatul celui care avea nevoie să fie vindecat. Cuvântul de vindecare a fost blând şi fără judecată. „Fii atent la tine.” Este cuvântul simplu al Sf. Petru „Fiţi treji.”
Pentru noi toţi, în fiecare moment al zilei cu privire la toate lucrurile și toți oamenii, este bine să acordăm o atenție cuvenită la noi înşine.
Această rugăciune a Sf. Isaac Sirul, cel mai mare dintre părinţii neptici, este una dintre preferatele mele:
“La ușa milostivirii Tale bat, Doamne; trimite-mi ajutorul Tău pornirilor mele împrăștiate, otrăvite de mulțimea patimilor și puterea întunericului. Stârnește în mine străpungere și căință la vederea rănilor din mine, măcar că ele nu vor fi pe măsura păcatelor mele, căci dacă le-aș cunoaște în toată întinderea lor, sufletul meu ar fi mistuit de amară durere pentru ele. Vino în ajutorul slabelor mele mișcări spre adevărata căință. Fie ca prin zdrobirea ei, care e un dar aș Tău, să găsesc ușurare de năprasna păcatelor, căci fără puterea harului Tău nu sunt în stare să intru în mine însumi ca să-mi cunosc întinăciunile mele și văzându-le să opresc multele mele împrăștieri.
(Pr. Stephen Freeman)
Sursa: Glory to God for All Things | Passionately Drunk
constantin1993
februarie 22, 2017 @ 9:39 am
”Astfel, o societate întreagă poate fi îmbătată cu patima rasismului (un amestec de ignoranţa, superstiţie, frică, furie, etc.).”
V-ati molipsit si voi de corectitudinea politica ? Ce mai e si asta ? Rasismul e o piedica de a spune adevarul, de a spune lucrurilor pe nume, la fel ca si cuvantul homofobie daca nu esti de acord cu poponarii.Bine ca a iesit presedinte unu ca Trump sa spuna lucrurilor pe nume.
Claudiu Balan
februarie 22, 2017 @ 11:46 am
Constantin, rasismul e ura față de cei de altă culoare de cât tine, față de cei de alt neam.
Faptul că unii folosesc ideologic rasismul pentru a-și susține alte patimi și planuri rele, nu înseamnă că rasismul nu trebuie condamnat.
Poți trăi și în Adevăr și să-l iubești și pe aproapele tău.
Un părinte duhovnicesc din Athos spunea: „Iubește-ți aproapele, dar nu și adevărul lui, dacă sunt străine de Dumnezeu.”
constantin1993
februarie 22, 2017 @ 6:26 pm
Multumesc pentru raspuns, dar raman la convingerea mea.
Boitos
februarie 23, 2017 @ 8:01 am
Consider ca toti putem trai linistiti impreuna fara rasism si fara alte complicatii.
Dar, eu consider ca popoarele chiar nu se pot amesteca intre ele astfel incat sa dispara originea acelui popor, indiferent cat de apropiati suntem intre noi.
Iar in legatura cu acei calugari, chiar nu cred ca s-au imbatat cu acea neprihanire.
Ci atat timp cat exista o comunitate in care exista niste legi atunci nu poti trai si cu legi si fara legi.
Adica nu poti fi si calugar si mirean.
Iar acei calugari cred ca au vrut ca legea lor sa fie respectata si mai ales sa nu fie ispititi vreunul dintre ei de o femeie.
,,Noi nu suntem guvernaţi de raţiune sau decizii în cunoştinţă de cauză. Majoritatea ideilor mele sau alte tale despre subiectele politice sunt o descriere a patimilor la care suntem sclavi.”
-daca acesta se considera sclav al subiectelor politice atunci poate ca este chiar sclav.
Atunci nu stiu ce mai cauta in preotie.In preotie nu poti fi sluga decat la Dumnezeu.
Si nu toti oamenii cred in politica sau in politicieni.
Imi pare foarte rau cand cineva spune ca nu suntem guvernati de ratiune.Imi pare foarte rau de acea persoana care poate gandi asa ceva, ca sa ne bage pe toti in acelasi vas.Fiecare avem ratiune si suflet si duh.Fiecare gandim altfel, de aceea suntem unici.
Silviu
februarie 23, 2017 @ 8:51 am
O alta traducere a rugaciunii Sfantului Isaac Sirul
La ușa milostivirii Tale bat, Doamne; trimite-mi ajutorul Tău pornirilor mele împrăștiate, otrăvite de mulțimea patimilor și puterea întunericului. Stârnește în mine străpungere și căință la vederea rănilor din mine, măcar că ele nu vor fi pe măsura păcatelor mele, căci dacă le-aș cunoaște în toată întinderea lor, sufletul meu ar fi mistuit de amară durere pentru ele. Vino în ajutorul slabelor mele mișcări spre adevărata căință. Fie ca prin zdrobirea ei, care e un dar aș Tău, să găsesc ușurare de năprasna păcatelor, căci fără puterea harului Tău nu sunt în stare să intru în mine însumi ca să-mi cunosc întinăciunile mele și văzându-le să opresc multele mele împrăștieri.
Claudiu Balan
februarie 23, 2017 @ 9:46 am
Silviu,
Mulțumim pentru această traducere foarte frumoasă. Am înlocuit-o în text.
Doamne ajută!
Ioan
februarie 23, 2017 @ 11:52 pm
[i] Pr. Stephen Freeman „ În scurt timp călugării furioşi au ajuns la chilie şi au început să caute femeia. Din respect pentru bătrânul, ei au trecut cu vederea vasul pe care era aşezat.
Este o chemare la trezire. Călugării furioşi s-au îmbătat cu propria lor auto-neprihanire. Păcatul lor a fost cel puţin la fel de mare ca şi al călugărului care greşise. Numai bătrânul era treaz.”[/i]
Poate acei călugări apărau pur și simplu un [b]Avaton[/b], o interdicție pentru intrarea femeilor în anumite locuri, nu cred că se plânge vreun ortodox conștient de hotarele puse chiar de către Sfinții îmbunătățiți că pe Athos și în unele locuri e interzis accesul femeilor, chiar și la Meteora grecească a fost sute de ani oprire – Avaton, abia când duhovnicia a decăzut s-a pierdut tipicul mânăstirilor și au început să se stabilească și maici pe Meteora, iar călugării s-au retras încet,încet de pe partea continentală pe Muntele Athos.
De altfel chiar și la canoane e interzisă viețuirea călugărească „mixtă” bărbați și femei în același loc și nu poate merge în condițiile canoanelor orice tânăr să fie duhovnic la maici, există un tâlc în toate.
Doar acum mai apare câte o inovație cu călugărițe la bucătăria mânăstirii de călugări, sau călugărițe care fac menajul în mănăstire de călugări, lucru care este la limita hulei pentru cei își dau seama.
În trecut oamenii chiar se temeau că dacă păcătuiește cineva sau hulește vine urgia peste întreaga comunitate pentru păcatul unuia singur, de aceea erau și necruțători cu păcatul, iar mai apoi era reclama proastă pe care o face un călugăr sfidător.
Cum ar fi fost ca monahii să se trezească cu o gloată de mireni exasperați, care să vină să-i alunge de acolo pentru păcatele unuia, relațiile și buna vecinătate monahi-mireni n-au fost întodeauna prietenoase.
Boitos
februarie 24, 2017 @ 9:19 am
IoanT, consider ca ai dreptate in totalitate.
Daca batranul era suficient de treaz rezolva treaba fara mare scandal.
Femeia afara, dar fara sa stie ceilalti, canon la calugarul respectiv, iar daca se mai intampla afara si calugarul.
Eu inca mai cred ca problemele se pot rezolva pe cale amiabila si fara mare scandal.Cu liniste si cu repectarea regulilor in locul in care esti sau in care vietuiesti.
Intr-o comunitate nu mi-i sa pare normal ca unii sa beneficienze de anumite drepturi si altii nu.
Ori legea e pt toti, ori nu e pt niciunul.
Silviu
februarie 24, 2017 @ 4:19 pm
Istorioara cu pricina este luata din Pateric si este povestita de Sfantul Ammun Egipteanul (capitolul PENTRU AVVA AMMONA).
Cateva cuvinte despre Sfantul Ammun.
Avva Ammona sau Sfantul Ammun Egipteanul este cel care a intemeiat asezarea monahala din pustiul Nitriei, in jurul anilor 320-325.
Sfantul Ammun Egipteanul se trăgea din părinţi bogaţi, care au murit pe când el avea douăzeci de ani. Trecând la această vârstă sub tutela unchiului său, este silit să se căsătorească, împotriva voinţei lui. În noaptea nunţii, Ammon îşi convinge soţia să aleagă fecioria pentru Domnul. Sfantul Ammun a trăit în curăţie alături de femeia sa vreme de optsprezece ani.
După optsprezece ani de castă convieţuire, Ammon este îndemnat de soţie să se retragă în pustie. El se va aşeza într-o peşteră unde va duce un regim aspru de muncă şi rugăciune, hrănindu-se cu pâine şi apă.
Felul vieţuirii sale a atras un mare număr de ucenici, încât „în puţin timp munţii Nitriei şi Skitis fură cu totul locuiţi”. Ammon a trebuit să organizeze un adevărat „orăşel al anahoreţilor”, o uriaşă chinovie, indicând el însuşi locul pentru zidirea chiliilor, a bisericii (în centru) şi a unei fântâni.
Sfantul Ammun a fost prieten cu Sfantul Antonie cel Mare si s-a ostenit 22 de ani în deșertul Nitriei, „ajungând la mare dreaptă socotință și făcător de minuni făcându-se, spre folosul multora”.
Mai multe despre Sfantul Ammun gasiti aici:
https://ro.orthodoxwiki.org/Ammun_Egipteanul
Viata sa povestita mai pe larg o gasiti aici:
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-04-cv_ammun.html
Despre vietuirea in pustia Egiptului gasiti mai multe aici:
http://www.pemptousia.ro/2014/01/geografia-patericului/
Textul exact din pateric este:
„10. A venit odată avva Ammona să guste ceva într-un loc şi era acolo unu care avea nume rău. Şi ce s-a întâmplat de a venit o femeie şi a intrat în chilia fratelui celui ce avea nume rău. Deci, aflând cei ce locuiau în locul acela s-au tulburat şi s-au adunat ca să-l izgonească pe el din chilie. Şi cunoscând că episcopul Ammona este în locul acela, venind l-au rugat să meargă împreună cu dânşii. Şi înţelegând fratele, luând femeia, a ascuns-o într-un chiup mare. Şi până să vină norodul, a văzut avva Ammona ceea ce se făcuse şi pentru Dumnezeu a acoperit lucrul. Şi intrând, a şezut deasupra chiupului şi a poruncit să se caute toată chilia. Deci, după ce au căutat şi nu au aflat pe femeie, a zis avva Ammona, ce este aceasta? Dumnezeu să vă ierte! Şi rugându-se, a făcut pe toţi să se ducă şi apucând de mână pe frate, i-a zis: ia aminte de tine, frate! Şi aceasta zicând, s-a dus.”
Ca o mica concluzie, pentru IoanT si Simona: nu trebuie sa aplicam gandirea lumeasca la lumea duhovniceasca pentru ca ajungem sa judecam sfinti facatori de minuni. In acest caz il judecam pe Sfantul Ammun care este intemeietorul respectivei comunitati si pastorul ei timp de 22 de ani. In aceasta comunitate s-au format si au vietuit ulterior foarte multi alti sfinti ai Ortodoxiei. Va las pe voi sa descoperiti care :).
Ioan
februarie 24, 2017 @ 10:25 pm
Silviu
Chiliile lor puteau fi destul de apropiate dacă au ajuns ei repede acolo, ei vezi cum e să păcătuiască unul într-o chilie apropiată, în care nu are nici măcar ferestre, că de unde sticlă pe vremea aia sau alte materiale de construcții în acea pustie și sărăcie ? unii n-aveau nici ușă.
[b]Se mai plâng unii creștini la bloc când își aud vecinii că au activitate de noapte darămite într-o comunitate monastică unde liniștea deșertului e apăsătoare ?[/b]
Tot prin Pateric parcă erau călugări care [b]nu puteau să sufere zgomotul unor trestii în vânt[/b] și plecau de acolo pentru că zgomotul îi impiedica la rugăciune darămite să se audă altceva.
Din moment ce un călugăr îmbunătățit din Pateric [u][b]ștergea și urma din nisip a unei tălpi, care părea a unei femei, pentru ca să nu se tulbure cei mai tineri cu imaginația[/b][/u] e clar ce însemna să vezi o femeie acolo sau să mai și auzi alte grozăvii.
Pe lângă asta chilia trebuia să fie spațiul al [b]sfintelor nevoințe[/b], el practic păcătuia în mijlocul lor [b]și-i sfida pe toți[/b] făcea un film pe viu, dacă avva Amun i-a mai dat o șansă nu înseamnă că l-a încurajat în păcatul lui.
[b]Pe mine ce m-a deranjat a fost comentariul din articol cum că acei călugări „s-au îmbătat de auto-evalvie” ?
Oare așa să fie ?
Mâine, poimâine te pomeni că dacă sfatul unei mânăstiri pune rânduială și alungă un individ cu rea viețuire, care face sminteala în public sunt „îmbătați de auto-evlavie”, ei nu călugărul care suferă de auto-îndreptățire spre păcat. [/b]
Și canoanele nu sunt date după „gânduri lumești”, că după gânduri lumești se ajungea să se facă „mănăstire mixtă” sau singurul „canon lumesc” era că nu există reguli morale în materie de viață intimă.
Eu ce spun e [b]să nu ne grăbim să-i judecăm pe acei călugări, că au rânduielile lor și reflexul lor era cumva de anticipat în anumite circumstanțe istorice și condiții de trai[/b], nu l-am judecăt pe Avva Amun.
Sfânta [b]Singlichitia[/b] una din primele ascete și Sfinte începătoare ale monahismului feminin , parcă trăia tot prin vremea aceea și tot prin pustia Egiptului, dar femeile stăteau separat.