E mai bine să te decizi să ai pe cineva decât să te laşi în voia sorţii şi să vezi „ce vine”

E mai bine să te decizi să te căsătoreşti decât „să vezi unde duce relaţia”.

Dacă încă eşti singur, când te decizi că vrei să ai pe cineva, atunci ai privilegiul să îţi imaginezi cum ai vrea să arate acea persoană, ai marele avantaj de a desena portretul acelei persoane, astfel încât ştii, atunci când vei vrea să fii cu cineva, dacă alegerea va fi pe considerente raţionale, carnale, sau de context.

Noi suntem făcuţi din fire (corpul împreună cu tot ce conţine, de la glande la moştenire ADN), suflet şi minte. Din acest motiv, când desenezi portretul persoanei cu care ai vrea să fii, trebuie să fii sigur unde e mintea în acel moment, unde te centrezi, din ce punct de vedere desenezi acest portret. Dacă de exemplu mintea mea se află cu gândul la singurătate şi acest gând a clădit după sine şi un sentiment de victimizare, de nedreptate, este posibil să vreau mai mult să umplu un gol decât să iau o decizie corectă.

Dacă nu începi să cauţi de tânăr, laşi firea să decidă în locul tău sau să contribuie în măsură foarte mare în a-ţi găsi persoana potrivită. Prin fire, mă refer la instinct, nevoile psihologice, carnale, cele normale dar şi la tot ceea ce este îngropat în subconştient (poate absenţa mamei sau a tatălui în viaţa de familie a avut un impact mare în alegerea partenerului).

Alege cu grijă ce-ţi doreşti şi mai ales când ceri de la Dumnezeu, să ceri cu bucurie şi mulţumire în acelaşi timp, ştiind că ţi se va da după voia Lui.

Dar ce să îţi doreşti? „Cere şi ţi se va da”, dar ce să cer? Care ar fi persoana potrivită pentru tine? Secretul sta în a începe să afli cine eşti. Dacă începi să ştii cine eşti, ştii cine vrei să fii (orientativ măcar). A şti cine eşti nu constă în a „termina studiul” despre „cine sunt”, ci a-l începe. A îţi face o caracterizare cât mai generală, ignorând pe cât posibil detaliile, dar pornind de la mare la mic.

Cine sunt eu? Sunt OM? Da, sau cel puţin vreau să fiu o variantă din ce în ce mai bună a mea. Ce fel de om sunt? Sunt OM pe care îl interesează mai mult lucrurile pe care le văd şi le ating, lumea externă sau sunt interesat de lumea interioară, de la emoţii şi gânduri la Dumnezeu?

Cei ce tind spre o viaţă interioară sunt cei ce simt periodic un dor nejustificat ce nu se regăsesc în foarte multe din lumea externă, cei ce dacă nu intra în contact cu ceva spiritual (o carte bună, o rugăciune, o manifestare frumoasă cum ar fi o îmbrăţişare) pe termen foarte lung se simt trişti.

Dacă ştii cine eşti, mai materialist din fire sau mai orientat spre cele interioare (ambele categorii având avantaje bune în practica desăvârşirii) atunci vine următoare întrebare: dacă acesta sunt EU, descris cât de generic posibil, mă întreb dacă VREAU să cresc, sau nu. Aceasta este întrebarea cea mai importantă din punctul meu de vedere, întrebare în spatele căreia se ascunde cheia căsătoriei, a existenţei, a desăvârşirii. Dacă vreau să cresc, atunci implicit sunt de acord să practic cât mai mult VIAŢA în sine. Ştiu că practica te duce la excelenta, de aceea vreau să fiu cât mai prezent, conştient de momentele bune din viaţă dar şi (sau mai ales) în momentul provocărilor.

Dacă spun da creşterii, atunci spun da lepădării de sine. Dacă vreau să îl urmez pe Iisus, ştiu că trebuie să mă lepăd de mine, să mă las în spate. Brusc, momentul în care sunt jignit, în momentul în care am luat decizia de creştere, îmi surpă un zâmbet interior ce îmi spune, „acum ignoră-te pe tine însuţi”. Ignoră că „imaginea îţi este pătată”, brusc, nu îţi mai dai importanță ci îţi impui să te ţii de o singură întrebare: Ce lecţie trebuie să învăţ din această provocare? Sau oare de ce mi se întâmplă? Am făcut eu oare pe cineva de ruşine în public, sau oare e doar o ocazie să văd care e nivelul mândriei mele sau poate doar o ocazie să învăţ să mă descurc cu un atac în public?

Ştiind că sunt OM ce vreau să cresc, nu pot decât să încep rugăciunea către Dumnezeu spunând: „Doamne, posibil să nu cer ce trebuie, Tu dă-mi ce crezi de cuviinţă. Dar acum cu gândirea mea cred că m-aş potrivi cu cineva lângă care să pot să cresc, o persoană pe care o consideri potrivită pentru mine, să te iubească pe tine mai mult decât pe mine”

În rugăciunea noastră, recunoscând deja că mintea poate nu e la nivelul optim de înţelepciune spre a formula o cerere despre cum să arate persoană, ne supunem implicit voinţei divine. Mai mult decât atât, îmi aduc aminte că eu vreau să cresc, deci vreau lângă mine o persoană care să mă ajute în acea direcţie. Cel mai important din punctul meu de vedere e că acea persoană să îl iubească pe Dumnezeu. Acea persoană pe care o vreau lângă mine, dacă îl iubeşte pe Dumnezeu, înseamnă că munceşte la întreţinerea acestui sentiment, înseamnă că încearcă să îşi trăiască viaţa prin prisma întrebării „Cum L-aş mulţumi pe Dumnezeu cel mai mult în această circumstanţă”.

Tinereţea îţi dă puterea schimbării, eşti mai flexibil la schimbare decât la bătrâneţe. Mult mai mult curaj ai să te schimbi pe tine însuţi prin altul, prin soţie, să te dai pe tine însuţi celuilalt. Să începi să CREZI cu adevărat că e mai important să fie pace decât să faci dreptate după cum spunea părintele Papacioc. Dacă vrei să creşti, când vei avea discuţii contradictorii cu soţia, îţi vei aduce aminte că mult mai important e că ai ocazia să te contrazici, întrucât poţi să o fructifici spunând, „iartă-mă am greşit, ai dreptate, poate nu e aşa important”. Când eşti tânăr, ai mai multă putere, poţi să îţi construieşti temelia familiei mai repede şi mai uşor.

Foarte mult contează în viaţa de familie INTERPRETAREA. Dacă uit că sunt OM şi că scopul meu e să fiu cât mai plăcut lui Dumnezeu atunci mintea mea se identifică cu situaţia, cu provocarea în sine. În schimb, dacă mă întreb ce trebuie să învăţ de data aceasta, atunci sunt poziţionat într-o interpretare divină a vieţii. „Luca 11:34 Ochiul este lumina trupului tãu.”

În funcţie de cum DECID să privesc, asta îmi va sorti succesul sau eşecul experienţei. Când decizi să ai o interpretare divină a provocărilor, prima reacţie a minţii şi a corpului va fi de rezistenţă, simţi că parcă omori o parte din tine… şi chiar aşa şi este, întrucât lepădarea de sine întâmpina dificultăţi chiar de la SINE, care simte că el nu va mai fi la fel. Dar după cum spun sfinţii părinţi, primul pas pare că îl facem singuri ca să ne modelăm voinţa, restul îi facem simţind mai bine prezenţa Domnului.

Oricare ar fi situaţia ta, singur, într-o relaţie dar chiar şi căsătorit, dacă vrei să iei o decizie, să faci o schimbare, roagă-te şi spune „Doamne, eu asta simt că trebuie să fac, învaţă-mă, te rog, spune-mi dacă este bine sau rău, arată-mi dacă îmi vorbeşti Tu sau dimpotrivă, e mintea mea. Singur nu mă descurc să aleg înţelept, am nevoie de Tine”.

Sorin Pavel