Binecuvantarea – cale spre desavarsire

In aceasta binecuvantata zi de 19 septembrie 2009, zi in care, in calendarul bisericii sunt pomeniti Sfintii Mc. Trofim, Savatie si Dorimedont, sfinti pe care nu ii cunosc, dar despre care acum as dori sa aflu mai multe, s-a milostivit de mine Domnul nostru Iisus Hristos si mi-a dezvaluit mai deplin ce inseamna cuvintele Sale: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.” (Ioan, 5:44-48)

Si sa incep cu inceputul, cu evenimentele care m-au condus la scrierea acestui mic articol. Cei care ma cunosc stiu nenumaratele controverse pe care le-am ridicat pe site prin spiritul meu foarte rebel la tot ceea ce, in opinia mea, nu este adevarat. Si stiu ce cuvinte grele au atras asupra mea acest comportament.

Insa cel putin intr-un lucru am avut dreptate: Domnul nu ne-a cerut nimic noua mai inainte ca El sa le fi implinit pe toate cele cate ne cere. Si unul din lucrurile cerute a fost sa ne binecuvantam dusmanii, sa-i binecuvantam pe cei care ne bleastama. Ei ne vorbesc de rau, noi sa-i vorbim de bine. Noi facem raul, Dumnezeu insa ne face binele, ne doreste mantuirea. Noi il suparam, El ne bucura, El ne intinde mereu o mana de ajutor.

Si ne cere sa procedam la fel cu semenii nostri, chiar si cu cei care ne vorbesc de rau, ne bleastama, nu ne sufera, pe toti sa ii binecuvantam si sa le intindem o mana, si asta nu pentru ca ei ar merita, sau nu ar merita sa procedam asa cu ei, meritele fiecaruia doar Dumnezeu cunoscandu-le, nu pentru meritul lor ne cere Domnul sa facem asa, ci iata pentru ce ne cere: „Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este„. Pentru noi insine ne cere sa binecuvantam, pentru a ajunge noi desavarsiti precum Tatal nostru Cel ceresc desavarsit este, cu alte cuvinte sa ajungem cu adevarat Fiii lui Dumnezeu, fiul fiind acela ce seamana Tatalui, fiind acela care il cunoaste pe Tata, care il iubeste si face voia Tatalui. Noi suntem fii ratacitori intr-o masura mai mare sau mai mica, singur Domnul fiind Fiul cel fara de greseala pe care trebuie sa il urmam in toate cate ne invata…

Am zis cu o alta ocazie ca pe mine inca nu ma smerise Dumnezeu, si totusi imi raspundea la toate rugaciunile facute Lui si mai imi facea si o multime de bucurii, invatandu-ma prin aceasta marea lui dragoste pentru om, chiar si pentru cel pacatos si rebel, si cu credinta mica si slaba.

Chiar ma intrebam daca o sa ma smereasca vreodata, si Ii ceream si de urechi sa ma aduca la El, sa nu ma lase in incapatanarea mea, dar in acelasi timp Il rugam sa o faca cu blandete, ca sa nu imi sfasaie inima in mii de bucatele. Si din nou, rugaciunea mi-a fost ascultata si indeplinita, iar in parte a indeplinit-o prin chiar administratorul acestui site, caruia ii multumesc, si binecuvantat sa fie mereu. Si iata cum s-a intamplat: in momentul in care ma convingeam de valoarea net superioara a Ortodoxiei ca si credinta fata de altele care raman mai mult sau mai putin religii, si ii ceream chiar ca pedeapsa Domnului, pentru indoiala mea, sa propovaduiesc Ortodoxia si la altii care nu cred in ea, mai ales ca am ajuns sa cunosc mai bine decat altii aceste metehne ale religiei, traindu-le pe propria-mi piele, un prieten ortodox de pe site imi zicea ca inca nu-i momentul sa fac asta, ca sunt abia la inceput si trebuie sa mai cresc intai eu ca sa pot apoi, eventual, sa ii mai invat si pe altii, ca nu ma aflu eu acum in postura de a da lectii la altii.

Exact in momentul cand el imi zicea lucrul acesta, Claudiu, admnistratorul site-ului acestuia, imi cerea sa public si eu un articol, fiind mare nevoie. M-am mirat de cererea sa, si am invocat controversele pe care le starnesc mereu prin comentariile mele, nu mi se parea ca as fi potrivita. Mi-a raspuns simplu sa evit subiectele controversate si sa scriu despre altceva. Am acceptat cu gandul de a ascunde chiar identitatea mea pentru a nu fi influentat cel care citeste si care ma cunoaste. Si apoi am inceput sa ma intreb despre ce oare sa scriu. Am facut o mica rugaciune ca sa ma lumineze Domnul la ceva folositor pentru sufletele celor care vor citi, si in acel moment am simtit cum Domnul a ales momentul Sau ca sa ma smereasca: la vorbe suntem toti buni, dar la fapte si la vorbe folositoare cati sunt cu adevarat buni?

Cum tocmai ma aflu intr-un moment in care pregatesc o spovedanie absolut necesara si amanuntita, mi-a trecut prinminte ca poate despre spovedanie trebuie sa scriu, insa vazand apoi articolul lui Claudiu „Scrie si tu un articol”, am inteles ca nu trebuie sa fie ceva teoretic, ci ceva din viata, ceva care sa ii vorbeasca cititorului mai mult decat un simplu discurs „teoretic”. Ori la capitolul spovedanie, am eu multe de spus, dar ceva cu adevarat folositor poate ca inca nu.

Asa ca m-am gandit apoi sa scriu despre ceva ce am trait pe propria piele, dragostea lui Dumnezeu, si incepand sa scriu, mi-au trecut prin fata ochilor toate controversele iscate de acest subiect, asa ca am hotarat sa o las balta si sa nu mai scriu nimic, cu atat mai mult cu cat controversele iscate de mine pe site continuau, si eu nu paream sa pot face ceva ca sa le opresc desi imi doream, dar parca faceam exact pe dos, puneam mereu si mereu paie pe foc. Asa ca am renuntat la idea de a scrie eu ceva si am preferat sa imi odihnesc mintea in articolul scris de  „cealalta” Adriana despre Sfantul Mucenic Fanurie, despre cum este el prezent in viata celor care cred in sfintenia lui.

Au incercat si altii sa ma invete una si alta despre sfinti, insa cu adevarat mi-a placut articolul scris de Adriana. In trecutul meu, am avut si eu o perioada in care ii veneram pe toti sfintii, si citeam cu drag in calendar, in fiecare zi, numele lor, si daca se putea si cate ceva din ceea ce a fost viata lor, insa acest obicei bun imi disparuse cu desavarsire de multa vreme. Articolul Adrianei parca a redesteptat ceva din „copilaria” mea in ale credintei… Aici gasiti articolul, primul comentariu publicat: https://www.ortodoxiatinerilor.ro/2009/09/scrie-si-tu-un-articol/

Dar ce au a face toate acestea cu subiectul ales, binecuvantarea? Astazi, in aceasta zi binecuvantata, gasesc pe site articolul: „Dumnezeu din orice rau face bine”, subiect care de indata mi-a starnit interesul, fiind exact ceea ce cred si eu cu tarie.

Citind articolul, mi-am adus aminte cu tristete cat de tarziu si cat de slab am pus si eu in practica binecuvantarea si rugaciunea pentru profesorii mei, cat de mult i-am vorbit pe unii de rau in loc sa fac dupa cuvintele Domnului, sa ii binecuvintez si iar sa ii binecuvintez. Si cel mai mult m-a intristat faptul ca in numele „adevarului” i-am vorbit de rau chiar in conditiile in care ei nu au avut nimic impotriva mea, ci dimpotriva, am fost favorita multor profesori.

Si meditand eu asa la semnificatia cuvantului „a binecuvanta”, am inceput sa inteleg ca a binecuvanta nu inseamna doar a dori binele celuilalt, ceea ce faceam eu pana acum, ci inseamna si a vorbi de bine pe aproapele si a ascunde raul facut de el, a-l ascunde de ochii celorlalti, chiar daca acel rau este adevarat, a-l ascunde si a dori binele acelei persoane, asa cum si noi am vrea ca la Judecata Domnul nostru Iisus Hristos sa ascunda rautatea noastra si sa vadeasca numai partile noastre bune pentru a ne chema cu bucurie la El in Imparatie.

Dintr-o data mi-au rasunat in urechi cuvintele Domnului Hristos prin care ne spunea sa facem altora ceea ce ne-ar placea si noua sa ni se faca, si cui oare ii place sa fie vorbit de rau si sa i se vadeasca raul?

Si inca altceva m-a izbit legat de controversele mele de pe net, mai ales de ultima „in curs”: parintele Savatie, la care Ana, una din fetele care imi raspundeau pe site, incerca sa ma trimita, si din fericire administratorul nu a permis sa apara pe site ceva din ceea ce stiam despre acest parinte. Slava Domnului pentru un asa administrator vigilent! Cu tristete ma gandeam ca uite ce am facut in loc sa il vorbesc de bine pe parintele, in loc sa binecuvantez asa cum ne-a cerut Domnul. La teorie stateam foarte bine, practica insa scartaia rau de tot… Si dintr-o data am inteles ca acesta era articolul pe care trebuia sa il scriu, la care ma chema Domnul prin Claudiu, ca sa ma smereasca, si prin care sa imi cer si iertare fata de toti cei carora le-am gresit. Va rog sa ma iertati fratilor!

Cu acest gand am facut o mica rugaciune si am cerut Domnului sa imi dea cuvinte potrivite ca sa stiu cum sa incep acest articol. Si dupa rugaciune m-am asternut la scris, si ca de obicei, Domnul mi-a ascultat rugaciunea, iar fraza care mi-a iesit din „condeiul” tastaturii a fost una total potrivnica felului meu obisnuit de a scrie: „In aceasta binecuvantata zi de 19 septembrie 2009, zi in care, in calendarul bisericii sunt pomeniti Sfintii”  si aici m-am oprit deoarece nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce sfinti sunt sarbatoriti astazi. Asa ca am verificat imediat in calendar, ca sa pot termina fraza inceputa, si nu mica mi-a fost surpriza sa descopar ca unul din sfintii sarbatoriti se numeste Savatie, ocrotitorul celui pe care tocmai il vorbisem de rau, si pentru care, prin mila lui Dumnezeu manifestata prin Claudiu, s-a inlaturat greseala facuta parintelui.

Domnul fie laudat, si sa dea Domnul ca buzele noastre sa nu mai rosteasca nimic din ceea ce nu este Binecuvantare! Amin.

Si ca un post scriptum: daca cineva o sa observe ca in practica ma voi mai abate de acum inainte de la Binecuvantare, sa ma traga de urechi cu toata puterea si sa ma puna in fata propriilor mele cuvinte! Multumesc anticipat! Si cu ocazia asta ii multumesc inca o data lui Claudiu care a crezut cuvintelor: „Primiti-l pe cel slab in credinta fara sa-i judecati gandurile.” Domnul fie BINECUVANTAT!

(Adriana)