Invenţiile oamenilor există deja în creație
Oamenii sunt întotdeauna încântaţi de o nouă invenţie în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei. Unele dintre aceste invenţii le-au îmbrăţişat cu atâta largheţe, încât din pricina lor au fost nevoiţi să-şi schimbe viaţa cu totul. Au admirat şi au apreciat diverşi inventatori pentru inventivitatea şi înţelepciunea lor. Numele unor inventatori precum Pasteur, Franklin, Volta, Bell, Edison, Marconi, Einstein, sunt cunoscute chiar şi copiilor care, cu fantezia ce-i caracterizează, îi văd ca pe nişte fiinţe supranaturale.
Cum să nu fie admiraţi Bell sau Marconi, care au descoperit telefonul şi telegraful? Cei din vechime socoteau că este doar o poveste comunicarea la distanţă, că nu este cu putinţă să stea de vorbă două persoane, una aflându-se în Asia şi cealaltă în Europa! Acest lucru mintea omului nu-l putea concepe. Şi totuşi, au apărut aceşti mari oameni de ştiinţă care au transpus în practică ceea ce, până la ei, fusese de neconceput. Se cuvine pe drept să-i admirăm pe savanţii care au scos la lumină atâtea invenţii.
Să aruncăm însă o privire şi în lumea Creaţiei. Să analizăm cu atenţie organismele nenumăratelor plante, copaci, peşti, insecte, zburătoare, animale. Vom descoperi lucruri plăsmuite cu artă şi înţelepciune. Vom întâlni «aparate», care poate abia peste foarte mult timp vor putea fi construite şi de om. Vom descoperi de asemenea mecanisme pe care înţelepciunea omului încă nu le-a putut înţelege. Cercetările ştiinţifice din ultimele decenii au ajuns la concluzia că nu există invenţie umană care să nu fi existat înainte în natură. Complexele legi ale mecanicii, ale opticii, ale hidrodinamicii, ale hidroaerodinamicii, ale balisticii, care au fost formulate destul de târziu de către oamenii de ştiinţă, sunt aplicate în creaţie de la începutul lumii. Acolo există prototipuri, adevărate opere de artă, ale corăbiilor, ale submarinelor şi ale avioanelor.
Chestiuni legate de statică, stabilitate, echilibru, soliditate, pentru care inginerii şi arhitecţii consumă destulă substanţă cenuşie, sunt legate cu succes de ierburi, tufişuri şi copaci. In construcţia spicului de grâu, au fost soluţionate probleme arhitectonice dintre cele mai dificile. Descoperiri legate de medicamente, operaţii, metode terapeutice şi, în general, de probleme medicale, există în număr foarte mare în lumea vegetală şi animală. Există insecte ce fac unele lucruri ce i-ar uimi pe medici, făcându-i să se întrebe ce şcoală va fi absolvit acea insectă, de acţionează dovedind atâta ştiinţă medicală.
Probleme legate de păstrarea şi menţinerea hranei şi, în general, de tehnologia alimentară, pe care omul le-a soluţionat foarte târziu, insectele le-au rezolvat cu succes în vremuri imemoriale. Principiile pe care se bazează construcţia şi funcţionarea vehiculelor blindate şi a rachetelor, sunt aplicate de secole, de diferite animale marine. Descoperiri ştiinţifice de dată recentă, de la mijlocul sau finele secolului al XX-lea, s-a constatat că au preexistat în împărăţia naturii. De exemplu, descoperirile în domeniul telecomunicaţiilor, bazate pe folosirea undelor electromagnetice, s-a dovedit că aveau un corespondent în lumea insectelor. Antenele insectelor şi mişcările lor oscilante, joacă un important rol de comunicare. Dacă oamenii de ştiinţă ar fi fost mai atenţi la tainele naturii, ar fi făcut unele descoperiri mai devreme şi le-ar fi perfecţionat mai repede.
Desigur, în ultimele decenii se mai aplică acest principiu, fiindcă toţi au înţeles ce le poate oferi universul naturii. Unele instrumente cu care au fost dotaţi sateliţii şi navetele spaţiale pentru studii ştiinţifice, nu sunt decât o simplă copie a aparatelor de care dispun anumite reptile sau insecte. Aşadar acesta este subiectul la care ne vom referi în acest capitol, pentru a pricepe toţi câtă necercetată înţelepciune ştiinţifică şi tehnologică există în natură, într-un umil fir de iarbă, într-un microorganism care se mişcă nevăzut în adâncul mării. Nădăjduim că rândurile următoare vor îndruma pe cititor şi, în mod deosebit, pe fiecare om ce gândeşte corect, la oarecare binecuvântată înălţare duhovnicească.
Să începem cu medicina.
In Franţa, la mijlocul secolului al XIX-lea, un medic ortoped inventiv, pe nume Pravaz a inventat seringa. Este o realizare foarte însemnată, fiindcă de atunci medicamentele pot fi introduse în organism, fără a fi afectat stomacul. Dar chiar şi aici natura a deţinut întâietatea. Să studiem cu atenţie şerpii. Vom vedea cum capul şi gura lor au forma unei seringi perfecte, fiind formate dintr-o glandă ce conţine otrava, o ţeavă conductoare ce o transmite şi nişte dinţi speciali în partea superioară, care sunt goi în interior, cu un orificiu în exterior, terminându-se într-un vârf foarte ascuţit. Când şarpele îşi muşcă prada, se contractă muşchii din jurul glandei, muşchi care fac otrava să iasă şi să pătrundă în organismul străin prin capătul dintelui special. Mai simplu spus, şarpele face o injecţie, de bună seamă nu prea plăcută şi binefăcătoare! Minunate instrumente are şi neînsemnatul ţânţar. Trompa cu care absoarbe sângele uman este alcătuită dintr-o pompă de absorbţie şi şapte cuţitaşe. Aceste cuţitaşe sunt formate dintr-o prelungire a bărbiei, sunt ascuţite şi se termină cu nişte dinţişori străpungători. Aşadar dispune de tot ce îi trebuie pentru a tăia şi a deschide un organism.Îndată ce ni se aşează pe piele, găureşte, perforează, deschide şi apoi secretează din glandele salivare o picătură de lichid caustic pentru a împiedica sângele să se coaguleze şi pentru a produce iritarea locului, menită să provoace adunarea unei cantităţi mai mari de sânge în acel punct. Astfel se explică mâncărimea pe care o simţim. Apoi ne suge sângele, în cantităţi enorme, comparativ cu dimensiunile sale. După ce s-a săturat, se aşează undeva să se odihnească şi să digere. Cu alte cuvinte, ţintarul dispune de aparatură chirurgicală, fiind neîntrecut în «intervenţiile» sale!
De asemenea şi viespile – anumite specii – sunt adevăraţi aşi ai anatomiei, ai anesteziei şi, în general, ai medicinii, înainte ca omul să-şi imagineze că există sistem nervos şi ganglionar, viespile ştiau să-şi înţepe prada cu acul (de exemplu, o lăcustă) în centrii motorii ai măduvei spinării, paralizând-o. Apoi, pe corpul prăzii, se depozitează ouăle, îndată ce ies micile viespi, se vor hrăni din trupul lăcustei, care nu a fost ucisă, ci doar paralizată. Dacă ar fi fost un organism mort, nu ar mai fi fost bun de mâncat. Animalul numit limax elimină o salivă care se solidifică foarte repede, devenind foarte dură. Medicii de la laboratorul din Colombo (S.U.A.) o socotesc ideală ca substanţă de lipit, pentru închiderea rănilor, gândindu-se cum ar putea obţine cantităţi mari.
Să trecem acum de la domeniul medicinii la acela al electricităţii.
In anul 1800 fizicianul italian Alessandro Volta a scos la lumină o invenţie foarte importantă. A inventat arcul electric, ce a şi fost botezat după numele său, arc voltaic. Această descoperire a fost socotită cea mai înseninată realizare umană de până atunci, chiar mai însemnată decât telescopul sau maşina cu aburi. Dobândind astfel posibilitatea de a produce curent electric, omul a început să-şi schimbe în mod radical concepţia asupra propriei vieţi. Intr-adevăr, această descoperire este de o mare însemnătate, dar trebuie să spunem că şi aici, înţelepciunea umană a rămas puţin în urmă, fiindcă neîntrecuta înţelepciune a Creatorului cu secole în urmă crease făpturi vii, dotate cu minunate arcuri voltaice. Naturaliştii care au studiat aceste făpturi au rămas uluiţi. Când omul crede că a dat la iveală ceva nemaivăzut, în scurt timp îşi dă seama că numai nemaivăzută nu este inovaţia sa.
S-a dovedit că există anumiţi peşti care foloseau arcul voltaic cu mult înaintea omului. Anumite puncte ale corpului, un grup de celule ale unor muşchi ai cozii sau ai ochilor (sau, în general, din zona capului), sunt transformate în instrumente electrice care funcţionează perfect, producând după voie curent electric la tensiuni adesea foarte mari. Astfel de peşti se întâlnesc nu doar în mări, ci şi în lacuri şi râuri. «In adâncuri există peşti cu un câmp electric puternic, care electrocutează. Aceşti peşti sunt dotaţi cu curent electric, pe care îl produc ei înşişi. I-am putea socoti adevărate laboratoare de producere a curentului electric… Fiecare dintre aceşti peşti este un aparat electric desăvârşit, căruia nu-i lipesc decât contorul şi întrerupătorul» (Th. Potamianos).
Un prim exemplu este peştele torpilă, care mai este numit şi «amorţitorul». Ambele denumiri trimit direct la producerea de energie electrică. Intre cap şi cele două aripi ventrale, există numeroase prisme hexagonale cu o substanţă coagulată. Aceste prisme cu vârfurile îndreptate spre spinare, iar baza pe pântece, sunt organele care produc energia electrică. Astfel, dacă în adâncul plin de vegetaţie al apelor unde trăieşte, vreun înotător i-ar pune mâna pe spinare, ar fi zguduit zdravăn.Tensiunea curentului pe care îl produce acest peşte oscilează între optzeci şi trei sute de volţi. «Cu cinci peşti torpila – continuă Potamianos – ne-am putea lumina casa sau am putea pune în funcţiune aragazul electric pentru a ne găti mâncarea. Peştele torpilă însă nu-şi foloseşte electricitatea nici pentru a-şi lumina salonul, nici pentru a-şi găti hrana. O foloseşte doar ca armă ucigaşă. descărcând-o asupra altor peşti pe care astfel îi omoară şi-i mănâncă. Cu aceeaşi armă îşi ţine şi duşmanii la distanţă».
In perioada romană medicii creşteau aceşti peşti în acvarii. Ei constataseră că. în unele cazuri, atingerea bolnavilor de aceşti peşti avea proprietăţi terapeutice. Iată ca electroşocurile erau cunoscute încă din antichitate! Acelaşi lucru se petrece şi cu «peştele-torpilă unduit», ale cărui organe electrice sunt plasate pe cele două laturi ale capului. La fel este şi peştele-elefant, ce trăieşte în unele mlaştini din Africa. Denumirea sa provine de la faptul că botul său se termină cu o trompă pe care o foloseşte la cercetarea fundului mării. Prin emiterea de energie electrică cercetează mediul, calculează adâncimea apei, emite semnale la apropierea duşmanilor…De un arc voltaic cu tensiune mare dispune un alt peşte, destul de mare, lung de 1,20 m şi greu de 20 kilograme, numit peştele-pisică electric. Din această cauză pescarii sunt atenţi să nu îl atingă, dacă nu sunt siguri că este mort. Întâietatea o deţine însă anghila electrică (tiparul electric), ce trăieşte în râurile din America de Sud. Curentul electric se scurge de la coadă spre cap, intensitatea sa fiind atât de mare încât poate nu doar să-şi paralizeze victima, ci şi să doboare un om. Iar când se adună mai mulţi peşti, ştiind să se atragă între ei prin descărcări electrice, devin foarte periculoşi pentru pescari.
Din pricina cărnii lor foarte gustoase sunt foarte căutaţi. Uneori, pescarii isteţi aruncă în râu o turmă de capre, pe care peştii îşi «descarcă» curentul electric. Apoi, pescarii scot caprele afară, prinzând cu uşurinţă peştii care acum nu mai sunt periculoşi. Oamenii de ştiinţă fac experimente extraordinare cu aceşti peşti. Le ataşează de cap şi coadă electrozi, pe care îi conectează la nişte becuri. In funcţie de numărul de becuri care se aprind, pot aprecia intensitatea curentului la fiecare descărcare electrică.
După domeniul energiei electrice să ne oprim acum la domeniul aviaţiei.
In anul 1777 losif Montgolfier a reuşit să construiască o paraşută. Desigur, aceasta este o realizare foarte impresionantă care totuşi a apărut cu oarecare întârziere, de vreme ce i-au luat-o înainte alţii. Să luăm, de exemplu, păpădia. Să privim atenţi cum sporii păpădiei care plutesc în aer, risipindu-se peste tot, sunt legaţi într-un puf fin, care constituie o paraşută minusculă. Acelaşi lucru se petrece şi cu sporii de mesteacăn şi platan. Doar că acolo, în loc de puf, avem de-a face cu nişte fire mătăsoase. Aceste paraşute foarte vechi transportă adesea sporii la distanţe de kilometri. Să privim puţin şi planorul, care are destui susţinători astăzi în multe ţări ca S.U .A., Germania, Australia, Japonia. Zborul cu planorul este un sport foarte plăcut: altitudine mică, viteză scăzută, zbor fără zgomot şi nici o dependenţă de vreun mecanism care s-ar putea strica oricând. Zborurile de cinci-şase ore sunt ceva obişnuit. Recordul atinge însă şaizeci de ore. Primele zboruri cu un mecanism de zbor tară motor – cu planorul, adică – s-au realizat în anul 1891 de către fraţii Lilienthal din Germania, însă nici aici omul nu deţine întâietatea. Unele specii de păianjeni, au ştiut mult mai devreme decât omul, să se deplaseze cu ajutorul vântului. Păianjenii secretează mari cantităţi de fire care se adună, formând un ghemotoc, astfel încât e purtat de vânt. Sub acest ghemotoc, se agaţă şi ei. Când vor să se oprească, ridică un fel de smocuri de o greutate mai mare, adunând în jurul lor mai multe fire şi coboară întocmai ca nişte paraşutişti. In unele ţări se adună nenumăraţi păianjeni care primăvara sau toamna migrează în locuri unde găsesc condiţii mai bune pentru obţinerea hranei, străbătând mulţi kilometri. Pot zbura şi deasupra mării două sute de mile. De multe ori când zboară provoacă… panică. In toamna anului 1948, locuitorii din San Francisco (California), văzând cum veneau din nord multe roiuri, în lumina lunii, au crezut că sunt nişte creaturi primejdioase. Din această pricină, de pe aeroportul Hamilton au decolat trei aeroplane şi un elicopter, ce au pornit în urmărirea roiurilor!
Din înălţimea cerului să coborâm acum în adâncul oceanelor şi să analizăm creaţia din punctul de vedere al luminii.
Vrând omul să lumineze întunericul a inventat făcliile, torţele, opaiţele şi luminările. Abia foarte târziu a obţinut unele realizări, descoperind la sfârşitul secolului al XVIII-lea lampa cu gaz de iluminat (iluminatul public cu acest tip de lampă a fost inaugurat în anul 1801) şi la sfârşitul secolului al XIX-Iea becul electric. Dar şi în acest domeniu inventivitatea umană a întârziat cu mult, în comparaţie cu peştii care trăiesc la mari adâncimi. Adâncurile mărilor, de la 400-500 m în jos, sunt scufundate în întuneric, în cel mai deplin întuneric. Şi ştim că adâncimile sunt uneori mult mai mari. în zona Filipinelor, ajung la 10.917 metri, în aceste întunecimi seculare trăiesc peştii de mare adâncime care, cu secole înainte de a se descoperi iluminatul cu gaz sau becurile electrice, au fost dotaţi cu extraordinare organe de iluminat. Astfel observăm că unii dintre aceştia au pe corp lămpi şi reflectoare, care se aprind şi se sting după voie în anumite puncte ale pielii, fie pe nişte antene lungi, fie pe spinare, fie în partea superioară a capului, fie pe pântece. De aceea au şi fost numiţi peşti-lanternă. Lumina este produsă de nişte bacterii care trăiesc într-un anumit loc pe piele, fiind rezultatul unor procese chimice. Aceste organe producătoare de lumină seamănă cu nişte pete. Peştele-sabie-argintie-golaş dispune de cincizeci de organe producătoare de lumină, aflate de-a lungul pântecelui şi pe partea exterioară a branhiilor. «Peştii de adine – notează undeva un cercetător – au pe corpi organe luminoase speciale, felurite «lămpi», cărei uneori au chiar şi «abajur»… Alţi peşti sunt dotaţi cu reflectoare felurit colorate, pe care le fixează asupra prăzii, în timp ce o vânează. Cu ajutorul aceloraşi reflectoare îşi recunosc duşmanii şi prietenii şi se înţeleg cu semenii lor». Toate aceste lămpi se aprind şi se sting după voie, în funcţie de nevoi. Astfel peştii, fără să depindă de firme publice de furnizare a curentului electric, îşi pot asigura iluminatul, risipind întunericul, căutând hrană, atrăgându-şi prada, încurcându-şi duşmanii (sting lumina şi îşi schimbă imediat locul), se înţeleg între ei…
In efortul său de a străbate mările, omul a inventat corăbiile. In ultimele decenii s-au construit nave cu totul deosebite. In acest domeniu există ceva cu totul remarcabil. Biologii şi inginerii japonezi au reuşit să construiască o navă care, cu un motor de mai mică putere şi mai puţin combustibil, poate transporta greutăţi foarte mari, deplasându-se cu viteze foarte mari. Succesul s-a datorat formei navei, formă care o copia pe aceea a unei balene, fiindcă s-a constatat că balenele au cea mai bună formă hidrodinamică. Să ne oprim acum asupra unui alt subiect deosebit de interesant, legat tot de apa mării.
In anii 1950 a început în mod sistematic acţiunea de «desalinizare a apei marine». La aceasta a contribuit şi creşterea populaţiei umane şi gradul tot mai mare de poluare a apei potabile din râuri şi lacuri. Din această cauză s-a încercat obţinerea apei potabile din apa de mare, după ce, în prealabil, aceasta era de-salinizată. Astfel au fost puse în funcţiune patru modalităţi de desalinizare (metoda distilării, metoda utilizării membranelor, metoda cristalizării şi metoda chimică), în toată lumea au început să funcţioneze multe sute de unităţi industriale de desalinizare a apei marine. Dar şi în acest domeniu natura a luat-o înaintea omului, înaintea ştiinţei. Există unele păsări marine care folosesc o metodă de invidiat pentru a desaliniza apa (biodesalinizarea). Aceste păsări au o glandă specială care funcţionează astfel încât separă sarea de apa de mare, modificând compoziţia apei care astfel devine bună de băut. Acelaşi fenomen uimitor îl observăm şi la ariciul-de-mare. Dacă îl deschidem, constatăm că este plin de apă. In mod cu totul paradoxal, apa din arici nu este sărată, deşi provine din mare. Este limpede, foarte curată şi potabilă.
Epoca noastră a fost definită ca fiind epoca spaţială.
Oamenii de ştiinţă inventează necontenit maşini pentru cercetarea spaţiului. Multe dintre aceste maşini au fost construite prin imitarea fidelă a organelor uimitoare ale unei reptile sau ale unei insecte. S-a observat faptul că anumiţi şerpi, precum este şarpele trigonocefal din America sau crotalul au, într-o cavitate aflată între ochi, un excelent detector de căldură, un termometru de o mare fineţe şi sensibilitate. Dacă pe lângă şarpe trece ceva care prezintă o diferenţă de temperatură chiar foarte mică faţă de aceea a mediului, diferenţă chiar de o miime de grad Celsius, «termometrul» şarpelui o detectează imediat, iar dacă acel ceva aparţine unei specii comestibile, şarpele sare şi îl prinde. Pe baza acestui prototip americanii au realizat un instrument de măsurat temperatura, cu care au dotat pentru prima oară satelitul Midas, care avea ca obiectiv stabilirea exactă a temperaturii straturilor atmosferice. In ceea ce priveşte modul de lansare a rachetelor şi mecanismele de lansare a acestora cu ajutorul puterii propulsoare care este creată prin ieşirea bruscă a gazelor de eşapament din coada rachetelor, şi aici natura şi-a dovedit întâietatea. Cefalopodele (calmari, caracatiţe, sepii) precum şi meduzele folosesc, pentru a se deplasa, acelaşi principiu,
Prin contracţii şi relaxări succesive, elimină cu presiune în partea posterioară apa pe care o absorbiseră în corp. în felul acesta, trupul se deplasează în sens contrar, adică înainte. Cu câţiva ani în urmă s-au scris în presă următoarele: «Natura este cea care domină. Planeta Marte va fi cercetată cu ajutorul ochiului de broască. Se va construi un aparat ce imită caracteristicile sale. Broasca percepe automat existenţa microorganismelor». Neurofiziologii care au studiat ochiul broaştei au constatat două lucruri deosebite. In primul rând că vede doar cele aflate în imediata sa apropiere şi care o privesc în mod direct, în al doilea rând, că în momentele dificile, îşi pune automat în mişcare membrele corpului, fără să intermedieze acţiunea creierului. Prin urmare, are în ochi un fel de creier. Să presupunem că o broască stă pe malul unui lac şi la mică distanţă zboară nişte păsări de pradă, pe care nu le vede. Când însă una dintre acestea o atacă, se scufundă fulgerător în lac, salvându-se. Îndată ce pasărea se apropie de broască, aceasta o vede şi, fără a transmite creierului impresia optică sau fără a primi un ordin de la acesta, se scufundă neîntârziat în lac. Viteza sa se datorează tocmai «ochiului-creier».
De asemenea, vizualizând obiectele, acest ochi poate analiza separat caracteristicile imaginilor, adică, contururile, liniile curbe, luminile şi umbrele şi luminozitatea. Plănuind cercetarea planetei Marte, oamenii de ştiinţă căutau un aparat care să poată furniza informaţii despre formele microscopice de viaţă ce ar fi putut exista acolo. Au avut însă de înfruntat unele dificultăţi pe care le-ar fi putut depăşi, doar dacă ar fi construit un aparat ce să funcţioneze întocmai ca ochiul broaştei! Şi aici, înţelepciunea răspândită în cele create se dovedeşte a fi mai presus de realizările ştiinţei umane.
Dacă tot vorbim de ochi, să vedem din punct de vedere astronomic importanţa pe care o are ochiul muştei. Intr-o publicaţie recentă am citit următoarele: «Ochiul muştei în spaţiu. Printr-o nouă tehnică fotografică astronomii fotografiază detalii ale astrelor». Când se fotografiază un astru cu ajutorul telescopului, fotografiile nu sunt foarte clare, datorită refracţiei luminii. Atmosfera aflată în jurul unghiului optic al telescopului refractă lumina, care se întoarce în obiectiv. Dacă însă obiectivul este separat în mai multe lentile mai mici, după modelul ochiului poliedric al muştei, cu fiecare fotografie se vor obţine între o sută şi cinci sute de imagini, astfel încât, în final, feluritele informaţii ale fiecărei imagini se compun, oferind imaginea întregită a astrului. In felul acesta se îndepărtează deformările apărute din pricina atmosferei terestre. De aceea, astronomia optică datorează recunoştinţă acestei insecte sâcâitoare care este musca.
Toate aceste constatări au creat o nouă ştiinţă, bionica, ce are drept scop căutarea cunoaşterii în natură, încercând chiar să fure «înţelepciune tehnologică» din lumea naturii, să imite structurile vii, să studieze metode şi procese biologice, pentru a soluţiona probleme tehnologice şi inginereşti. Simbolul său este un complex alcătuit dintr-un bisturiu, un aparat electric de sudură şi semnul matematic al integralei. Prin urmare, lucrează laolaltă biologia, tehnica şi matematica.
Un caz tipic de aplicare a principiilor bionicii este «pinguinul». Acesta este un vehicul care se deplasează pe zăpadă, construit de oamenii de ştiinţă sovietici având ca prototip pinguinul din Antarctica. Acesta se deplasează pe zăpada moale alunecând pe burtă şi împingându-se cu aripile, pe care ie foloseşte aşa cum folosesc schiorii beţele de la schiuri. «Pinguinul» mecanic alunecă şi el tot pe burtă, folosind roţi radiale ce se termină cu un fel de lopată. Astfel se creează posibilitatea ca un vehicul ce cântăreşte 1300 de kilograme să atingă o viteză de cincizeci de kilometri pe oră.
Am vorbit mai înainte despre «ochiul creier» al broaştei. De aceea trebuie să mai menţionăm şi faptul că unul dintre primele circuite bionice a fost modelul electronic al ochiului broaştei. Prin urmare, înţelepciunea umană se înclină smerită în faţa înţelepciunii Creatorului, mărturisindu-şi propria micime şi lăudând superioritatea celei Dumnezeieşti. Cine are bunăvoinţă şi minte limpede, văzând şi studiind aceste minunate lucruri despre care am vorbit aici – şi nu am vorbit decât despre foarte puţine -şi adâncindu-se în minunatele şi uimitoarele «invenţii» ale naturii, va trebui să se simtă mişcat de o neţărmurită admiraţie şi să se transforme în teolog inspirat de Dumnezeu care, printr-o sfântă tăcere să teologhisească necercetata şi nesfârşita înţelepciune a Marelui Inventator şi Creator, «pe Care toată zidirea Îl bine-cuvintează slăvindu-L în veci».
(Arhimandrit Gavriil Gouvalis – Minunile Creatiei)