Mihai: „Biserica mi-a rămas a doua casă şi a doua familie până în ziua de astăzi”
Fiind copil, mergeam adesea cu părinţii mei la bunici care locuiau într-un sat foarte apropiat de oraşul unde locuiesc. Cel mai frumos era atunci când îmi petreceam vacanţa de vară acolo, în mediul acela nepoluat, lipsit de zgomotul maşinilor sau mirosul groaznic de încins al asfaltului ars de razele fierbinţi ale soarelui din lunile caniculare ale verii.
Ei bine, toate acestea erau înlocuite cu aerul curat al dimineţilor, cântecul cocoşilor, mirosul îmbietor de regina nopţii care mă învăluia în fiecare zi când ieşeam în curte, dimineaţa înainte de răsărit.
Însă şi mai frumos era în zilele de sărbătoare când clopotele răsunau în tot satul să cheme credincioşii la Sfânta Liturghie. Toată suflarea satului, copiii, tineri şi bătrâni, umpleau uliţele îndreptându-se tăcuţi, îmbrăcaţi în costume naţionale, ca într-o procesiune solemnă, spre Biserică.
Pe la 7:30 dimineaţa biserică era plină până la refuz, tinerii şedeau aliniaţi în rând pentru a săruta icoanele de pe iconostase apoi cele de pe catapeteasmă, iar după asta fetele se așezau la strana din stânga, iar băieţii la strana din dreapta; asemenea şi bătrânii se aşezau pe scaune aşteptând începutul slujbei.
La ora 8:00, cred că este un obicei natural, cânta şi cântă şi acum un cocoş de trei ori iar în acel moment preotul începea slujba.
Tinerii dădeau răspunsurile la Utrenie şi la Liturghie ca un cor de îngeri iar bătrânii îi însoţeau în cântarea lor.
Aşa era acum 15 ani, când am mers prima dată la biserică.
Acum însă tinerii au devenit maturi, au părăsit satul, iar bătrânii sunt rugători în ceruri. Populaţia satului s-a înjumătăţit dar tradiţia s-a păstrat.
Am observat asta duminica trecută când am fost de această dată în calitate de cântăreţ iar preotul, tânăr pe atunci dar acum împovărat de ani, mi-a strâns mâna mulţumindu-mi pentru cântarea cu care l-am impresionat până la lacrimi.
Toate acestea m-au impresionat şi m-au marcat în mod plăcut, făcându-mă să iubesc frumosul şi splendoarea vieţii.
Biserica mi-a rămas a doua casă şi a doua familie până în ziua de astăzi şi aşa va rămâne până la ultima mea suflare.
(Neicu Mihai Ionuț)
Natalia
mai 25, 2012 @ 3:33 pm
Foarte frumos!Aceste cuvinte mi-au ajuns la inima,mai ales ca dintotdeauna m-a fascinat viata la tara,mereu aflandu-ma acolo L-am simtit pe Dumnezeu mai aproape.La tara natura incojuratoare Il marturiseste pe Creatorul sau.Acolo parca vesnicia e mai aproape.Da,si imi plac zilele de sarbatoare cand tot satul merge la Biserica si toti sunt atat de uniti in numele Domnului!
Doamne ajuta si multumiri pentru articol!Intr-adevar minunat!
Mada31
mai 27, 2012 @ 2:58 pm
Primul fragment parca l-ai fi dezlipit din insasi viata mea!
Datorita cuvintelor tale am resimtit acele sentimente.Pentru mine, cel mai puternic impact l-a avut noaptea de Inviere in satul bunicilor mei: clopotele bateau puternic, vantul iti atingea pielea parca pentru a-ti reaminti ca inca mai esti in viata, credinciosii, de la mic la mare, cantau, slavindu-l pe Dumnezeu.In rest, drumul spre Biserica, in acel intuneric deplin delimitat doar de lumina lumanarilor, mi s-a parut parca drumul spre Dumnezeu, spre a doua Judecata a Acestuia..
Iti multumesc pentru articol!Numai bine!