Biserica între neutralitate politică și nevoia urgentă de repere pentru o teologie socială
Contextul alegerilor din țară se desfășoară pe un fond al dezbinărilor de tot felul. Fiind majoritară în România, Biserica Ortodoxă își reafirmă neutralitatea politică, într-un context atât de volatil, poate și plecând de la faptul că prezidențiabilii se poziționează la extreme, când este vorba despre concepția personală despre viață. În acest sens, neutralitatea politică a bisericii se susține, dar nevoia (re)afirmării unei teologii sociale se impune.
Adică, dacă politic Biserica trebuie să rămână neutră (deși prin firea ei este democratică), totuși este necesar să se pronunțe și să avertizeze, atât cu privire la instrumentalizarea politică a credinței, precizând că Ortodoxia nu are nimic în comun cu ortodoxismele afișate, cât și cu privire la pericolul ideilor mesianice sau cele care reflectă o abatere gravă de la morala Bisericii prin propunerea de idei LGBT-iste din partea candidaților.
O teologie socială de forță trebuie să reafirme două repere fundamentale ale Bisericii în funcție de care oamenii, măcar cei ortodocși, să poată să aibe discernământul necesar pentru a nu se pierde în populismul politicianist. Astfel, pentru cei care se complac în fatidicul: „Cum o vrea Dumnezeu. Facă-se voia Lui!” sau cei care se află în poziția creditării politice doar pentru că un candidat sau altul rostește numele lui Dumnezeu, face/poartă cruce sau se închină la icoane, Biserica trebuie să afirme cu tărie reperul responsabilității omului în creație prin orice cuvânt sau gest neasumate; iar pentru cei care cred că totul este compromis, că nu se mai poate face nimic și că lumea a devenit loc al răului generalizat, din care Dumnezeu a fost izgonit, Biserica este nevoită să reamintească reperul lucrării necondiționate a lui Dumnezeu în lume, indiferent de alegerile noastre.
Mai concret, un ortodox este musai să țină în echilibru – în peregrinarea prin istorie și în scrierea istoriei cu alegerile sale – cele două componente esențiale ale credinței sale.
Mai întâi, teologia credinței, de sus în jos, care evidențiază lucrarea de ieșire și de coborâre continuă a lui Dumnezeu în creație: cum a gândit, cum a creat, cum a răscumpărat și cum proniază Dumnezeu lumea și istoria, secundă de secundă.
În al doilea rând, spiritualitatea credinței, de jos în sus, care pune în valoare răspunsul omului la lucrarea lui Dumnezeu și care arată ce poate deveni istoria prin alegerile omului.
Astfel, trebuie să înțelegem că Dumnezeu lucrează și va lucra în istorie continuu și nimeni și nimic nu-L va putea „convinge” să nu lucreze în ea. Aceasta întrucât creația lumii și pronierea ei, Dumnezeu a pus-o în voința și iubirea Sa necondiționate, nu pe alegerile creaturilor.
În același timp, să nu uităm de al doilea reper, la fel de important: cum răspunde creația la această lucrare de căutare și de întâmpinare continuă dumnezeiască. Întrucât, lucrarea lui Dumnezeu ține de ontologia vieții, pe care nimeni nu o poate deturna, dar răspunsul omului la lucrarea Lui dă ceea ce putem numi condițiile vieții sociale, precum și starea veșnică a omului și a întregii creații.
Așadar, în viața creației, ținută și proniată permanet de Dumnezeu, creația însăși are un răspuns de dat și o lucrare de făcut, la fel de importantă ca lucrarea lui Dumnezeu. Mai concis, pe cât de atotputernic este Dumnezeu în lucrarea Lui, pe atât de „atotputernic” este omul în răspunsul lui, întrucât singura „neputință” a Atotpternicului este libertatea omului. Teologic vorbind, libertatea omului nu atinge nomosul/rațiunea de-a fi a lucrurilor, în care lucrează Dumnezeu, dar atinge toposul/devenirea lucrurilor (esențială pentru orice creatură), fără de care nu se pot împlini. Iar neîmplinirea creației ar fi „eșuarea” lui Dummezeu și „durerea” veșnică a Iubirii Lui.
Răspunsul/lucrarea omului poate face lumea străvezie încât să se poate vedea în ea rațiunile dumnezeiești ale lucrurilor sau, dimpotrivă, poate face lumea opacă, spațiu al tuturor fărădelegilor; un loc în care credem că ne putem permite orice: față de noi, de semenii noștri, de natura înconjurătoare, chiar să obrăznicim cu Dumnezeu.
Dacă nu vom face distincție între cele două planuri: lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea/răspunsul omului, nu vom putea niciodată explica cum a ajuns lumea în așa degringoladă și Îl facem pe Dumnezeu autor al tuturor nebuniilor noastre. Însă, să nu uităm: finalul istoriei va fi adus de lucrarea omului, nu de lucrarea lui Dumnezeu.
Ca să facem această distincție necesară este musai să ne uităm la Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. El lucrează în același timp și lucrarea de proniere a lumii, ca Dumnezeu, dar și răspunsul omului la lucrarea lui Dumnezeu, ca Om adevărat.
Așadar, ontologia istoriei stă pe umerii lui Dumnezeu, dar ce devine istoria și cum arată societatea stă pe umerii omului. Ca să se facă voia lui Dumnezeu în istorie, El are nevoie de alegerile noastre potrivite voii Lui. Altfel, vom confunda voia Lui cu abandonurile sau cu aberațiile minții noastre. Singura soluție teologică a societății este sinergia lucrărilor divino-umane activate în echilibru și armonie.
O precizare necesară. Teologia socială a Bisericii se raportează în primul rând la persoană și restaurarea ei. Numai din această calibrare ipostatică și restaurare personală, omul este chemat și poate deveni vector de iradiere a Binelui în lume, în istorie, în societatea.
Autor: Lect. dr. Gheorghe Butuc
