biserica între Peșteră și târg…
De două mii de ani lumea se află într-un prelungit târg care parodiază Nașterea Domnului. Nu-i de mirare întrucât însăși Nașterea Pruncului la Betleem a avut loc pe fundalul unui mare târg, o forfotă și o agitație colosală pretextată de ordinul împăratului de la Roma de a face un nou recensământ. Octavian Augustus împăratul era, probabil, curios să vadă peste cine domnește și cine-i plătește tribut, având, știm cu toții, vădite pretenții mesianice, fără rivali de temut. Altfel spus, lumea de atunci ignora toate semnele venirii lui Dumnezeu fiind asaltată de pretențiile mesianice atât ale regelui Irod cât și ale împăratului Octavian care-i stăpânea, iar cei aleși, poporul israelit, ignorau profețiile venirii Împăratului cerului și al pământului din cauza interpretării greșite a mesianismului biblic, timp în care Însuși Dumnezeu îi vizita smerit.
Taina se desfășura sub ochii lor, iar ei își construiau tainele lor. Vorbeau stelele prin străluciri neobișnuite. Vorbea Fecioara prin curăție ne mai întâlnită. Cântau îngerii, alergau păstorii, iar mulțimile se osteneau să se înscrie sub comanda altui împărat, iar Cel ce-I Singurul Creator și Împărat era cu totul ignorat, dându-I-se ca palat o peșteră sărăcăcioasă, ca alai doar blândele animale, ca îngrijitori pe Iosif și Fecioara, ca vestitori pe îngeri și ciobani, iar ca emisari pe magi.
Nu suntem în altă ecuație nici astăzi. Sau poate este o diferență. Forfota este aceeași. Spectacolul același. Preocupările și toate căutările lumii de astăzi nu au nici alt scop, nici altă cauză decât le aveau cei de atunci. Tot despre noi vorbim. Tot ale noastre sunt principala preocupare. Tot un presupus Mesia invocăm, unul care să ne împlinească toate așteptările. Diferența este că, spre deosebire de aceia, toate ale noastre au drept pretext tocmai Praznicul Nașterii Domnului. Atunci, Pruncul era ignorat, astăzi este principalul motiv al nevoilor noastre, de tot felul, și cel mai bun alibi al plăcerilor care nu ne mai satură. În ambele cazuri însă, la bază stă o vinovată necunoaștere a Cine este Cel ce vine să se Nască!
Ignoranța și indolența noastră este însă mai acută decât a lor, pentru că am reușit să deturnăm toate Reperele sănătoase, toate indiciile clare și toată arhistructura duhovnicească a Praznicului Nașterii, menite să ne țină în vie și continuă Naștere: a Lui în noi și a noastră în El. Noi însă le-am înlocuit cu obiceiuri sentimentaliste, care să ne măgulească sufletul și să ne aline conștiința. Plăcerile trupului în loc să fie închinate ca jertfă si ofrandă Pruncului ce vine să se/ne Nască, ni le exacerbăm cu dezlegările Praznicului, iar glasul conștiinței ni-l „liniștim” facil cu argumentul: „Toate le facem în numele Domnului”!
Realitatea cotidiană ne-o indică izbitor. Sunt biserici care concurează cu mallurile. Luminile line ale lumânărilor de ceară se confundă cu luminițele ghirlandelor tot mai sufocante. Glasul profetic al magilor este schimbat pe lamentațiile colindelor de duzină. Masa euharistică este rivalizată de mesele supraîncărcate ce ne consumă mințile, iar înțelesurile Praznicului sunt reduse la simple clișee verbale transmise anost și copiate fabulos, sub pretextul urărilor de sărbătoare, convenționale și conjuncturale. Asistăm neputincioși la o concurență acerbă făcută Evangheliei de comercianți de toate categoriile, de psihologia maselor, de propagandele politice cu iz religios, de absolutismul obiceiurilor de „dragul lumii”, de amintirile copilăriei speculate copios de adulți cu interes, toate sub bagheta magică a demonului, deghizat el însuși într-un Moș Crăciun idilic.
Declarați creștini aproape sută la sută, dar formatați pe obiceiuri și tradiții, pe simțiri sentimentaliste și dulcegării fascinante, arătăm de parcă suntem în religia tăiatului de porci, a împodobitului de brazi și a lui Moș Crăciun doldora de bunătăți; de altfel, toate lucruri bune și importante, dacă le-am așeza la locul și măsura lor, nu însă atât de importante ca Iisus Însuși. Cei mai mulți însă, doar în jurul lor se opintesc și le folosesc ca pretext valid pentru sărbătorile de iarnă, dar stând deoparte de Peșteră, de Prunc, de Fecioară și de magi, Personajele cheie ale Praznicului, Astăzi prezente aievea, întocmai ca și atunci.
Taina este aceeași, iar Peștera istorică are prezența ei directă în peștera proscomidiarului din altarele bisericilor unde, din prescura Fecioară se naște direct, același Prunc, iar și iar, la fiecare Liturghie. Mai mult, și ca a treia ipostază, aceeași Peșteră istorică a Nașterii minunate trece din peștera eclesială a Bisericii către peștera ipostatică așezată de Dumnezeu în Taina inimii fiecărei persoane umane. Cămările inimii simbolizează în chip spiritual peștera, încrustată de Tatăl Ceresc ca să fie locul neclintit al Nașterii Fiului Său: „precum în cer și pe pământ”. Astfel, Tatăl cel ce-L naște veșnic pe Fiul Său, își declină Sânul dumnezeirii Sale în inima omului, ca ea să devină sălaș al nașterii continue a lui Dumnezeu pe pământ și a omului în cer. Și dacă lumea a uitat de Taina aceasta, inima de creștin bate pentru a pune în evidență doar Această Taină. De aceea, creștinul nu este altceva decât omul care trăiește cu Hristos ce se naște continuu în inima sa și el în „inima” lui Dumnezeu.
Praznicul pe care-l așteptăm și pe care-l pregătim intens, cu patruzeci de zile și de nopți de postire, de rugăciune, de citiri și de înțelesuri ni l-a așezat Biserica înainte tocmai pentru a da întâietate și a reflecta adânc la această Taină pe care Dumnezeu în noi vrea să o înfăptuiască necontenit, așa cum spune Sântul Maxim Mărturisitorul:
„Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu voiesc să lucreze totdeauna şi în toate, taina Întrupării Sale” (Ambigua, PG. 91, 1080 CD, 1085 A).
Adică, în fiecare om Hristos vrea să-și continue Nașterea din Fecioară, în sufletele noastre si prin noi în toată creația. Dar nu o poate face fără Prezența noastră, fără implicarea noastră activă. Este condiția oricărei Taine: ca să se înfăptuiască are nevoie de Prezență, nu de delegație, de implicare minuțioasă, mistagogică, nu de gesturi de fațadă. O participare trup și suflet. Sufletul cu înțelesurile Praznicului din care-și face scară, iar trupul cu întruparea lor în carnea și sângele său. Doar așa omul devine Trup și Suflet al Tainei Praznicului Nașterii Pruncului.
Nu întâmplător, la începutul Postului Nașterii avem Praznicul Fecioarei care intră în Templu ca să se facă ea însăși Templu/Biserică a Nașterii Fiului lui Dumnezeu. Și s-a făcut Biserică nu altfel decât stând în Templu zi și noapte, oferind lui Dumnezeu tot ceea ce are, trupul și sufletul întreg în care Dumnezeu să urzească Taina Nașterii Sale. Suntem exact în fața aceleiași invitații: dificilă decizie, ușoară povară!
Este un crâmpei din pregătirea pe care biserica însăși prin noi trebuie să și-o facă, pentru a putea deveni chipul real al Fecioarei menită să-L nască pe Hristos în peștera inimilor celor ce cred.
Din nefericire, și la acest aspect ne lovim izbitor de aceeași sumbră realitate. Tot mai multe biserici în loc să-și păstreze condiția firească de Peșteră a Pruncului care dorește a se naște continuu, se lasă atrase de duhul sărbătorilor de iarnă și se transformă în săli de spectacole cu tot decorul și cu toată recuzita susținerii serbărilor de Crăciun. Spectacolul luminițelor colorate și jucăușe, cu bradul plin de ghirlande artificiale și Moși Crăciuni deghizați s-au infiltrat în biserici, de noi invitați, suspendând astfel citirile și tâlcuirile profeților cu drăgălășenia colindelor (mai nou, creații idilice, de basm; unele chiar ridicole), slujbele doxologice și omiliile patristice cu concertele reprezentate pe solea altarului, care, astfel, ține loc de practicabile pentru scenă (mai nou cu instrumente sau mini orchestre), iar Darurile euharistice sunt înlocuite de cadourile strălucitor împachetate. Nu că cele ale Bisericii nu s-ar mai face, dar sunt trecute pe locul doi, cu tot cu Hristos ascuns în ele, iar cele împrumutate de la lume reușesc să întrețină cu brio sentimentul artificial în locul experienței Tainei.
Toată pregătirea bisericii și întreg parcursul ei catehetic spre Betleem este amânat, suspendat, ba chiar neștiut că ar exista, locul lor fiind luat de programe sociale, de obiceiuri îndătinate și de trebăluiri urgente, care doar pe noi și cele ale noastre ne vizează, nu pe El: Subiectul Principal în jurul căruia ar trebui să fim. Este atât de vizibil că am părăsit in corpore, și mireni și monahi, Tradiția de primenire, pașii de întâmpinare, timpul și ritmul săvârșirii Praznicului, iar Privegherea de toată noaptea a acestui Praznic – de altfel în inima nopții împlinit – , am mutat-o în plină zi, ca să ne fie tot nouă pe plac. Iar în noaptea privegherii, când bisericile stau închise, oamenii „priveghează” singuri la casele lor, la mesele lor, cu pruncii lor, cu colindele lor, luându-și după bunul plac de la Pruncul Hristos doar ceea ce le convine, pentru a-și liniști conștiința. Ne-o arată Sfântul Efrem Sirianul în chiar Imnele Nașterii Domnului:
„Satana, frații mei, ne învață veghea de dragul vegherii, ca să dormim pentru faptele bune și să veghem pentru fapte rele […] Voi însă, să vegheați ca niște luminători în această noapte luminoasă, care, chiar dacă e neagră, puterea ei strălucește” (I, 69, 73, Deisis, Sibiu, 2010, p. 22).
Așadar, suntem în fața unei grele decizii: cu Cine priveghem? De unde învățăm? Cu Cine prăznuim?
Si pentru că nu putem rivaliza cu duhul lumii, mult mai perfid în a deturna ceea ce ne străduim a zidi în Duhul Adevărului, să ne oprim de la această concurență neloială. Să ne întoarcem în Biserică, ca într-o Peșteră sărăcăcioasă: neorbită de fascinațiile lumii, dar străbătută de darurile credinței; neasurzită de decibelii virtuozităților noastre corale, dar cu adânca convingere că aici este laboratorul întrupării lui Hristos în noi; neîmpopoțonată cu artificiile sentimentalismelor noastre, dar plină de Puterea Adevărului și a Iubirii delicate care, atunci când ne străbate nu mai stăm pe gânduri cu cine să optăm.
Târgurile de Crăciun să le lăsăm lumii și intereselor ei. Noi să forfotim după înțelesurile Tainei cu toate adâncimile ei nebănuite, dar acum pregustate. Și după cum Taina Cerului își dezvăluie strălucirile în întuneric, deasupra stâlpilor împodobiți ai lumii, tot așa Taina Pruncului își declină înțelesurile și binefacerile în Noaptea Praznicului nostru, în ceasuri de rugăciuni, de citiri, de Liturghie, prin care își face Întruparea în cei care nu se lasă fascinați de vrăjile strălucitoare ale Târgurilor de iarnă.
Autor: Gheorghe Butuc
