Biserica izolează omul de lumea exterioară, îl curăță de păcate prin Sfintele Taine și-l redă din nou lumii

Acum câteva luni eram în biserica la Sfânta Liturghie şi mă uitam la geamul din dreptul meu, pe care era pictat un sfânt, cred că Sfântul Antonie cel Mare. Era între orele 10 şi 11 şi razele soarelui băteau în vitraliu în partea de sus, în dreptul aureolei şi asta mi-a atras atenţia în mod deosebit. Lumina soarelui coincidea cu aureolă de sfinţenie a sfântului. Era un moment unic şi deosebit, o mică minune a lumii… una dintre puținele pe care noi, cei grei la suflet, le mai percepem.

Ce este de fapt acel cerc auriu pictat în jurul capului sfinților? Este lumina Învierii lui Hristos, este lumina necreată a Dumnezeirii, lumina ce izvorăște din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

De ce se pictează sfinții cu aureolă? Pentru a ne sugera foarte clar că ei sunt din altă lume, una în care totul trăiește în și prin lumina lui Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de apă, mâncare, odihnă, căldură, fără suferințe, chinuri, stres, însingurare și tot felul de nevoi.

Uitându-mă la acel frumos vitraliu mă gândeam: de ce oare se pictează geamurile bisericilor? De ce nu se lasă lumina soarelui să pătrundă în biserică, pentru a fi totul cât mai strălucitor?

Din experiența pe care am avut fiind prezent la Liturghie în alte biserici, unde uitându-mă pe geam vedeam balcoanele blocurilor din față sau alte peisaje urbane sau rurale care îmi distrăgeau atenția, am înțeles că pictarea ferestrelor în biserici are două scopuri principale:
1. Limitarea la maxim a comunicării celor din biserică cu lumea de afară, pentru nu fi distrași de cele lumești.
2. Pătrunderea luminii prin geam, fără a o estompa în totalitate.

Stând în biserică mă gândeam cum Sfântul Antonie cel Mare filtrează lumina ce intră în biserică, sfințind-o practic, trecând-o prin trupul lui, încercat și trecut prin toate ispitele lumii, plin de Duhul Sfânt. E ca și cum un bebeluș ar primi mâncare, mestecată mai întâi în gura mamei, pentru a o putea înghiți mai bine. Pentru mine, om plin de păcate, lumina soarelui mă duce cu gândul la multe lucruri: vară, căldură, plimbări, ieșiri cu prietenii, mare, munte, drumeții, etc. Dar atunci când lumina soarelui trece prin aureola unui sfânt și ajunge în ochii mei, atunci razele soarelui începe să însemne altceva: împărăția cerurilor, viața veșnică, bucuria de a gusta din Dumnezeu, viața frumoasă pe care o duc sfinții…

Biserica de zid încearcă prin toate elementele ei să limiteze contactul oamenilor cu exteriorul, cu lumea plină de păcat din care venim, pentru ca atunci când suntem prezenți în ea să ne putem ridica mai lesne mintea spre cele dumnezeiești dar și pentru a ne îndrepta privirile mai mult în noi, spre sufletul nostru.

Arhitectura bisericilor ortodoxe în formă de cruce, cu turle care tind măreț spre cer, cu broderii și arcade care împodobesc exteriorul, sugerează aspectul unei clădiri speciale, unei clădiri care delimitează clar spațiul vieții noastre în două lumi distincte. Accesul în biserică ne dă senzația adesea accesului într-o altă lume. Pereții pictați cu viața și minunile Mântuitorului Hristos, cu îngeri, cu mucenici, cu pustnici, cu sfinți, cu Maica Domnului, sugerează o coborâre a cerului pe pământ, sau cel puțin o poartă de acces spre o lume al lui Dumnezeu. Sfinții spun că biserica este cerul pe pământ.

În biserică toate simțurile noastre percep o lume transfigurată. Chipul blând al lui Dumnezeu care te privește, rânduiala și cromatica picturii bizantine, auriul împărătesc care predomină pe toate sfintele vase, veșmintele strălucitoare ale slujitorilor, sunt mângâieri pentru ochii noștri obișnuiți cu un alt „peisaj”. Muzica psaltică, cântată bărbătește dar atât de melodios, care-ți inspiră nădejde, e o încântare pentru urechile noastre, care prea des aud vorbe urâte. Mirosul dulce al tămâii și al mirului n-au corespondent în creierul nostru decât pentru un singur concept: sfințenie. Sfânta Euharistie, anafora, apa sfințită, prescura… transmit prin gust altceva decât plăcere, transmit Harul lui Dumnezeu întregii noastre ființe. Îmbrățișarea sfântă a aproapelui în timpul Sfintei Liturghii, înainte de a se cânta „Iubite-voi Doamne!” ne leagă de cel de lângă noi altfel decât îmbrățișările din lume.

Omul trăiește în biserică o împlinire, o satisfacție, pe care lumea nu i-o poate oferi niciodată. Biserica oferă omului prin gust, miros, auz, văz și atingere o hrană duhovnicească mai presus de orice plăcere lumească.

Biserica izolează omul de lumea exterioară, îl curăță de păcate prin Sfintele Taine și-l redă din nou lumii, frumos și curat, gata-gata să fie de ajutor și pentru ceilalți. Nu știu dacă ați intrat vreodată într-un salon de spital cu oameni gravi bolnavi, ca să vedeți cât de greu este mirosul de acolo. Biserica e locul unde venim murdari, bolnavi și mirosind greu a păcate, dar plecăm curați, sfințiți și mirosind a mir. Cu toate acestea biserica nu se murdărește, ea izolează păcatul pentru a nu-i mai contamina și pe alții.

Biserica albește murdăria, transformă până și păcatul în virtute. Biserica, Trupul lui Hristos, înnoiește şi curata totul prin „focul” Duhului Sfânt. Biserica ne îmbracă în haină de lumină:

„Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină!

cum se spune la o slujbă a Bisericii noastre, sau

„Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat” așa cum spune Sfântul Apostol Pavel.

Nu există mântuire în afara Bisericii, pentru că a binevoit Hristos ca prin Biserică să ne mântuiască pe toți, pentru că Biserica este chiar Trupul Lui, din care izvorăsc prin Sfintele Taine iertare și bucuria la toată lumea.

Există un frumos obicei între români de a trece în drum spre școală sau servici pe la biserică pentru a se închina. Această oprire, este pentru sufletul omenesc, o alimentare cu acel combustibil care ne dă putere să mergem mai departe.

Biserica e ca o mamă pentru noi, așa cum zice Părintele Cleopa, și orice am face nu trebuie să ne depărtăm de ea.

(Claudiu)

P.S. Fotografia este făcută chiar la momentul de care povesteam în articol.