Relaţia dintre Biserică şi presă este şi rămâne una de circumstanţă

Sunt ceva ani de când nu mai urmăresc constant presa. Tabloidizarea galopantă şi grija jurnaliştilor de a-şi asigura materialul de la o ediţie la alta a scăzut vizibil calitatea articolelor. Au dispărut, de asemenea, oamenii de presă de vocaţie, lăsând locul celor cu pasiune evidentă pentru condei, dar cu foarte puţină abilitate în tratarea unei teme anume. Sunt puţini jurnaliştii de meserie care, în orice context, să poată prezenta obiectiv o ştire, să o analizeze şi să propună soluţii pertinente.

În lipsa unor astfel de oameni, a fost mult mai simplu să se apeleze la soluţii de compromis, eliminându-se încetul cu încetul ştirea, informaţia riguroasă în favoarea micilor cancanuri, poveştilor cu subrete dezamăgite în dragoste, jocurilor şi scandalurilor amoroase, cu aşa numitele „vedete de carton”.

Te întrebi cine este cutare sau cutare vedetă, ce a realizat, prin ce s-a remarcat şi nu prea primeşti răspunsuri. Eşti privit însă cu nedisimulat dispreţ de cititorii şi consumatorii fideli ai acestui gen de ştire, care te taxează dur, ca ignorant, depăşit de vreme şi de situaţie, învechit şi lista apelativelor, mai puţin elegante, poate continua. Ei bine, chiar nu ştiu cine este domnişoara X, care s-a certat cu junele Y şi a alergat în braţele domnului Z, unde a găsit mai multă înţelegere şi susţinere, desigur, financiară. Subiectul nu mă interesează, refuz să-mi încarc mintea cu astfel de noutăţi.

Cu ceva ani în urmă din ziare şi reviste aflai o mulţime de lucruri interesante. Citeai articolele lui Octavian Paler, ale lui Tudor Octavian, te delectai cu eseurile lui Radu Cosaşu sau cu reportajele sportive ale lui Fănuş Neagu. Existau, de asemenea, câteva reviste culturale serioase de unde învăţai primii paşi ai democraţiei şi înţelegeai cam cum ar trebui să meargă lucrurile într-o Românie civilizată. Majoritatea au dispărut sau au luat o nouă formă. Mai multe poze, mai puţină informaţie: aceasta este cheia succesului sau, mai trist, şansa de supravieţuire pe o piaţă sufocată de tabloide. Ne uităm cu jind la publicaţii precum Der Spiegel, La Croix sau la The Times, ne cuprinde frustrarea că noi nu avem aşa ceva şi sfârşim prin a refuza încetul cu încetul să urmărim presa.

Ce ne împiedică să avem o presă echilibrată? Oare nu mai există jurnalişti de vocaţie? Ar fi absurd să militez pentru o de-tabloidizare a mass-mediei româneşti. Astfel de publicaţii au avut şi îşi vor păstra mereu un loc aparte în cadrul presei, însă a le promova drept publicaţii port-stindard ale jurnalismului românesc este trist, este frustrant, este nefiresc. Românul le cumpără, de plictiseală, de la vânzătorii ambulanţi din intersecţii sau din staţiile de metrou, le răsfoiesc obosiţi şi le aruncă dispreţuitor îndată ce nu mai prezintă vreun interes. Sunt şi gospodine grijulii care le păstrează pentru a şterge geamurile cu ele, însă nimic mai mult. Ce a rămas după o asemenea lectură? Nimic.

Specialiştii în marketingul presei mă vor pune la colţ pentru că nu înţeleg resorturile comerciale ale publicaţiilor, însă prefer şi îmi asum o astfel de poziţie. Pricep că nuditatea, ştirile scandaloase, incendiare, senzaţionale, materialele publicitare impertinente se vând bine. Sunt de acord că un ziar sau o revistă trebuie să supravieţuiască, înţeleg faptul că uneori este nevoie de compromisuri editoriale pentru a strânge fondurile necesare pentru plata salariilor şi a achitării costurilor de tipărire. Acestea sunt aspecte care au influenţat totdeauna presa, fie ea scrisă, televiziunea sau radioul. Nu înţeleg însă de ce abilitatea în gestionarea unor astfel de situaţii, să zicem, de criză a fost înlocuită cu înjosirea umilitoare, servilă în faţa tuturor celor dispuşi să mai arunce câte o fărâmă anti-inaniţie presei. Articole la comandă s-au scris şi se vor scrie mereu, însă nu despre asta este vorba. Contra unei sume, nu totdeauna semnificative, alegi să scrii de bine despre cineva sau să-ţi scoţi la înaintare arsenalul de invective împotriva cuiva indezirabil în anumite cercuri. Nu prea contează că persoana despre care scrii nu este conformă cu portretul pe care i l-ai schiţat, puţin importă că jignirile aduse unui om îi afectează pe toţi cei din jur, părinţi, copii, prieteni. Datorită acestui gest, publicaţia va putea supravieţui, angajaţii, şi aşa puţini, nu se vor mai plânge şi uite aşa se va accepta statutul umil al unui act de presă, devalizat de tot ceea ce avea mai important: obiectivitatea, imparţialitatea, onestitatea şi critica de bună calitate.

Mitul subiectelor cu impact

Presa lucrează şi ea cu mituri, înţelegând prin acestea elemente structurale cu impact global, universal acceptate şi promovate. Unul dintre miturile presei este şi cel al aşa numitelor subiecte cu impact. Trebuie spus totuşi că mitul, deşi structural, are totdeauna tendinţa de a idealiza o realitate, de a o prezenta în culorii mult mai vii şi în tuşe exacerbate. Prin urmare, raportarea la el se face cu multă atenţie, cu discernământ şi, adesea, cu un acut spirit critic. Şi totuşi…astfel de subiecte reprezintă inima ştirilor oricărei publicaţii, motorul care le face să-şi continue drumul. Fără ele, un jurnalist se simte cu mâinile legate.

Din această „categorie mitologică” fac parte în primul rând subiectele politice cu evidente trăsături de scandal. Exponenţiale sunt diatribele furibunde împotriva preşedintelui ţării sau, împotriva liderilor de partide, condimentate cu dezvăluiri de ultimă oră, desigur, în exclusivitate. De impact sunt problemele sociale ale unei comunităţi sau ale unei persoane, exagerate adesea, prezentate dintr-un unghi ce favorizează dramatizarea facilă şi atacurile mai mult sau mai puţin voalate la adresa celor responsabili. Fără îndoială, în această categorie de subiecte locul principal îl ocupă problemele unor personalităţi publice. Sunt disecate toate momentele vieţii lor, toate conexiunile, toate relaţiile, sunt scoase din uitare rudenii ce se consideră nedreptăţite sau defavorizate. Cuvintele şi faptele bietului om sunt analizate pe toate părţile, desigur, spre „buna informare a consumatorului de presă”.

Dintre subiectele ce intră în categoria aceasta a miturilor de presă fac parte şi acţiunile instituţiilor cu mare credibilitate în rândul populaţiei, adică Armata şi Biserica. Nu este nevoie de sondaje amănunţite pentru a observa că în fluxul de ştiri rulat într-o zi în ziarele şi posturile de televiziune şi radio cu extindere naţională există cel puţin o ştire, de regulă nefavorabilă, despre aceste două instituţii. Şi aici există o ierarhizare, pentru că Biserica pare să facă obiectivul tuturor ziariştilor de investigaţie dornici de subiecte tari.

Foarte rar se întâmplă să apară ştiri pozitive despre Biserică. În zilele de Paşte posturile de televiziune s-au întrecut în prezentarea sărbătorii pascale, cu accente ironice la adresa slujbei religioase. O prezentatoare zâmbăreaţă şi plină de jovialitate anunţă cu aplomb faptul că „s-a dat lumină în cluburi”. Un alt prezentator, pe un ton grav, taxa „coada la Sfânta Lumină” şi nelipsita îmbulzeală, deşi imaginile arătau cu totul altceva. Un singur post dintre atâtea a ales să-şi înceapă emisiunea cu „Hristos a înviat!” şi să prezinte un documentar extraordinar despre viaţa Bisericii. Acelaşi post a ales să promoveze valorile naţionale, prezentatoarele fiind îmbrăcate în ie. Gestul lor nu a fost trecut cu vederea, făcându-şi imediat apariţia criticii de serviciu, care să demonteze „din perspectivă estetică” opţiunea respectivului post. Nu ştiu dacă astfel de intervenţii îşi aveau rostul. Desigur, fiecare cetăţean are dreptul la propria opinie, însă se uită corolarul acestei norme: de vreme ce îţi revendici libertatea de exprimare a opiniei, se cuvine să respecţi şi părerea celorlalţi. Mai mult decât atât, în virtutea aceleiaşi libertăţi de exprimare, se cuvine să se păstreze o minimă decenţă faţă de valorile unui grup anume, fie el religios, social, politic, etc. Este dreptul fiecărui post să-şi aleagă stilul de prezentare şi nimeni nu a impus nimănui să-şi înceapă emisiunile din zilele de Paşti cu salutul creştin „Hristos a înviat!”. A lua în batjocoră însă credinţa oamenilor este un gest ce nu face cinste nimănui şi cu atât mai mult unor oameni de presă ce se consideră profesionişti.

Revin la tema mitului subiectului cu impact şi nu pot să nu constat extraordinara sa versatilitate. O temă anume poate fi interpretată dintr-o multitudine de perspective, astfel că nu rareori se ajunge la o diluare a ei, mai mult sau mai puţin voită, ce o transformă într-un subiect facil, cu accente derizorii. Cine nu cunoaşte intervenţiile asociaţiilor secular-umaniste pe tema averii Bisericii şi ale salariilor preoţilor? Dispute au fost nenumărate, fără a se găsi totuşi un răspuns convenabil. S-a râs, s-a ironizat, s-a jignit şi, într-un final, s-a tăcut stânjenitor atunci când trei ierarhi ai Bisericii au prezentat situaţia financiară cu „actele pe masă”. Desigur, o rezolvare atât de tranşantă a „cazului” nu dă bine, pentru că presa pierde pentru o perioadă un subiect cu impact. În consecinţă, analizele pe această temă continuă şi astăzi, însă mă întreb cine la mai ia în seamă?

Ce bine a făcut Biserica democraţiei?

Cam aşa se întreba, retoric desigur, un comentator anonim al unei ştiri de ziar. Sunt preot, probabil că dacă ar fi să aleg a doua oară, tot către misiunea aceasta m-aş îndrepta. Îmi apăr Biserica, mă deranjează şi mă afectează atacurile la adresa ei, mai ales atunci când sunt nefondate şi profund ignorante. Nu sunt însă absurd să admit că adesea reprezentanţii ei pot greşi, că pot exista derapaje, că pot apărea situaţii incompatibile cu viaţa creştină. În astfel de cazuri există însă un factor de echilibru, ce se numeşte providenţă şi pe care, din păcate, nimeni nu pare să-l ia în calcul. Nu rămâne nimic greşit care să nu se plătească, însă nu după regula omenescului, ci cu măsură dumnezeiască. Mulţi vor zâmbi citind o asemenea afirmaţie şi, până la urmă, este dreptul lor să o facă. Personal sunt convins de această realitate şi nimeni nu mi-o poate demonta.

Revenind la întrebarea comentatorului respectiv, Biserica şi democraţia nu au foarte multe lucruri în comun. O astfel de diferenţiere nu presupune însă excludere reciprocă, ci posibilitatea coabitării şi a colaborării. Biserica nu este o instituţie, o simplă societate. Nici democraţia nu este doar un sistem politic. Ambele operează cu seturi de valori comune, pe care încearcă să le promoveze, să le susţină şi, la nevoie, să le apere. Ambele au o contribuţie decisivă în istoria umanităţii, fără a se exclude în vreun fel. Cazurile de excludere, a se vedea Inchiziţia sau, la polul opus, Revoluţia Franceză, au eşuat lamentabil.

Putem continua pe firul teoretizării, însă este mult mai potrivit să vorbim aplicat. Când vorbim despre democraţie, vorbim implicit despre civilizaţie. Biserica nu a fost factor de regres al acesteia, dimpotrivă. Atunci când vechile academii ale antichităţii au dispărut, locul lor a fost luat de academiile creştine care promovau, în egală măsură teologia dar şi filosofia şi ştiinţele exacte. Tot Biserica a fost cea care a înfiinţat şi promovat primele centre de cercetare. Criticii mi-ar obiecta că tot Biserica s-a opus unor descoperiri importante, aşa cum este cazul lui Galileo Galilei, însă tot aceasta, recunoscându-şi greşeala, a înfiinţat unul dintre cele mai importante observatoare astronomice din lume. Să privim şi mai aplicat, la cazul Bisericii Ortodoxe. Primele şcoli, primele spitale au fost înfiinţate şi susţinute de biserică: Colegiul Sfântul Sava, Spitalul Colţea şi multe altele au luat naştere în tinda Bisericii. Învăţământul tehnic românesc nu ar fi ajuns la nivelul de astăzi fără implicarea mitropolitului Veniamin Costache, şcoala românească nu ar fi dobândit prestigiu fără un Gheorghe Lazăr sau Spiru Haret, profund ataşaţi de Biserică.

Democraţia înseamnă şi implicare socială, apărarea drepturilor fundamentale ale omului. Mitropolitul primat Nifon Rusăilă, ctitorul bisericii de la Letca Nouă, înfiinţa o şcoală şi un aşezământ filantropic, susţinut din fonduri proprii, ambele instituţii dăinuind până astăzi. Mitropolitul Tit Simedrea, giurgiuvean de loc, este unul dintre importanţii protectori ai comunităţii evreieşti din Cernăuţi. Sunt mulţi evrei care astăzi trăiesc datorită mitropolitului şi nu întâmplător a fost propus pentru a i se decerna premiul „Drept între popoare” din partea statului Israel. Fără îndoială, există multe alte lucruri pe care Biserica le poate face, cu condiţia să fie lăsată să-şi continue misiunea.

Prin urmare, ce a făcut Biserica pentru democraţie? Ce a făcut Biserica pentru civilizaţie? O simplă căutare pe atot-cuprinzătorul internet ne va da răspunsul dorit. Problema este să îl şi acceptăm

Biserica şi Presa: o relaţie de circumstanţă?

Nu sunt pentru demonizarea presei şi nu văd în actul de presă un posibil pericol la adresa Bisericii. Constat însă că la ora actuală, în societatea românească nu există un dialog stabil între aceste două foruri. Biserica este legitimată să privească plină de suspiciune orice intervenţie a presei în viaţa ei, de vreme ce în foarte puţine cazuri reprezentaţii acestei instituţii au făcut dovada onestităţii lor. La rândul ei, presa este îndreptăţită să analizeze viaţa Bisericii câtă vreme ea priveşte, implicit, viaţa cetăţenilor acestei ţări. Mai mult, nimeni nu o împiedică să critice eventualele derapaje apărute în cadrul comunităţii bisericeşti. De la critică la invectiva gratuită este, însă, o cale destul de lungă. Goana după senzaţionalul mediatic anulează orice tentativă de prezentare obiectivă a realităţii. Simplu spus, de ce să se prezinte poziţia oficială a Bisericii, când mult mai la îndemână sunt părerile spectatorilor întâmplători într-un caz sau altul? De ce să ascult părerea unui preot (pardon, popă), când pot găsi o explicaţie mult mai interesantă la auto-intitulatul expert în ştiinţe oculte, religioase, para-religioase ş.a.m.d.? În chip firesc, Biserica se poate întreba şi ea: la ce bun să iau în seamă presa, câtă vreme aceasta se îndepărtează în mod clar de propria-i deontologie?

Prin urmare, relaţia dintre Biserică şi presă este şi rămâne una de circumstanţă. Colaborăm sau ne aflăm în dispută, fără a încerca o abordare unitară a unei probleme anume. Învinovăţirea reciprocă nu este o soluţie, după cum nici tăcerea oamenilor Bisericii sau incisivitatea presei nu pot aduce rezultatele scontate. Bisericii i se cere deschidere, însă nu i se acordă dreptul să-şi aleagă limitele acestei deschideri. Se vrea mai multă implicare în social a Bisericii, însă atunci când o face, nimeni nu doreşte să ia cunoştinţă de aceasta. La cum merg lucrurile, acest raport nu pare să-şi îndulcească termenii, dimpotrivă. În astfel de situaţii, nu pot şi nimeni nu poate oferi soluţii concrete, viabile care să pună bazele unui dialog firesc între Biserică şi presă. Pe fondul unei neîncrederi reciproce profunde nu se poate produce nimic constructiv. Probabil că timpul va impune jaloanele necesare în această relaţie, iar circumstanţa va lăsa locul dialogului firesc, sine ira et studio.

(Pr. Adrian Cazacu)

 

(Visited 6 times, 1 visits today)