Bisericile de lemn, simbol al geniului popular românesc și al unității neamului

„Măreţia lor e izvorâtă din autenticitatea trăirii religioase care le-a stat la bază: nimic artificial nu se găseşte în aceste monumente. În fiecare bârnă, în fiecare stâlp se simte sufletul şi gândul unui om. Când te apropii de ele parcă simţi căldura sufletului poporului dreptcredincios care le-a ridicat şi le-a păstrat de-a lungul veacurilor, ca pe cele mai scumpe comori ale lui.” (P. S. Justinian Chira Maramureșanul [1])

Biserica de lemn din Fildul de Sus ->

Bisericile de lemn din România, tezaure care ocupă un loc de cinste în patrimoniul nostru spiritual şi cultural, sunt o mărturie certă a unităţii poporului român şi a dăinuirii neamului nostru, în toate provinciile româneşti, în ciuda tuturor vitregiilor istoriei. Ele confirmă pe deplin spusele marelui nostru istoric Nicolae Iorga, conform cărora „creaţiunea multilaterală a poporului nostru este aceeaşi peste toate provinciile” şi „poporul român s-a aflat pretutindeni acasă în marele spaţiu carpatic”. Ele sunt parte organică a identităţii noastre naţionale, definindu-ne fiinţa în ceea ce are ea unic şi profund, dar şi inalterabil în faţa loviturilor istoriei.

Bisericile de lemn au şi o foarte însemnată valoare istorică, fiind martore ale unor evenimente istorice de cumpăna, care s-au abătut mai ales asupra aşezărilor transilvănene. Însă aici ele au fost un simbol viu – reflectat chiar prin forma arhitectonică – al năzuinţei de eliberare naţională a fraților noștri asupriţi în această parte din trupul ţării, pe care stăpânitorii străini se străduiau să o deznaţionalizeze prin suprimarea credinţei strămoşeşti, prin deposedări sau prin alungarea românilor de pe pământul străbun.

Aceste lăcaşuri erau nucleele de sacralitate în jurul cărora se structura şi se desfăşura întreagă viaţă sătească. Aveau valoare de „axis mundi” („centrul lumii”) în geografia morală şi spirituală a spaţiului ţărănesc, dar şi în cea materială a satului, fiind înălţate în cel mai ales loc, de unde dominau aşezarea (în zonele de câmpie, erau situate în centrul satului). Suntem îndreptăţiţi să le considerăm, de asemenea, un simbol al geniului popular românesc, care a modelat cu atâta artă lemnul, aducându-l la o atât de nobilă frumuseţe. După cum arată Ernest Bernea [2], poporul nostru nu a avut simţul monumentalului şi al grandiosului, ci a manifestat cu prisosinţă un simț al distincţiei, al fineței şi eleganţei, care e oglindit desăvârşit în bisericuţele de lemn.

Demn de remarcat este faptul că, dacă în Apus acei constructori iscusiţi de catedrale gotice erau şcoliţi mult timp până să ajungă meşteri, la noi meşterii bisericilor de lemn erau plugarii [3], ţărani care deprinseseră din strămoşi meşteşugul. Unii nu ridicau decât o singură dată în viaţă astfel de construcţii, însă meşteşugarii vădeau calităţi alese, printre care, îndeosebi, un admirabil simț al proporţiilor, cum vom vedea. Această măiestrie s-a transims peste veacuri de la strămoşii noştri care au dezvoltat o civilizaţie a lemnului inconfundabilă, ce atestă identitatea noastră în toate zonele. Lemnul era cel mai la îndemână material oferit din belşug de codrii multiseculari care, se spunea, „cădeau peste sat”.

Citându-l din nou pe N. Iorga, aflăm că „peste tot la români, în toate săliştile, târgurile şi aşezămintele monahale, primele lăcaşe de cult au fost ridicate mai mult sau mai puţin din lemn. Marile catedrale, biserici, mănăstiri, vechile noastre vetre de spiritualitate şi cultură au mai toate o bisericuţa de lemn la începutul destinului lor” [4].

În aceste bisericuţe de lemn „s-a făcut toată slujba dumnezeiască în satele şi în cele câteva, foarte puţine, târguri ale noastre, până în veacul al XIV-lea”. Dacă lăcaşurile de cult din piatră şi cărămidă, care – ne informează N. Iorga [5] – au început să fie construite abia din secolul al XIV-lea în Ţara Românească şi din secolul al XV-lea în Moldova, erau ctitorite de către domni şi, începând din secolul al XVI-lea, de boieri, şi erau legate mai ales de mănăstiri, bisericuţele de lemn au fost ctitorii obşteşti, colective, fiind, mai ales, iniţiativa satelor de răzeşi. O situaţie aparte a fost în Transilvania, unde românilor li s-a interzis, fie de stăpânirea maghiară, fie de cea austriacă, să ridice biserici ortodoxe de zid, restricţie care a rămas în vigoare până în secolul al XIX-lea. Astfel că aici a avut loc dezvoltarea unei arhitecturi a lemnului care a dat naştere, pe acest teritoriu asuprit, celor mai frumoase biserici ortodoxe de lemn din România. Ele sunt o chezăşie a continuităţii românilor din Transilvania, care au plătit însă foarte scump, prin nenumărate jertfe, menţinerea credinţei, a limbii şi identităţii lor.

Biserica veche a satului Putna.
Autor fotografie: raulpop.files.wordpress.com

Cea mai veche biserică de lemn medievală din România, dar şi din Europa, datată prin metodă dendrocronologica, este biserica veche a Putnei (judeţul Suceava), cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserica” (biserica din imaginea de mai sus). Potrivit tradiţiei, a fost construită în 1346, la Volovăţ, de Dragoş-Vodă, care a înfiinţat principatul Moldovei. După mai bine de un secol, a fost adusă la Putna de Ştefan cel Mare, pentru a fi ferită din calea turcilor, dar şi pentru a servi că locaş de închinăciune pentru monahii de acolo în timpul zidirii mănăstirii Putna. Alte biserici de lemn mai vechi de secolul al XVII-lea nu prea s-au păstrat, majoritatea celor rămase fiind din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea (din secolul al XIX-lea, numărul lor se reduce, fiind înlocuite de cele din zid). Meşterii de lemn au preluat, în timp, elemente formale sau decorative de la marile ctitorii de zid, de exemplu, în Moldova, pereţii inati şi absidele laterale, în Muntenia şi Moldova, pereţii tencuiţi de la multe biserici de lemn pentru a-i imita pe cei de zid, în Ardeal, turnurile inspirate din modelele de zid gotice.

Biserica de lemn din Vălari, Hunedoara

Alcătuire, planuri şi tehnici de construcţie

Tehnicile de construcţie a bisericilor de lemn nu diferă de cele folosite în ridicarea caselor ţărăneşti. Dacă bârnele erau groase şi lungi, se aplica sistemul cununilor de bârne orizontale cioplite şi îmbinate în tehnica numită „în căţei” sau cheotori. Bârnele masive erau crestate şi fasonate la capete, astfel încât să se încheie perfect. În general, erau prinse la colţuri în unghi obtuz, de tip „coadă de rândunică”, sau în cârlige [6]. Exista însă o diferenţă faţă de casele ţărăneşti, în sensul că, mai ales în Maramureş, meşterii de biserici păstrau departe de uzul comun tainele legate de tehnica ridicării pereţilor drepţi în cheotori foarte netede (numite şi „bisericeşti”), tehnica transferându-se abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la construcţiile profane [7].

Dacă bârnele erau de calitate mai slabă, se apela la sistemul paianței: se ridica un schelet de lemn (tehnică arhaică „în furci de lemn”), care era umplut cu diferite materiale (împletituri de nuiele, şipci tencuite cu lut, chirpici etc.). Se mai păstrează, mai ales în Dobrogea, puţine biserici construite în această tehnică. Se mai utiliza o tehnică arhaică pe stâlpi, asemănătoare cu cea în cheotori, pe care o întâlnim la biserica de lemn din Vălari, Hunedoara, unică în România (imaginea alăturată).

Bisericile de lemn din România au multe trăsături comune, printre care planimetria dreptunghiulară, alungită între răsărit şi apus, boltirea navei şi acoperişul în patru ape [8]. Sunt alcătuite, în general, din patru părţi: pronaosul, sau tinda („biserica femeilor”), deasupra căruia este construit un turn cu foişor unde se află clopotniţa (în Transilvania, deasupra foişorului se înalta ca o săgeată un impresionant coif), naosul, sau nava („biserica bărbaţilor”), altarul şi, adesea, un pridvor cu stâlpi sculptaţi (aşezat, de multe ori, pe latura de sud, ca în cazul casei ţărăneşti), pridvorul fiind un element provenit din construcţia caselor ţărăneşti. Potrivit unor cercetători, naosul, inima lăcaşului, era, la sate, singura încăpere care purta cu adevărat numele de biserica.

Modelul ideal de naos era cel în care lăţimea, lungimea şi înălţimea erau egale, amintind de cubul biblic al Ierusalimului ceresc – cetatea sfânta la care „lungimea şi lărgimea şi înălţimea sunt deopotrivă” (Apocalipsa, 21:16) –, pe care meşterii îl luau, simbolic, ca prototip. Celelate încăperi – altarul (că încăpere separată), tinda, pridvorul, turnul – au fost adăugate în timp [9]. Bolta semicilindrică, numită în limbajul comun „cerul bisericii”, decorată deseori cu motive ornamentale stelare, este prezentă mereu în bisericile de lemn, subliniind asocierea cu lumea cerească şi sacralitatea spaţiului [10].

Ioan Godea descrie trei tipuri de biserici de lemn, clasificate din punct de vedere planimetric [11]: 1. Biserici cu o singură încăpere de plan pătrat, cu o temelie de bolovani de rău; compartimentarea în trei încăperi este sugerată de două tălpi orientate pe direcţia nord-sud (fig. 1). Este cel mai simplu tip de plan (similar caselor ţărăneşti), care, cu secole în urmă, trebuie să fi fost larg răspândit. De altfel, conform mai multor cercetători, deosebirile dintre primele lăcaşuri de cult şi casele ţăranilor trebuie să fi fost cu totul nesemnificative. 2. Biserici de lemn cu navă dreptunghiulară şi absidă poligonală ale cărei laturi apropiate navei sunt fie în prelungirea pereţilor ultimei încăperi, fie oblice faţă de restul planului dreptunghiular (fig. 2, 3); 3. Biserici de lemn cu navă dreptunghiulară, având absidă pătrată, dreptunghiulară sau poligonală cu pereţii, de nord şi de sud, retraşi spre interior cu câţiva centimetri faţă de pereţii longitudinali ai naosului (absidă decroşată); la unele biserici (mai ales cele din Ţara Crişurilor), doi pereţi ai absidei se încheie spre răsărit în unghi ascuţit (fig. 4, 5, 6).

Numărul mai mare de variante planimetrice se datorează numărului diferit de laturi ale absidei, care pot ajunge până la 7, această înmulţire a laturilor reprezentând etape către trecerea spre altarul semicircular, specific arhitecturii de zid [12]. Un alt tip de plan este acela în care pronaosul, naosul şi absida sunt dispuse în retrageri succesive, punând în evidenţă, atât în interior, cât şi în exterior, cele trei încăperi [13].

Potrivit unor cercetători, formele poligonale ale planurilor bisericilor de lemn au apărut aproximativ în secolele XIV-XV [14], dar sunt specifice genului de arhitectură în lemn de la noi, la fel cum sunt forma pătrată şi dreptunghiulară [15]. I. Godea respinge ipoteza că aceste variante planimetrice (poligonale) ar fi de influenţă gotică la bisericile din nord-vestul Transilvaniei.

O formă de plan arhaic se păstrează la cea mai veche biserică de lemn de la noi, biserica veche a Putnei, pe care am menţionat-o mai sus, la care „se întrevede uşor, sub adăugirile secolului al XVIII-lea, planul străvechi al unei nave dreptunghiulare cu partea de apus şi de răsărit poligonale şi acoperit cu boltă semicilindrică” [16]. La început, ea a avut un plan bipartit, compus din altar şi naos, formă uşor de observat şi astăzi, ceea ce constituie un argument incontestabil în privinţa vechimii lăcaşului. Arhitectul Alexandru Babos susţine că „alte biserici de rit oriental fără pronaos nu se cunosc decât din săpături arheologice, toate evidenţiate în Moldova“. Importanța acestei biserici este excepţională, fiind un monument unicat în arhitectura medievală din România [17]. Schimbările care au fost aduse în structura bisericii în secolul al XVIII-lea – adăugarea absidelor laterale, a pronaosului şi a pridvorului – nu au afectat forma iniţială, care s-a păstrat intactă în partea veche a monumentului.

Specific bisericilor de lemn din Moldova este planul trilobat şi este foarte răspândit aici tipul cu două abside, una spre răsărit, cealaltă spre apus [18] (în imaginea de mai jos: planul bisericii de lemn din Răpciuni, jud. Neamt). Absidele laterale sunt preluate din arhitectura de zid şi dau bisericii forma de cruce. Biserica sub formă de cruce (exprimând soliditate, echilibru, armonie) este răspândită în Vechiul Regat, în timp ce biserica în chip de corabie (exprimând elegantă şi simplitate), cu o turlă ascuţită, este specifică ţinuturilor aflate multă vreme sub stăpânire apuseană [19].

Printre elementele care alcătuiesc lăcaşul, se remarcă şi pridvorul, deasupra căruia este aşezat, deseori, în Moldova şi Muntenia, turnulețul cu balcon, în care se află clopotniţa; cerdacul, cu stâlpi frumos sculptaţi, şi turnul conferă construcţiei un aspect de un pitoresc remarcabil (fig. 7: biserica de lemn din Răpciuni, jud. Neamț). Un aspect aparte îl au pridvorul şi porticul deschis, sprijinite pe stâlpi cu cioplituri deosebite, de la bisericile de lemn din Transilvania. Pridvorul, de multe ori cu etaj (fig. 9: pridvorul vechii biserici de lemn din Bârsana), este amplasat fie pe faţada de apus (la bisericile de lemn din Maramureş) sau pe latura de sud, fie pe ambele lături (de sud şi vest) sau pe cele două faţade laterale, cum apare la unele biserici din jud. Bihor, de exemplu, la biserica de lemn din Brusturi [20].

Atunci când se prelungeşte în lungul laturilor de sud şi de nord, pridvorul capătă rolul unor stâlpi aşezaţi de-a lungul pereţilor, care sprijină streaşina ieşită, în cazul acesta, mult în afară. Un astfel de pridvor întâlnim la biserica de lemn de lângă Cheile Turzii (fig. 8) [21]. Acoperişul acestor pridvoare deschise lucrate cu multă artă se continuă, adesea, de jur împrejulul bisericii, sub streaşina acoperişului navei, formând o poală proeminentă, menită să apere de ploi ferestrele mici [22] (fig. 10). Vechile ferestre ale bisericilor de lemn erau nişte goluri minuscule (dreptunghiulare sau cruciforme), pentru a nu permite pătrunderea frigului (sticla fiind rară şi scumpă). Acolo unde nu există pridvorul lateral, acoperişul se sprijină, ca şi în Moldova, pe ultimele grinzi ale pereţilor laterali, care, încrucișându-se la colţuri şi ieşite mult în exterior, formează consolele (deseori măiestrit decorate şi sculptate) care susțin streaşina.

Acoperişurile de şindrilă ale bisericilor de lemn din Transilvania sunt aparte prin înălţimea lor şi pantele repezi. Ele au o valoare practică, în zonele cu precipitaţii abundente, dar reprezintă şi un aspect al frumosului, aşa cum îl concepeau strămoşii noştri, conferind bisericii o silueta zveltă şi elegantă. Exista părerea că numai acoperişurile înalte sunt frumoase, iar casa cu acoperişul scund se spunea că este „șașă” (urâtă), „nevederoasă”, adică neplăcută la vedere [23]. Acoperişul cu dublă streaşină al multor biserici de lemn din această zonă subliniază o mişcare pe verticală şi creează „un efect de gradaţie volumetrică” [24].

Fosta biserică din Roșiori, Satu Mare

Dar ceea ce trezeşte cel mai tare uimirea sunt turnurile-clopotniţă înalte şi zvelte, cu coifuri conice sau piramidale, atingând uneori chiar 40 de metri (ca în cazul bisericii din Fildul de Sus), specifice bisericilor de lemn din Transilvania. Ele sunt elementul de greutate care deosebesc monumentele transilvănene de cele din alte părţi ale ţării. Acest coif ca o săgeata, exprimând tendinţa spre verticalitate, este însoţit, deseori, de patru turnuleţe mici, aşezate la bază. În ridicarea grațioaselor turnuri, meșterii țărani au dovedit o extraordinară artă și maiestrie, gasind soluții împotriva pericolului de răsturnare creat de curenții de aer și de tragerea clopotelor. Printre aceste soluții, descrise de Ioan Godea [25], sunt de remarcat formele aerodinamice ale săgeților, rotunjirile de la colțurile coifurilor, ferestrele sau „străvăzăturile” pe toate laturile de la baza turnului, galeriile deschise, modul de îmbinare a bârnelor orizontale cu cele verticale astfel încât cepurile bârnelor verticale să se poată mișca puțin într-o parte sau alta. De asemenea, cuiele care fixau scheletul turnului permiteau o ușoară elasticitate a acestuia.

Mai mulţi cercetători sunt de acord cu privire la influenţa pe care a avut-o arhitectura de zid gotică, din Apus, asupra acestor turnuri prevăzute cu foişoare şi coifuri foarte înalte. Mai este o categorie de turnuri de înrâurire barocă, cele care au coiful compus din acoperişuri suprapuse în formă de bulbi (ca la biserica din imaginea de mai jos) [26], care dau însă un aspect mai greoi bisericilor.

Biserică de lemn din Agriș, jud. Cluj

Marele specialist în artă Vasile Drăguţ menţionează două evenimente dramatice, cu urmări profunde asupra poporului român din Transilvania, dar care au avut o înrâurire decisivă asupra modului cum au fost concepute şi realizate, ulterior acestor momente, bisericile din această zonă [27]. Primul este invazia tătară catastrofală din anul 1717, în părţile de nord ale Transilvaniei şi Maramureşului, în urma căreia multe biserici au fost arse şi distruse. Ţăranii au înălţat alte biserici, pe care le-au dorit mai mândre decât cele dinainte, voind să-şi exprime în acest mod năzuinţa de afirmare, avânt care va culmina cu răscoala din 1784, condusă de moţii martiri Horea, Cloşca şi Crişan.

Biserica de lemn din Fildul de Sus, vazută dinspre Est.

Al doilea eveniment se leagă de măsurile luate de stăpânitorii străini prin care aceştia urmăreau înlăturarea credinţei ortodoxe, impunându-le românilor ortodocşi (majoritari) „unirea” cu Roma, supunându-i la persecuţii şi privându-i de drepturi. Alături de restricţiile legate de afirmarea credinţei, o altă măsură potrivnică a fost modificarea, de către Imperiul Habsburgic, a statutului juridic al aşezărilor. Aceasta a însemnat suprimarea autonomiei juridice – acel „drept al sabiei” (ius gladii) de care erau foarte mândre comunele medievale. Autonomia juridică era simbolizată prin turnul înalt al bisericii sau al primăriei, decorat cu mici turnuleţe situate în cele patru colţuri ale coifului. Aşadar, ele au reprezentat odinioară un simbol al libertăţii aşezărilor transilvănene, care va fi preluat în arhitectura bisericilor de lemn construite în secolul al XVIII-lea. În perioada aceasta, s-au înfiinţat trei mari centre de ţărani constructori: în Ţara Lăpuşului, în Maramureş şi pe văile Izei, Marei şi Cosăului. Aspectul mai îndrăzneţ al bisericilor româneşti din acest secol este, prin urmare, o oglindire a rezistenţei şi afirmării românilor ortodocşi de aici.

Reprezentativă în acest sens este biserica de lemn din Cizer, de o excepţională valoare istorică, fiind considerată opera meşterului de biserici Vasile Nicula Ursu, cunoscut şi sub numele de Horea. Acest meşter va juca un rol principal în răscoala ţărănească din 1784, intrând, ca martir, în istoria naţională. Reputatul etnolog Valer Butură, care a fost şi directorul Muzeului de Etnografie din Cluj, a publicat în 1963 primul studiu dedicat acestei biserici [28], care a rămas de referinţă până azi, şi a salvat biserica în 1968, mutând-o în muzeul în aer liber din Cluj. Potrivit inscripţiilor de pe portalurile bisericii, lăcaşul datează din 1773. De asemenea, inscripţia „lucrat Ursu H(orea)”, incizată într-un loc de pe boltă, confirmă ceea ce susţine tradiţia. Biserica este un martor valoros a unor însemnate evenimente istorice, dar şi al unor tradiţii de demult. Aici s-a adunat suflarea satului solidară cu Horea, refuzând afişarea patentei imperiale pe uşa bisericii, aici s-au strâns ţăranii în 1848 să-l asculte pe Avram Iancu, care îi chema la dezrobirea din lanţurile iobăgiei, şi tot aici s-au rugat românii pentru înfăptuirea Marii Uniri. Pe lângă acestea, biserica nu era doar loc de închinare, ci şi loc de judecată, unde erau sancţionaţi sătenii vinovaţi de anumite fapte rele.

Biserica de lemn din Cizer

Biserica, loc de judecată

Trebuie menţionată şi această importantă funcţie pe care o aveau în vremurile de demult bisericile de lemn. Făptaşii erau supuşi unei condamnări morale din partea colectivităţii săteşti (nu era vorba de o tortură fizică), instrumentul folosit pentru pedeapsă fiind perindelele – cuvânt provenind din termenul german pranger, având sensul de „stâlp al infamiei” – un fel de jug cu două scânduri orizontale prinse între doi stâlpi, prevăzut cu găuri prin care erau petrecute mâinile şi capul condamnatului. Locul unde era instalat jugul era tinda sau târnațul bisericii. În general, erau băgaţi în perindele hoţii şi „femeile stricate”, care erau supuşi astfel oprobiului public. Judecata avea loc în zi de sărbătoare, când întregul sat era prezent la biserică. Este vorba, aşadar, de un sistem cutumiar de judecată, aplicat de obștile săteşti până în secolul al XIX-lea, funcţia lui fiind aceea de a apăra ordinea morală în comunităţile rurale şi mai ales familia ca nucleu de bază al existenţei sociale [29]. De asemenea, de bisericile de lemn se leagă şi anumite practici şi obiceiuri, cum este „paştele morţilor”, o sărbătoare de pomenire a morţilor, ţinută în prima duminică după Paşti, sau în ziua de „Blajini”.

„Opere ale năzuinţelor şi inventivităţii populare”

Vasile Drăguţ subliniază că referirea la arta gotică în legătură cu turnurile bisericilor de lemn din Transilvania rămâne strict formală, aceste monumente fiind, în fond „opere ale năzuinţelor şi inventivităţii populare şi tocmai prospeţimii acestei inventivităţi i se datorează expresia de neconfundat a «catedralelor» de lemn” ivite în aceste părţi [30].

Uimirea noastră rămâne mereu vie în faţa ingeniozităţii tehnice de care a dat dovadă ţăranul român în construcţia acestor „catedrale” ortodoxe. Demn de reţinut este că aceste turnuri, unele foarte înalte, au fost ridicate fără niciun cui de fier, fiind folosite cuiele de tisă, cu toate acestea, au rezistat timp de veacuri fără a se prăbuşi [31]. De asemenea, cum am vazut, ţăranii români au avut iscusința de a asigura stabilitatea acestor construcţii, cunoscând perfect sistemele contravânturilor şi rezolvând cu mijloacele lor tradiţionale problemele de ordin tehnic pe care le prezintă construcţiile înalte. La acestea se adaugă excepţionala armonie a proporţiilor, îmbinarea meşteşugită a bârnelor, forţa cu care siluetele suple ale turnurilor transmit elanul şi aspiraţia interioară a fraţilor noştri români de dincolo de Carpaţi, care au înfruntat secolele de împilare, rămânând români.

Subliniind importanța excepţională a bisericilor de lemn de la noi, marele Nicolae Iorga numea aceste monumente „averea ţării”, „averea neamului românesc”, fiindcă „ceea ce s-a păstrat împotriva răutăţii vremurilor şi a lipsei de înţelegere a oamenilor este de aşa mare preţ încât rostul nostru în istoria civilizaţiei se fixează mai mult de jumătate prin aceasta”. Din nefericire, multe dintre aceste biserici, monumente de patrimoniu nepreţuite, au rezistat prin secole, ca mărturii ale existenţei spirituale, etnice şi istorice a poporului nostru, fiind ocrotite cu multă grijă de strămoşii noştri – chiar în ciuda tuturor ostilităţilor împotriva românilor ortodocşi din zonele ocupate –, pentru ca, ajungând până la noi, să fie „întâmpinate” de „răutatea vremurilor” de azi şi de lipsa de înţelegere a celor ce sunt înstrăinaţi de propriul lor neam [32]. Din fiecare bârnă veche a acestor monumente pare a străbate până la noi glasul strămoşilor care le-au ridicat, cu evlavie şi dăruire, ca pe nişte comori ale neamului, care prin cruce şi biserică a rezistat. Un glas care răsună tainic în inima noastră ca un îndemn necontenit la neuitare:

„Avem troiţe sfinte, altare şi icoane,
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de Martiri.
(…)
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinţi; pe Iancu şi martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.

Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra «vina» ta, cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.”
(Radu Gyr, Avem o țară)

Irina Bazon, Tezaur Românesc | Bisericile de lemn, simbol al geniului popular românesc și al unității neamului

Note:
[1] Justinian Chira Maramureşanul (episcop al Maramureşului şi Sătmarului), Cuvintele părintelui: un ghid al frumuseţii lăuntrice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.
[2] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 137.
[3] Ioan Godea, Biserici de lemn din România (nord-vestul Transilvaniei), Editura Meridiane, București, 1996, p. 53.
[4] Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, cap. III, „Cele d’intaiu biserici romanesti”, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii-de-Munte, 1908.
[5] Ibidem.
[6] Ioan Godea, op. cit., cap. „Tehnicile de construcție”, pp. 51-55.
[7] Alexandru Baboș, Tracing a Sacred Building Tradition, Wooden Churches, Carpenters and Founders in Maramureș until the turn of the 18th century, Unversitatea Lund, Suedia, 2004, p. 103 http://www.lub.lu.se/luft/diss/tec_797/tec_797.pdf.
[8] Paul Petrescu, Arhitectura țărănească de lemn din România, Editura Meridiane, București, 1974, pp. 43-53.
[9] Alexandru Baboș, op. cit., pp. 124-132.
[10] Ene Braniște, Liturgica Generală, cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, București, 1993, pp. 385-409.
[11] Ioan Godea, op. cit., cap. „Planurile bisericilor de lemn”, pp. 59-68.
[12] Paul Petrescu, op. cit., p. 48.
[13] Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii românești din cele mai vechi timpuri până în 1900 (prefață de Nicolae Iorga), Editura Catea Românească, București, 1937, p. 29.
[14] Virgil Vătășianu, Istoria artei europene, vol. 1, Bucuresti, 1968, p. 537, apud Ioan Godea, op. cit.
[15] I. Godea, op. cit., p. 64.
[16] Ioana Cristache Panait şi Titu Elian, „Bisericile de lemn din Moldova”, Buletinul Monumentelor Istorice, 1972.
[17] http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reportaj/vechea-biserica-putnei-un-monument-condamnat-la-disparitie.
[18] Grigore Ionescu, op. cit., p 30.
[19] Ernest Bernea, op. cit, pp. 137-138.
[20] Grigore Ionescu, op. cit., p. 40.
[21] Ibidem, p. 41.
[22] Ibidem, p. 44.
[23] Ioan Godea, op. cit., p. 80.
[24] Vasile Drăguț, Arta goticului în România, Editura Meridiane, București, 1979, p. 362.
[25] Ioan Godea, op. cit., p. 85.
[26] Grigore Ionescu, op. cit., p. 44.
[27] Vasile Drăguț, op. cit., pp. 356-367.
[28] Valeriu Butură, „Un monument al arhitecturii populare transilvănene, biserica de lemn din Cizer”, în AMETC, 1959-61, pp. 323–337.
[29] Ioan Godea, op. cit., cap. „Biserica de lemn. Loc de judecată. Obiceiuri și tradiții legate de biserica de lemn”, pp. 117-122.
[30] Vasile Drăguț, op. cit., p. 366.
[31] I. Godea, op. cit., p. 85.
[32] Linkuri către materiale despre starea de deteriorare a bisericilor de lemn:
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reportaj/vechea-biserica-putnei-un-monument-condamnat-la-disparitie;
Interviu. Bisericile de lemn ale Moldovei. „Nu văd ce viitor ar putea avea aceste biserici şi e trist” http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/nu-vad-ce-viitor-ar-putea-avea-aceste-biserici-si-e-trist;
SOS – Bisericile de lemn ale Hunedoarei http://www.replicahd.ro/replica_db/index.php?pagerun=2&p=2606&more=1&c=1&tb=1&pb=1;
Tăcuta moarte a vechilor biserici ortodoxe de lemn din Mureş http://adevarul.ro/cultura/istorie/demolarea-romAniei-tacuta-moarte-vechilor-biserici-ortodoxe-lemn-mures-1_50b9f0787c42d5a663ad0adb/index.html;
Bisericile de lemn, un patrimoniu aproape uitat http://ziarullumina.ro/reportaj/bisericile-de-lemn-un-patrimoniu-aproape-uitat;
http://www.evz.ro/detalii/stiri/bisericile-din-lemn-dispar-pe-motiv-de-criza-902264.html;
Bisericile de lemn din Arad, pregătite să dispară FOTO http://www.turismistoric.ro/2012/08/biserici-lemn-arad-patrimoniu/ ;
Bisericile de lemn, patrimoniu național în pericol http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/bisericile-din-lemn-patrimoniu-national-in-pericol-134290.html.

Sursele și descrierea imaginilor:
Foto 1: Biserica de lemn din Fildul de Sus, jud. Sălaj. Sursa imaginii: Kurt Hielscher, Album de fotografie: România anilor ’30;
Foto 2: Viserica veche de lemn a Putnei; Sursa fotografiei: http://raoulpop.com/2009/08/21/a-trip-through-bucovina/;
Foto 3: Biserica de lemn din Vălari, Hunedoara; Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Valari.latura_nordica%2B.jpg;
Foto 4: Planuri ale bisericilor de lemn; Sursa: Ioan Godea, op. cit., cap. „Planurile bisericilor de lemn”, pp. 59-68;
Foto 5: Planul bisericii de lemn din Răpciuni, jud. Neamt; Sursa: Grigore Ionescu, op. cit., p. 34;
Foto 6 (fig. 7): Biserica de lemn din Răpciuni, jud. Neamț. Sursa imaginii: Grigore Ionescu, 1937, p. 32.
Foto 7: fig. 8: Biserica de lemn de lângă Cheile Turzii, sursa: Grigore Ionescu 1937, 41; fig. 9: Pridvorul vechii biserici de lemn din Bârsana, sursa imaginii: http://alexis4tm.blogspot.ro/2011/09/biserica-de-lemn-de-la-barsana.html, autor fotografie: Emil Tătar; fig. 10: Biserica din Bârsana, Maramureș, sursa: Grigore Ionescu 1937, 46;
Foto 8: Biserica de lemn disparută, din Roșiori, Satu Mare. Ilustrație la un studiu de Franz Schulcz, 1866, sursa imaginii: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Rosiori.V%C3%B6r%C3%B6smart.Schulc1866.jpg;
Foto 9: Biserică de lemn din Agriș, jud. Cluj, sursa: Grigore Ionescu 1937, 45.
Foto 10: Biserica de lemn din Fildul de Sus, vazută dinspre răsărit, sursa: Grigore Ionescu 1937, 39.
Foto 11: Biserica de lemn din Cizer, sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Cizer.bis_de_lemn_in_muzeu_Cluj.jpg.