Blogging-ul ca psihoterapie

O problemă acută a societăţii în care trăim este dependenţa de internet, a celor care au acces. De la curiozitatea de a vedea cum va fi vremea mâine sau mersul trenurilor, de a ne informa cu privire la lucrurile care ne preocupă, se ajunge la dorinţa de a petrece cât mai mult timp în faţa calculatorului, pierzând adeseori nopţile.

Aparent, internetul ne este de ajutor şi de aceea tot mai mulţi îl utilizăm. Însă, treptat, el duce la dezumanizarea noastră fără să ne dăm seama. Aşa cum spune un vechi dicton englezesc….drumul spre iad este pavat cu intenţii bune.

Cel mai adesea suntem tentaţi să ne facem prieteni virtuali, pe care îi întâlnim pe diferite site-uri (şi ei sunt în căutarea marii iubiri!), sau care au propriul blog. De ce preferăm să vorbim pe messenger cu necunoscuţi? De ce facem schimb de adrese de e-mail sau de fotografii cu fiinţe pe care nu avem şansa să le întâlnim vreodată?

Sunt de părere că singurătatea şi plictiseala ne îndeamnă să căutăm din site în site, din blog în blog, oameni care să ne asculte, să fie interesaţi să ne cunoască, dar nu în profunzime, pentru că lor le descoperim doar ceea ce  vrem să ştie despre noi. E mult mai simplu aşa. Nu e nevoie să privim în ochii persoanei respective, ca test al sincerităţii, însă nici nu vom şti ce miros are parfumul ei lui.

Astăzi toată lumea are blog sau, dacă nu, se străduieşte să-şi facă. Şi nu mă refer la vedete, ci la noi , oamenii cu viaţă obişnuită. De ce simţim nevoia să ne facem cunoscuţi în acest mod? Ne lipseşte aprecierea sau afecţiunea celor din jur sau avem atât de multe lucruri de spus încât simţim nevoia să le împărtăşim şi altora?

Nu spun că a avea blog sau a citi în mod curent pe blogul cuiva e rău în esenţă, pentru că de multe ori poate fi constructiv, însă preocuparea exagerată pentru unul sau mai multe servicii ale internetului nu este benefică minţii şi sufletului nostru şi cu atât mai mult sănătăţii.

Oboseala ne face incapabili să mai relaţionăm cu apropiaţii noştri, ajungem să deschidem foarte rar o carte, iar despre citirea unei rugăciuni nici nu mai poate fi vorba. „Informarea ” ne poate influenţa în mod negativ ideea nostră despre viaţă şi propriile principii, în cazul în care le avem. Cât despre prietenii pe care tocmai i-am câştigat…cred  că ne amăgim. Am întâlnit şi cazuri fericite, când între prietenii virtuali a fost  atâta iubire, că au ajuns să se căsătorească, dar aceste situaţii sunt foarte rare. De multe ori nu ştim cu cine avem de-a face…

Plictiseala şi singurătatea căutăm să le alungăm prin dependenţa de net. Blogul devine un fel de terapie pentru tine care spui ce ai pe suflet unor străini, dar şi pentru cei care îţi citesc rândurile şi se regăsesc în povestea ta.

Din nefericire, uităm să ne iubim aproapele sau chiar îl respingem pentru o discuţie  pe mess cu un (o) necunoscut (ă) şi mai trist e că uităm să-L iubim pe Dumnezeu pentru că suntem prea obosiţi să -I înalţăm o rugăciune sau nu mai avem timp să participăm la Sfînta Liturghie…

Să fim cu luare aminte la noi înşine şi să dăm crezare cuvintelor Sfîntului Apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva „.( Epistola I către Corinteni, capitolul VI, versetul 12)

(Gabriela Tudor)