Bogatul ateu, bogatul ortodox și ”Dumnezeu cel veșnic nemulțumit”
Bună dragilor,
Hristos în mijlocul nostru!
Dumnezeu nu încetează să mă surprindă și nici cred că se va opri vreodată. De o bună vreme mă ocup cu prinsul peștilor cuvântători pentru masa lui Hristos… adică, da, sunt preot. Niciodată, însă, în ultima vreme, nu am crezut că voi mai putea fi prins la rându-mi cu ceva. Se pare, totuși, că voi m-ați prins în „plasa” voastră… „net”-ul.
Sunt unul din preoții „lucrători cu tineretul” care ne-am întâlnit la Durău zilele astea în vederea construirii de strategii în direcția aceasta și trebuie să fac o oarecare mărturisire în fața voastră. Deși s-a pus și problema tinerilor care petrec mult timp pe mediul online, nu conștientizam importanța pe care o are o așa-zisă pastorație pe internet, însă, determinante au fost mesajele voastre ca răspuns la ce așteptări aveți de la preoți.
După cum știți, nouă ne-au fost prezentate așteptările voastre și țin să vă mărturisesc că mă regăsesc, ca stare sufletească între frământările voastre vizavi de problemele bisericii noastre. În primul rând vă promit că așteptările voastre de la preoți le voi prezenta și eu acolo de unde vin, adică preoților din orașul Botoșani. În al doilea rând, deși nu evitam de tot internetul, totuși nu credeam că este atât de important să scrii și să comunici cu tinerii pe această cale. Mesajele voastre nu numai că m-au resuscitat din acest punct de vedere, dar m-au și făcut să-mi doresc să fiu alături de voi, să scriu gândurile mele, să încerc să răspund la frământările voastre, eventual să ne aplecăm împreună asupra evangheliei săptămânii sau Sfintei Scripturi în general… dar sigur, nu cu limbă de lemn, după timp și după măsura în care mă pricep, că nu sunt nici profesor sau doctor în teologie, ci pun la bătaie toată dragostea de care dispun pentru voi și toată buna intenție de a fi împreună ca prieteni.
Pentru început aș vrea să vă împărtășesc câteva din gândurile care mi-au trecut prin minte săptămâna aceasta în legătură cu evangheliile de duminica trecută și cea care urmează.
Ne aflăm între dramele a doi bogați pe care i-am intitulat simbolic „bogatul ateu” și „bogatul ortodox”. În prima fază bogatul din evanghelia din duminica precedentă este numit, de însuși Hristos, nebun, cuvânt foarte dur, de altfel. Știm, însă, după cuvântul psalmistului că nebun este de fapt cel care nu crede în Dumnezeu -” zis-a cel nebun în inima sa: nu există Dumnezeu” (Psalmi 13,1). Deci, după al Scripturii cuvânt, nu cel bolnav de o boală mintală ar trebui să fie numit nebun, ci cel care se regăsește în afirmația biblică. Ei bine, drama bogatului care, dacă nu explicit, ci măcar implicit, prin acțiunile sale, nu se raporta la viață ca unul care crede în Dumnezeu, este dublată și de faptul că – harul, probabil, nemailucrând deplin în el – nici logic nu mai gândea. Căci cum altfel se poate explica că un om ca el, la o anumită vârstă, cu experienţa de viață care-l dusese în tagma celor numiți bogați, nu a reușit să-și dea seama că mult mai costisitor și mai neprofitabil este să strici un depozit – să zicem – și să-l reconstruiești mai mare decât să renunți sub altă formă la surplus, dacă opțiunea milosteniei chiar nu exista în mintea lui.
O a treia problemă, de data aceasta spirituală, pe care o avea, era aceea a unei vădite neliniști sufletești, căci zice: „de acum, suflete, odihnește-te!”… și celelalte, arătând prin aceasta că mai avusese momente în viaţa lui când crezuse că nu va mă trebui să se tulbure sau, ca să fim mai actuali, să se streseze. Cred că pentru mulți este clar că orice dorință împlinită naște o alta și, dacă nu ești ancorat în Dumnezeu, această goană după „ceva” devine ființială până găsește acel CEVA adevărat. Fericitul Augustin spunea în acest sens: „neliniștit e sufletul meu, Doamne, până ce se va odihni în Tine!”.
Pe de cealaltă parte avem pe cel pe care l-am numit „ortodox” deoarece era ortodox atât prin firea lucrurilor, din aceea că înainte de credința creștină pe care avea să o aducă Hristos, legea mozaică era ca și dreaptă credința pentru Vechiul Testament, cât și prin atitudinea sa, ca unul ce păzea toate poruncile Domnului cu strictețe din tinerețile lui. Drama acestuia din urmă se leagă ființial de atitudinea Mântuitorului Hristos, pe care, cu mare strângere de inimă l-am numit „Dumnezeu cel veșnic nemulțumit”, deoarece cu toate eforturile întreprinse de el, primește acest răspuns, care-l zguduie și îl dărâmă: „încă una îți mai lipsește!”. Circulă, însă o zicere, cum că după o veche tradiție acesta s-ar fi răzgândit după mai mult timp și s-ar fi lepădat de averile sale pentru a urma calea creștină.
Câți din cei de azi, câți din prietenii voștri nu gândesc așa, zicând că de ce ne trebuie un Dumnezeu care, oricât am face, tot n-am făcut destul?! Poate din acest motiv unii din cei care gândesc așa, ajung să prefere un cult care zice: dacă vii la noi ești mântuit indiferent de ce faci sau ce nu faci!
Dar, oare, așa să fie? Oare, noi împlinim legea și poruncile ca să mulțumim pe Dumnezeu? Oare, nu pentru binele şi desăvârșirea noastră sunt date ele?! Nu spune Dumnezeu: ”voi nu sunteți din Lume” (Ioan 15,19) ? De ce, dar, să ne atașăm atât de mult de ea? Nu înseamnă că Dumnezeu ne dorește săraci material, pentru că dacă citim evanghelia până la finele capitolului, vedem și cheia problematicii noastre. Iată cum!
Zice că, după ce a plecat întristat bogatul, au venit apostolii și l-au întrebat pe Mântuitorul ce va fi cu ei, dacă ei au împlinit cuvântul și au lăsat toate pentru El. Atunci Hristos le-a zis: „însutit veți lua înapoi și împărăția cerurilor veți moșteni. Iată surpriza: însutit unde?… pe pământ, iar în cer?… împărăția. Adică? Da, cauza sărăciei noastre este de cele mai multe ori însăși dorința de a avea.
Este legea lui Dumnezeu, total diferită de a noastră, omenească. Ca să ai, trebuie să dai. Îmi aduc aminte de un părinte drag mie, care, odată, știa că am nevoie de niște bani mai mulți pentru o chestiune medicală și mi-a oferit întreaga sumă. În primă fază, de rușine, l-am refuzat, dar el mi-a zis: „ți-i dau cu toată inima, că ți-i dau pentru că și eu am nevoie de niște bani și, de fiecare dată când dau, Dumnezeu îmi dă mai mult”. Am rămas uluit de cât de puternică e credința lui. Și, probabil că așa a și fost, a primit şi el la rându-i.
„Bogăţia de ar curge, nu vă lipiți inima de ea!” (Psalmi 61,10) zice iarăși Domnul. Dar, oare, numai cel ce are mai mult trebuie să ofere celuilalt? Am să vă zic în încheiere o întâmplare minunată, reală și actuală. Preoteasa mea, care e profesoară de religie, a început o campanie de oferire de alimente și de haine copiilor nevoiași din județ. Un copilaș de clasa a treia, foarte sărac, care era pe lista celor vizați, de altfel, a întrebat dacă poate și el contribui cu ceva. Ca să nu se simtă jignit, ea i-a răspuns că poate și el să aducă, dacă dorește, ceva. A doua zi a venit și el cu ceva. Cu ce credeți? Cu… o ceapă, două pixuri, un creion colorat și o cariocă. Vă las să judecați…
Preot Marian Macuc | Parohia Manolești Vale – Botoșani
Dan Tudorache
noiembrie 29, 2014 @ 9:44 am
Sărut-mâna părinte de predică și de căldura sufletească!
Ce copil minunat, acel elev al doamnei preotese! Cu adevărat mă smerește și mă face să realizez că eu nu fac milostenie ci doar cad firmituri de la masa bogatului.