Bolnavă, m-a vindecat Iubirea

Am murit. Împiedicându-mă am descoperit Drumul. Orbită fiind, am văzut Lumina. Însetată, am băut din Apa cea Vie. Înfometată, m-am hrănit cu Pâinea nemuririi. Slăbită, am cunoscut Puterea. Bolnavă, m-a vindecat Iubirea.

Mi-am dat seama că nici razele soarelui nu au puterea de a-mi încălzi cămara inimii cea întunecată. Mi-am dat seama că nici cel mai preţios metal nu-mi poate încununa sufletul cu podoaba bucuriei celei veşnice. Şi mai mult decât acestea… Mi-am dat seama că murind împiedicată, orbită, însetată, înfometată, slăbită şi bolnavă… M-am născut. 

– Mai mari decât acestea vei vedea…                                                                    

– Şi cât doare dorul.

– El macină intens cu o voracitate fantastică fără să poată fi oprit de cineva.

– Cu buzele paralizate de atâta strigare nu mai pot rosti nici măcar: „vino”.

– De fapt, cine să vină?

– Ia-mă.

– Rigid şi parcă la fel de sleit sufletul mi-e plin de cuvinte.

– Să le arunc în mare.

– Dar marea e mult prea albastră pentru mine.

– Nu la fel de albastră precum Cerul.

– Şi totuşi dorul meu nu se compară cu el.

– Noaptea e atât de negru…

– Încât mă doare mai tare.

– Cine?

– Dorului nu-i pun întrebări.

– Are nevoie de răspunsuri.

– Un răspuns nu vine decât…

– Dacă-l caut.

– Unde?

– În mine.

– În mine?

– Am obosit să alerg după răspunsuri.

– Voi căuta fără să găsesc.

– Şi dorul?

– Doare.

– Şi cel însetat să vină, cel ce doreşte să ia în dar apa vieţii. 

– Doresc?

– Veşnicia.

– Ce este Veşnicia?

– Locul unde nu există dor.

– Eu sunt a lui, a celui drag. El dorul meu îl poartă. 

– Şi ziua?

– Ziua îmi cântă inima.

– De drag?

– De dor.

– Şi cât aş vrea să vină.

– Să vin.

– Să plec.

– Şi Dumnezeu…

– Dumnezeu era Cuvântul. 

– Cuvântul dorului meu.

– Şi Dumnezeu…

– Mă doare.

– Durerea?

– Dorul de El.

– Ia-mă.

– Adu-mă.

– În mine?

– La El.

– Unde?

– Acasă.

– În Biserica?

– Din Biserică.

– Sfinţilor nu le pot cânta.

– Mă doare cântarea.

– Rugăciunea lor îmi înalţă inima pe culmile tăcerii.

– Tăcerea?

– Dorului meu.

– Căci până şi toaca…

– Nu m-ascultă.

– Să vină.

– Să plece.

– Dorul?

– Durerea dorului meu.

– Tăcerea.

– Cântarea.

– Şşş, nu pot să stric cu gândul meu.

– Dorul.

– El pleacă singur.

– Privindu-L, chemându-L…

– Să mă aducă.

– În mine?

– La El?

– Acasă.

(Georgiana)