Brandingul personal și smerenia dumnezeiască
Vă invităm să vizionați o emisiune foarte interesantă despre faptele bune. E bine sau nu să le facem în văzul celorlalți? La emisiunea „Biserica Azi” părintele Niciolae Dima are doi invitați de seama: Părintele profesor Constantin Coman și domnul Cosmin Alexandru, consultant în afaceri, specialist în branding. Discuția devine din ce în ce mai interesantă pe parcursul emisiunii pentru că invitații propun două viziuni aparent apropiate dar esențial opuse: logica lumească a promovării personale pentru binele societății și logica dumnezeiască a smereniei și ascunderii faptelor bune pentru a fi slăvit Dumnezeu.
https://www.youtube.com/watch?v=I5v4QGLNEJs
(Visited 4 times, 1 visits today)
Laura Stifter
iunie 6, 2014 @ 7:59 pm
Foarte interesant! Mă fascinează de când mă ştiu polemicile. 🙂
Şi-mi pare că ambele perspective sunt interesante, iar părintele moderator încearcă să le reconcilieze… punându-i în dificultate pe ambii participanţi, pentru a face discuţia cât mai constructivă şi dinamică.
Oricum, aş ezita să spun că e o confruntare între logica lumii şi logica divină… Aş zice, mai degrabă, că este o dezbatere… evident, cu opinii diferite, dar complementare. Dacă luăm fiecare dintre poziţii în parte, ne va apărea drept excesiv de radicală (nu sunt 100% de acord cu nici una dintre poziţii), dar e la fel de interesant faptul că, în fiecare dintre cele două perspective, există cel puţin câteva idei ce pot fi argumentate în mod pertinent şi persuasiv.
În mod evident, opinia potrivit căreia lui Hristos i-ar fi „insuportabili” oamenii de succes şi El i-ar prefera pe rataţi (idee susţinută de către unul dintre participanţi) e cel puţin discutabilă (de nu chiar contestabilă), precum şi ideea că ar fi de preferat să nu faci deloc fapte bune decât să le faci fără credinţă.
Lui Hristos nimeni nu-I este „insuportabil”!
Apoi de ce să demonizăm succesul?
Şi la ce gen de „succes” ne referim? Interesant ar fi fost ca celălalt participant să propună o clarificare a sensului termenului „succes”, pentru a şti exact la ce tip de succes se referea opinia în discuţie (la ideea de succes în sine, sau la un anumit tip de pseudo-succes, obţinut în anumite circumstanţe şi prin anumite mijloace şi cu anumite scopuri clar delimitate, imorale din perspectivă creştină)? E dificil să tranşezi problema disputată atât de repede, afirmând că lui Hristos I-ar fi „insuportabile” succesele noastre!…
Cât priveşte a doua idee pe care-mi propun s-o pun la îndoială, ce facem cu exemplul sutaşului Corneliu (FA10), despre care îngerul a mărturisit că milosteniile i-au fost primite de către Dumnezeu înainte ca el să fi devenit creştin? Oare cei care asumă binele moral fără a crede în Dumnezeu nu au o relaţie cu Hristos… o relaţie mai specială… mult diferită decât noi, cei care credem în El? Nu-i iubeşte El, oare, pe aceşti copii ai Săi care-şi ajută semenii, care le sunt alături celor pentru care El Şi-a dat viaţa?
Din punctul meu de vedere, răspunsul la întrebarea dacă e preferabil ca un ateu să realizeze fapte bune fără credinţă sau să nu le mai facă deloc, răspunsul ar putea fi destul de simplu:
în ambele situaţii, e presupusă necredinţa (atât cel care face fapte bune fără credinţă, cât şi cel care nu mai face deloc nu asumă în mod conştient credinţa în Dumnezeu); prin urmare, este preferabil să existe, în cazul unei persoane, fapte bune fără credinţă, decât să fie lipsită acea persoană atât de credinţă, cât şi de fapte bune.
La Hristos se poate ajunge în felurite moduri… şi El găseşte multe „pretexte” să ne mântuiască. Se poate ajunge la Hristos prin credinţă, dar şi prin căutare neîncetată (cum atât de frumos spunea părintele Steinhardt că cei obsedaţi de întrebările despre credinţă sunt, prin însăşi starea lor căutătoare, deja credincioşi); prin smerenie şi discreţie, dar şi prin sacrificarea discreţiei de dragul exemplului pozitiv dat celorlalţi; prin iubirea milostivă practică faţă de semeni, precum şi prin pustnicie; prin tăcere, însă şi prin filosofie; prin contemplare, dar şi prin cercetare… 🙂 Suntem atât de diferiţi… toţi bieţi copii ai Tatălui ceresc, mereu răzvrătiţi şi neîncetat iubiţi de către El. Fugim de El căutându-L, iar El aleargă în căutarea noastră. Am căzut din rai şi tânjim după rai, iar El S-a pogorât să ne aducă înapoi în paradis. Şi-şi alege oameni atât de feluriţi: intelectuali ca mulţi dintre Sfinţii Părinţi, pescari pe care-i face teologi şi filosofi ai dragostei Sale, legalişti fundamentalişti pe care-i face robi ai libertăţii întru iubirea Duhului (precum Sfântul Apostol Pavel), credincioşi profunzi, înflăcăraţi şi consecvenţi precum Ioan Evanghelistul, dar şi luptători asemenea lui Petru…
Nimănui niciodată nu-i putem contesta accesul la comuniunea cu Hristos! Toţi suntem ai Săi – cei credincioşi şi cei care au convingeri diferite, cei care-L iubim cunoscuându-L şi cei care-L iubesc prin fapte, fără a fi auzit vreodată de existenţa Sa (FA17), cei cu dreaptă socotinţă şi cei care exagerează în ataşamentul faţă de forme, cei activi şi cei contemplativi, copiii Martei, dar şi ai Mariei! Toţi Îi aparţinem Lui şi nici măcar unul dintre noi nu este vrednic de iubirea Lui. Toţi tindem către El (pe căi atât de felurite) şi El pe toţi ne aşteaptă acasă!
De ce să ne considerăm doar pe noi înşine a fi Biserica?… Biserica lui Dumnezeu este întregul univers, fiindcă El este pretutindeni! „Biserica există mai înainte decât toate şi pentru Biserică a fost creată lumea” – mărturisea atât de minunat autorul „Păstorului” (Herma).
Să fie, oare, vreun suflet exclus de la fericirea iuirii lui Hristos, doar pentru că nu ne împărtăşeşte nouă opiniile… sau pentru că n-a auzit în viaţa lui de Adevăr? Da, Adevărul este absolut şi El este Hristos! Cunoaşterea noastră, însă, este relativă, iar Dumnezeu ştie asta. Dumnezeu nu poate pierde un suflet omenesc căutător al binelui, doar pentru că, trăind în condiţionările epocii şi culturii sale, acel suflet nu a ştiut să I se-nchine. Hristos, Dumnezeul nostru, „feştila fumegândă nu o va stinge şi trestia strivită nu o va rupe”, ci ne va aştepta pe toţi fiii Săi risipitori, iar pe unii – exact pe cei mai rătăciţi – îi va trata preferenţial. 🙂
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
P. S. Sunt după două examene azi (Filosofie şi Teologie), plus alte activităţi. Sper, totuşi, că am reuşit să-mi redau cât de cât coerent ideile. 🙂
Laura Stifter
iunie 6, 2014 @ 8:36 pm
Precizez că, începând de la cuvintele „La Hristos se poate ajunge în felurite moduri”, mi-am exprimat doar unele gânduri personale, pornind de la înregistrarea emisiunii Trinitas. Obiecţiile aduse celor două idei pe care am încercat să le evaluez critic se încheie înainte de exact înainte de aceste cuvinte redate mai sus.
Fac această precizare pentru că, dacă a doua parte a postării mi-ar fi interpretată drept o continuare a contraargumentării din pasajele precedente, atunci aş putea fi acuzată de sofismul „tactica omului de paie” (formă a lui „ignoratio elenchi”), pentru că am combătut inclusiv idei care nu fuseseră susţinute în emisiune, de către nici unul dintre participanţii la dezbatere. De aceea am precizat că de acolo nu mai contraargumentez, ca să nu fiu acuzată de argumentare sofistică. 🙂
Doamne ajută!