Una dintre marile ei bucurii e că încă şi-a păstrat fecioria

Era o vreme când credea tot felul de lucuri. Totuşi, credea în existenţa Lui Dumnezeu, dar adeseori uita de El. Uita să-I vorbească, să-I mulţumească, uita că are sălaş în inima ei, uita să I se roage. Adeseori uita. Atunci credea că e normală contracepţia şi relaţiile intime înainte de căsătorie, deşi era hotărâtă să rămână fecioară până la nuntă. Mai credea că e normal, e normal să te machiezi, să îţi colorezi unghiile, şi chiar făcea asta adeseori. Uita că sufletul nu se poate înfrumuseţa decât prin iubire şi rugăciune.

Ca şi ceilalţi din jurul ei, credea că o să aibă timp destul pentru biserică la bătrâneţe. Ce folos să piardă acolo timpul când putea face altceva? Parcă simţea că ceva nu e tocmai în regulă, dar nu avea curaj.

Atunci nu avea curaj să lupte împotriva a tot ce vedea în jurul ei. Prieteni nu prea avea. Îşi dăduse seama că prietenia trebuie să fie ceva mai mult decât o ieşire în oraş şi nişte bârfe pe net. Prietenii trebuiau să fie ca şi familia ei. Încă nu cunoscuse pe nimeni care să fie altfel. Şi asta o sâcâia uneori. Cum să fie toţi aşa de asemănători? De ce să nu vrea nimeni să fie el însuşi? Şi acele momente erau unele de revoltă, de căutare.

Întreba în stânga şi-n dreapta, era mai atentă în jur, credea că răspunsuri la întrebări va găsi în ceea ce o înconjura. Dar, vai! Răspunsul nu era în lumea trecătoare. Răspunsul venea din altă parte. Şi Domnul nu o uita nicicând. Mereu îi trimitea pe cineva: ba un preot, ba o profesoară, ba un articol, ba câte o carte. Pentru câteva clipe, aunci, simţea că trebuie să se schimbe, că asta e! Dar apoi revenea la viaţa ei în care toate zilele erau la fel, toţi oamenii erau la fel, nimic nu se schimba cu adevărat.

Dar a venit şi vremea când schimbarea parcă se întrezărea undeva, departe. Îşi dădea seama că ceva nu mai e ca înainte. Iubirea creştea. Speranţa şi optimismul la fel. Se ducea ceva mai des la biserică, dar tot reapăreau perioadele în care vechile întrebări îşi făceau cale spre inima ei şi nu îi dădeau pace. Începuse să fie mai atentă la ce citea, la ce filme vedea. Începuse, puţin câte puţin, să fie altfel. Nu îşi mai colora faţa, unghiile şi nici părul. Era ea!

Nu vă imaginaţi că totul s-a petrecut în câteva zile! Nu! A durat luni întregi! Până când un părinte i-a dat canon. Deşi nu o cunoştea, deşi nu se întâlniseră niciodată, canonul a ajuns la ea. Bineînţeles că nu trebuia să îl respecte. Nu era părintele ei duhovnic, nu îl cunoştea, dar ceva (sau Cineva) a ajutat-o să îl respecte aproape mereu. Şi ce bine a fost! Răspunsurile au început să vină, şi să vină, încât nici nu le putea face faţă uneori. A început să cunoască oameni care sunt ei înşişi, care au curaj să fie altfel decât ceilalţi de vârsta lor. Încet, încet, au început să se lege şi prietenii adevărate, cum înainte doar le intuia, doar visa la ele. Acum le are!

Acum are speranţă şi încredere, are chiar şi un dram de curaj. Ştie că alături de Domnul va reuşi! Dar, vai! Nu e uşor! Momentele de cumpănă încă mai apar, doar că acum sunt şi mai grele decât erau înainte. Răul parcă îşi scoate uneori toate armele la înaintare. Dar ea ştie că Dumnezeu nu o va lăsa. Uneori simte că nu va mai putea, simte că prăpastia în care se află e atât de mare că nu va ieşi vreodată. Şi chiar atunci când simte că nu mai poate lupta, Domnul trimite “macaraua” şi o scoate de acolo. Cârligul e dureros uneori, dar ştie că sus o aşteaptă iubirea şi frumuseţea. Una dintre marile ei bucurii e că încă şi-a păstrat fecioria. Acum ştie că Dumnezeu a apărat-o şi atunci când era ca cei din jurul ei.

Maria-Diana