Cad copiii între tâlhari
Pe lângă omul căzut între tâlhari treceau pe rând, neputincioase: Legea şi preoţia Vechiului Testament. Nici una nu i-a putut ajuta nimic. A venit Samarineanul milostiv, om de alt neam; omul fără de păcat, Iisus, care l-a luat pe cel rănit şi l-a pus pe dobitocul Său. Ceea ce, ascuns, însemnează întruparea lui Dumnezeu în firea de om; omul fără de păcat, adevăratul nostru aproape, în stare să ne care în spate dintre tâlhari, Acasă.
Cel căzut între tâlhari a fost încredinţat Bisericii, ca slujitorii ei să poarte grijă de dânsul, spălându-i rănile, din neam în neam, cu vin şi untdelemn. Bisericii i-a dat de cheltuială doi bani: Vechiul şi Noul Testament, adică după trebuinţă, legea, povăţuitoare la pocăinţă, aspră ca vinul pe rană, şi Harul celor şapte Taine, izvorând din Hristos, pomul vieţii, ca un untdelemn ce unge rănile, curăţite cu asprimea pocăinţei. Amândouă tămăduiesc deplin pe om.
Căderea între tâlhari este căderea firii omeneşti din Rai în lumea aceasta ; căderea de la desăvârşire. Căci: „îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Fiindcă trebuia, după ce s-a acoperit demnitatea raţiunii, ca firea oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile iraţionalitătii (ale dobitociei), de care a fost atrasă prin voia ei, – Dumnezeu rânduind prea înţelept, ca omul în felul acesta să vie la conştiinţa măreţiei sale de făptură cugetătoare”. E vremea când: „A făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat”.
Chipul cunoscut al naşterii trupurilor a venit omului tocmai din pricina căderii; căci, după Sfinţii Părinţi, şi mai ales după Sfântul Maxim Mărturisitorul, după care ne luăm, ar fi fost cu putinţă şi un alt chip de înmulţire, nepătimaş şi nepăcătos. în urma păcatului însă, Adam urma să moară şi să se stingă omul din zidire; dar văzând Dumnezeu, peste toate veacurile, că mulţi au să se izbăvească din dobitocie, l-a osândit la calea naşterii trupeşti, care constă din pătimire şi păcat. Păcatul îşi are porneala în patima sau pofta pentru acest chip de naştere, ca într-o lege de pedeapsă dată firii. Firea şi voinţa au fost legate într-o înlănţuire rea. Căci, cu cât se silea firea să dăinuiască în viaţa aceasta, prin naştere, cu atât se strângea pe sine mai mult în lanţul legii păcatului, sporindu-se şi moartea. I s-a dat omului să lupte cu moartea, de care se atinsese cu voia.
Dorul după Dumnezeu s-a întors în poftă pătimaşă după trup. Mintea, întunecându-se dinspre Dumnezeu, a căzut în hăţişul simţurilor care se lipesc de plăcere, ca de un bine, şi fug de durere, ca de un rău. Iar plăcerea e momeala cu care „hoţul” înşeală pe om, să se pogoare din Ierusalim la Ierihon.
Pe drumul acestei pogorâri pândeau toate puterile, începătoriile şi stăpâniile cele din văzduhuri, şi se sileau ca un puhoi să intre, care mai de care, în partea pătimitoare a firii, adică în poftă şi în iuţime, şi să le povârnească în contra firii. Voinţa i-a împins-o ca să vrea numai ispita vicleanului, plăcerea, şi să ocolească povara, de la Dumnezeu, a naşterii de fii. Mintea, care odinioară vedea pe Dumnezeu într-însa, acum e templu al idolilor, având în loc de un singur Dumnezeu, multe chipuri ale patimilor necurate. Deci mintea nemaidepănând în sine vederea lui Dumnezeu, stăpânitorul lumii acesteia, s-a încâlcit în înfăţişările cele supuse simţurilor. Mintea, fiind o putere arzătoare, ca una ce avea să sălăşluiască într-însa pe Dumnezeu, care încă este foc arzător, acum născoceşte şi aprinde plăcerile trupului, ea însăşi fiind reţinută astfel în legătură pătimaşă cu simţurile! Iată cum s-a furişat în sfatul minţii legea păcatului, care este plăcerea simţurilor şi pentru care s-a hotărât moartea trupurilor, ca nu cumva răutatea să fie nemuritoare. De atunci, mintea multora dă numai sfaturi contra firii sau sfatul fărădelegii.
„Foc de ocară e legea trupului – zice Sf. Maxim – iar îmboldirea prin deprinderea patimilor e lumina lui; şi pară de ocară e arderea când lucră patimile. Sau pe scurt: focul de ocară e păcatul; lumina de ocară, deprinderea păcatului; iar flacăra, lucrarea. Prin urmare nu se cade minţii să se încălzească în focul acesta, nici să se lumineze cu lumina aceasta, nici să ardă în această flacără. Căci ceea ce pentru simţuri este lumină şi plăcere, pentru minte este adânc de întunerec.” „Simţurile nu sunt în stare decât de rătăcire şi nu prind decât stricăciunea trupurilor.” Deci mintea, împinsă în aceasta, nu e numai contra firii, ci şi împotriva lui Dumnezeu. Iar o minte înnebunită de simţuri şi de poftele contra firii – prin care lucrează toată pofta vrăjmaşă „vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu” – ce sfaturi poate ea să dea, decât sfaturile tâlharilor care căsăpesc pe cei ce coboară din Ierusalim în Ierihon: copiii ce vin în lumea aceasta?
Oare venirea lui Iisus la nunta din Cana să nu aibă şi un înţeles mai adânc? Oare să nu însemneze ceva mai mult, faptul că la nuntă face prima dovadă a dumnezeirii Sale? Oare nu trebuie de aici înainte socotit şi Dumnezeu ca prezent la nuntă? Oare Dumnezeu nu are nici un cuvânt în biologie? Nici un lucru? Nici un sens? Nici o conducere? A dat legile şi a părăsit lumea? Sau legile îl exclud pe Dumnezeu? De ce dar a ridicat căsătoria la rangul de taină între cele şapte, iar Bisericii i-a dat în grijă – deci în răspundere şi în drept – de-a urmări cu luare aminte roadele Tainei, aceşti muguri ai vieţii, copiii? Nu oare de aceea, ca ei să fie fiii Săi, întregi la minte şi la trup, şi nu dimpotrivă, puii fărădelegii? încetul cu încetul ne vom lămuri cu şuvoiul întrebărilor acestora. Ne trebuie însă câteva cunoştinţe de biologie.
(Va urma…)
(Pr. Arsenie Boca – Cararea Imparatiei)
