Carol: „Am simțit dragostea, când mă așteptam la osândă” – o întâmplare din Tabara de Crăciun de la Mănăstirea Oașa (2013)

Adam cade şi se ridică încontinuu de aproximativ 7500 de ani, de când a fost izgonit din rai, prin fii săi, dar nu toţi aleg lupta pentru ridicare, majoritatea se mulţumesc să stea în mocirlă! A cădea este omeneşte, a persista în căderi e prostie curată. Şi vă spune asta unul dintre fii căzuţi ai lui Adam care tot căuta să se ridice din păcat şi să nu-şi mai supere Creatorul care în orice moment l-ar putea osândi, dar din marea Lui milă, îl iartă şi-l mângâie ca pe fiul rătăcitor, îi pune inel pe mână şi taie viţelul cel gras pentru căinţa lui.

Îmi vine greu să exprim în cuvinte trăirile pe care le-am avut în tabăra de iarnă cu ocazia Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, de la Mănăstirea Oaşa, în leatul 2012, şi cum a marcat profund această tabără felul meu de a gândi. Aş putea spune că mi-a întărit convingerile, şi prin cădere a reuşit Dumnezeu să îmi lumineze mintea să îmi doresc definitiv să lupt cu patima şi să renunţ la şovăială, să îmi fie da, da şi nu, nu, deoarece cu vrăjmaşul nu e de joacă!

Sunt multe de spus, îmi este foarte greu să cuprind într-un articol tot ceea ce aş vrea să transmit, dar mă voi strădui să o pot face cât mai plăcut şi să nu vă plictisesc prea mult, căci vorba multă sărăcia omului!

Căutând să trăiesc sfintele sărbători departe de zbuciumul oraşului, şi alături de tineri creștin-ortodocși, am ales să merg alături de ASCOR Bucureşti şi Asociația Ortodoxia Tinerilor în tabăra organizată de Mănăstirea Oaşa, care a reuşit să primească aproximativ 250 de tineri din toate colţurile ţării, chiar şi din Basarabia răpită şi despărţită și astăzi de mama ei.

Cu aer de veselie, deschis spre noi prietenii, m-am integrat repede printre noii mei prieteni, de parcă ne cunoşteam de o viaţă! Am început încă din tren să repetăm colindele ce urma să le cântăm, deoarece majoritatea nu cântasem până atunci împreună, iar o parte din colinde abia le auzisem atunci, spre deosebire de cei iniţiaţi care veniseră deja pregătiţi!

Au început printre cântări discuţiile despre istoria românilor, despre românii din Ardeal, greu încercaţi de atâtea secole de robie, care şi-au păstrat credinţa neschimbată, deşi au fost umiliţi şi schingiuiţi, trataţi ca nişte gunoaie. Cu toate acestea, strămoșii noștri au lăsat fără schimbare, nouă celor de astăzi, credinţa curată, aşa cum a lăsat-o Iisus Hristos şi continuată de apostoli, episcopi și preoți în popor.

Dar totuşi aghiuţă îmi dădea târcoale, şi tot prevedea el că îmi dă o lovitură mortală, pregătea el un ”cocktail molotov” care să mă răpună, deşi în final nu i-a reuşit, tot Domnul a biruit şi l-a ridicat pe ”Adam” din plasa vrăjmaşului!

Ajunşi la mănăstire în seara de 21 decembrie, cazaţi în camere, a avut loc un moment de maximum, de la care mi-a rămas şi porecla de Adam, şi care m-a făcut să meditez continuu la căderea protopărintelui nostru, dar asta abia după marea cădere. 

Aveau loc discuţii duhovniceşti, şi la un moment dat a venit vorba chiar de căderea lui Adam, iar eu am luat cuvântul, şi l-am imitat pe părintele Cleopa (nu în sens peiorativ), care explica pe graiul său, cum a strigat Dumnezeu după Adam, cu voce tare: Adame, Adame, scoală băăă!

S-au speriat cu toţii, fără să îmi dau seama trezisem pe ceilalţi din camera alăturată, care veniseră să vadă ce s-a întâmplat, apoi toţi mă strigau Adam!

Când încercam să explic celorlalţi de ce mă strigă toţi aşa, reuşeam la fel de bine, fără să vreau, să-i sperii şi pe ceilalţi, când ajungeam la “Adame, scoală băăă’’ toţi se întorceau şi se uitam la mine! Îmi răsunau în minte cuvintele părintelui Cleopa, aşa cum îmi răsună şi alte sfaturi şi îndemnuri ale sale, dar acesta parcă tot îmi prevestea schimbarea dramatică prin care am trecut.

În seara de Ajun, ne înghesuim în jur de 200 de persoane în sala de conferinţe a mănăstiri, masa pregătită, iar stareţul ne aştepta să-l colindăm şi să ne colinde şi sfinția sa, să simţim cu toţii că s-a născut Domnul. Eram tot timpul vesel şi pus pe glume, doream să ascult colindele, dar să şi petrec, să beau un pahar de vin, să ies puţin în evidenţă, de parcă nu dorisem înainte să scap de petrecerea lumească de la oraş şi să petrec ca un creştin adevarat, cum îmi propusesem înainte!

Vinul îmi tot făcea cu ochiul, paharele curgeau, dar nu s-a întâmplat să îmi pierd minţile la băutură, bucuria colindelor, cântarea şi ascultarea lor mă ridicau la cer, dar totuşi, aghiuţă pregătea el ceva…

În prima zi de Crăciun, am coborât la metocul mănăstirii, în satul Găbud, unde ne-am cazat pentru a fi mai aproape de satele în care urma să mergem la colind.

În primul sat părintele ne-a primit cum se cuvine împreună cu doamna preoteasă, cu mare entuziasm, cu prăjituri şi vin fiert, iar apoi am mers mai departe împreună cu preotul, un mare patriot român, rus de origine, sosit în România în 1917 împreună cu părinţii, oameni gospodari, pravoslavnici, prigoniţi de comunişti, ce şi-au găsit adăpost şi linişte pe plaiurile mioritice, dar care s-a contopit aici, şi se consideră român, cu mare evlavie la sfinţii închisorilor români şi la toţi martirii morţi sub imperiul groazei care nu se mai potolea parcă vreodată…

Ajungem la o mătuşă a părintelui Iustin, stareţul mănăstirii, despre a cărui misiune nu cred că mai este căzut să vorbesc, toţi ştim despre părintele Iustin de la Oaşa, un model de mărturisire şi trăire ortodoxă! Ajunşi aici suntem întâmpinaţi ca la noi acasă, gazdele aproape plângeau de bucurie, masă plină, cu de toate, deşi oamenii nu erau foarte bogaţi, dar erau foarte primitori şi ne-au tratat ca pe ai casei!

După terminarea postului, era prima masă copioasă, cu preparate din porc, vinişor dar şi cu… palincă.

Atâta aşteptasem… majoritatea nu s-au atins de sticlă, câţiva au turnat foarte puţin, dar eu, în sinea mea, îmi zic că trebuie să salvez ”onoarea” celorlalţi, şi beam câte 150 de grame dintr-o gură, combinat cu pahare de vin, şi în circa 30 de minute, sticla era goală…

Eu eram deja în delir, nu mai ştiam de mine, „mă simţeam bine”, ceilalţi mi-au povestit în ziua ce a urmat că aveam ochii roşii, mă mişcam în toate părţile în timp ce cântam colindele, eram penibil, dar nu băgam de seamă…

Plecăm la încă o casă, la care am stat mai puţin şi urma să ne îndreptăm spre altă casă… Îmi veneau în minte cântecele de joc ale lui Liviu Vasilică, Dumnezeu să-l ierte, apoi am căzut de câteva ori, şi mi s-a tăiat firul de acolo, nu îmi mai amintesc nimic, mi s-a povestit a doua zi ce am păţit…

Îmi era foarte rău, nu mai puteam să merg, eram aproape de comă, lucru pe care nu l-am mai păţit niciodată. Nu e prima dată când întrec măsura, dar de data asta am făcut-o lată, cum se spune pe la noi. Au fost nevoiţi să mă ducă cu o maşină la metocul mănăstirii, câţiva km, şi să îmi pună perfuzie cu glucoză şi vitamine…

Tocmai eu, elev al şcolii sanitare postliceale, viitor asistent medical, şi care am administrat medicamentaţie celor veniţi în comă la spital, le-am pus perfuzii şi am asistat la tratarea lor, să ajung în halul acesta! Şi când mă gândesc că, uneori, oricât aş fi vrut, nu mă puteam abţine să nu râd de reacţiile celor aduşi în stare de ebrietate la spital… Şi pentru asta cred că m-a lovit rău de tot Dumnezeu.

Dacă aş fi murit, Doamne fereşte, în starea aceea, unde m-aş fi dus?

A doua zi, m-am trezit direct în pat, iar colegii de cameră au început să îmi povestească totul, dar au plecat în scurt timp, la colindat, cu părintele stareţ, eu am rămas să mă odihnesc… Îmi era o ruşine să intru în pământ, îmi venea să plâng, când am auzit ce făcusem, m-am simţit gol ca Adam, căzut de la rai la iad, credeam că mă vor trimite la Bucureşti, dar s-a întâmplat contrariu!

Am urcat din camera de cazare spre biserică, întâmpinat cu căldură de un părinte călugăr care îmi spune cu dragoste să stau la slujbă, să mănânc şi să mă odihnesc, că mâine voi merg la colind… Nici nu puteam ridica capul din pământ şi mă podideau lacrimile, îmi cer iertare, dar bunul părinte îmi spune să stau liniştit că nu sunt obişnuit cu aerul de acolo…

După slujbă, părinţii îmi fac cinstea să merg la masa lor, să mănânc cu ei, mă tratează cu multă dragoste, încercând să îmi ridice moralul, apoi merg la odihnă…

Am făcut o promisiune Domnului că voi lupta cât se poate de tare cu alcoolul, şi niciodată nu voi mai consuma băuturi tari, poate puţin vin sau bere, dar şi aşa cu mare măsură!

Spre seară, vin şi băieţii din Bucureşti, să mă îmbrăţişeze, unul dintre ei cerându-şi chiar iertare cu smerenie, deşi eu eram cel ce trebuia să facă asta, şi nu ştiam cu să o fac. M-au încurajat şi susţinut, să nu îmi pierd speranţa, să merg la mărturisit şi Domnul va avea milă şi de mine.

În ziua următoare, urcăm spre biserică de unde urma să plecăm cu microbuzul în alte sate, iar eu tot cu faţa în jos, doream să cer iertare tuturora. Îmi era aşa ruşine, doream să intru în mormânt, aşa de încărcat de păcate m-am simţit…

Pe mulţi dintre cei din tabără, din alte judeţe, îi cunoşteam din tabăra de vară de la Valea Plopului. Fiind o fire deschisă şi sociabilă, îmi făcusem multe prietenii acolo, şi pentru ei eram o profundă dezamăgire, am văzut asta din privirile a majoritatea dintre ei, cu câteva excepţii… dar aveau tot dreptul să o facă, iar eu nu le reproşez asta, doar nu era să îmi spună nimeni bravo, şi eu poate aş fi avut aceeaşi reacţie faţă de o persoană care dezamăgeşte în asemenea hal…

Dar fetele din grupul nostru, din A.S.C.O.R Bucureşti şi din Asociația Ortodoxia Tinerilor cu care am colindat împreună m-au primit cu dragoste, blândeţe, şi au încercat pe cât se poate să mă scoată din starea aceea, era ziua Crăciunului, mergeam la colindat şi toţi trebuie să fim veseli.

Şi cum era eu să mai fiu apăsat atunci, când toţi îmi cereau asta, doar nu era să-i molipsesc şi pe ei, ar fi fost mai rău dacă aş fi făcut asta. Aceasta a fost ridicarea din iadul cel mai de jos, am simţit dragostea lui Hristos care s-a jertfit pentru noi să ne fie iertate păcatele, am simţit dragoste când mă aşteptam la osândă! Oare ce dar mai preţios decât dragostea şi iubirea aproapelui poate fi mai de preţ pe lumea asta?

A urmat o zi de vis, deşi am pierdut cu o zi înainte mersul la colind alături de părintele stareţ, ceea ce regret enorm, am avut în această ultimă zi a Sfântului Crăciun o bucurie imensă!

Am oprit în satul Stana Mureşului, la slujbă, apoi am fost ospătaţi de către preotul din sat şi de către puţinii săteni de acolo, care ne-au umplut masa cu toate bunătăţile, dar entuziasmul cu care am fost primiţi nu se putea compara cu nimic, preotul radia de fericire să vadă pe meleagurile lui români din toate colţurile ţării, mai ales tineret, deoarece satul avea doar 3 copii, şi tare duc lipsă de tineri!

Dar cel mai mult am fost impresionaţi de o bătrânică văduvă, căreia tocmai îi murise soţul şi a lăcrimat când ne-a văzut, şi din nimicul ei ne-a umplut masa cu toate bunătăţile şi ne-a făcut şi pachete când am plecat. Ţi se rupea inima când o ascultai, biata femeie…

Ar mai fi multe de povestit, dar trebuie să închei povestirea. Nu pot însă să nu trec în revistă ultima vizită la un preot dintr-un sat vecin, un preot deosebit, patriot ardelean demn la fel ca toţi strămoşii săi, om înstărit, cu o casă bine îngrijită, decorată cu mult bun gust, care ne-a cerut special să-i cântăm cântece patriotice. Acela a fost un moment aşteptat de mult de mine, de ani de zile: să fim laolaltă munteni şi moldoveni şi moţi şi să cântăm „Treceți batalioane române Carpaţii”, să aud cum se cântă din toate părţile ţării: „Cu toţii eram regimente române/Moldova, Muntenia, Ardeal/ Firească unire cu patria muma/Ne-a fost cel mai drept ideal…

Îmi pare rău că nu am pomenit nimic despre părintele Modest, un călugăr foarte înduhovnicit, a stat 19 ani în Sfântul Munte, dar cu suflet blând şi nobil ca de copil, şi merită un articol dedicat numai lui!

Revenit acasă, intru pe site Ortodoxia Tinerilor, şi văd îndemnul bunului părinte Cleopa, care ne îndeamnă de Anul Nou să lăsăm un păcat şi să punem la loc o virtute!

O mare victorie asupra beţiei trebuie câştigată şi dacă vrea Domnul va fi, dar patima nu moare definitiv, sunt conştient că îmi va da târcoale, dar am credinţa că Domnul mă va apăra, a vrut să mă înveţe minte să nu mai râd de altul căzut, deşi ştiam că nu fac bine, şi să mă facă hotărât și tare în lupta contra alcoolului.

Iar o calitate pe care sper să o pun în loc este nobleţea, adevărata nobleţe, aşa cum spunea părintele Marcel de la Oaşa la una din conferinţele la care am asistat, nobleţea este calitatea creştinului, iar despre asta am să vorbesc într-un articol viitor!

Creştinul este nobil dintru începuturi, el caută înălţimile, caută să se înalţe spre Dumnezeu! Să căutăm cât se poate să înfruntăm cu nobleţe vitregiile vieţii! Sfinţii părinţi deşi criticau filozofia antică, elina, ei sunt cei care au înnobilat-o, au luat ce e mai bun din ea şi au corectat-o!

Fiilor ai lui Adam, să căutăm înălţimile, Dumnezeu ne-a făcut nobili, liberi întru El, iar cine are nobleţea sufletească, care duce la Dumnezeu, iubirea de Dumnezeu şi aproapele, şi în lanţuri se poate înălţa mai presus decât prigonitorii şi vrăjmaşii lui.

Omul consumă foarte mulţi bani şi combustibil să ajungă pe lună, dar cu câţiva posmagi şi cu rugăciune fierbinte se poate ridica la cer! Cine se smereşte se înaltă, aceasta este cea mai mare înălţare. Hristos a spălat picioarele apostolilor şi a acceptat moartea, deşi putea chema legiuni întregi de îngeri să-L apere.

Aceasta este adevărata înălţare, după care trebuie şi Adam cel vechi să alerge pentru înnoire!

(Carol Mihai)