Călătorie cu trenul

Sunt în tren, mă îndrept spre Cluj. Dacă privesc în stânga, în faţa ochilor mei se aşterne frumosul cadru natural, mângâiat de un strat fin de zăpadă ce, în curând, se va topi sub domnia căldurii soarelui nemilos.

Copacii îşi înclină crengile ca şi când ar vrea să îmbrăţişeze trenul sau, cel puţin, să salute pasagerii… însă mulţi pasageri nu observă salutul copacilor, unii fiind adormiţi, plictisiţi, sau pur şi simplu nu îndrăznesc să contemple frumuseţea ce se pierde în urma trenului, tratând-o cu indiferenţă.

În peisaj au apărut câţiva căluţi care încearcă să îşi procure hrana puţină şi rece, iarba evidenţiindu-se prin sclipirile de argint ale zăpezii, sclipiri care îi oferă un element fantastic.

O rază jucăuşă se plimbă pe chipul meu, dispărând adesea ca, mai apoi, să revină cu o şi mai mare îndrăzneală.

Atenţia îmi este distrasă de controlorul obosit care îşi face treaba, însă, în curând, mă pot bucura din nou de peisaj. Dealurile se prezintă în toată măiestria lor, oferindu-mi un sentiment de gingăşie, de sublimitate.

Uite, iarăşi a apărut raza buclucaşă şi, aşa cum am anticipat, este şi mai îndrăzneaţă; foaia pe care scriu a fost acaparată în totalitate de lumină năzdravanei.

Privesc din nou pe geam… şuviţa ce îmi cade uşor peste ochi este atât de luminoasă încât s-ar zice că zeci de licurici minusculi se preumbla prin ea. Casele ce par pustii îmi întâmpina privirea… of, ce bisericuţă micuţă, dar, în acelaşi timp, atât de frumoasă şi sublimă am zărit… vai, urmărind-o, privirea mi se înalță spre cerul albastru pe care parcă îl atinge cu vârful crucii.

Gata, natura ce părea pustie, spun „părea” pentru că nu există nici un loc pustiu, a rămas în urmă, satul luându-i locul. Trenul şi-a întrerupt mersul, pentru a lua întrânsul alţi pasageri grăbiţi. Un copilaş îşi caută cu nesaţ locul, ţinându-şi de mână mămica. Merge în spatele meu… cred că şi-a găsit un loc, nu îi mai aud glăsciorul. Revin la privelişte. Satul rămâne în urmă, iar terenurile agricole defilează înaintea mea… parcă ar fi la o veritabilă paradă de modă, unde îşi expun mândre capodoperele vestimentare încărcate în varii culori.

Cerul este superb, încărcat cu zeci de nori albi ce dansează pe covorul albastru, luând diverse forme care îţi pun la încercare imaginaţia… două păsărele mă surprind prin zborul lor rapid şi, în acelaşi timp, atât de graţios… un zâmbet mi se conturează pe chip… păsărelele se iau parcă la întrecere cu trenul grăbit, deşi această cursă nu aveau cum să o câştige; le apreciez zborul, le apreciez simplitatea frumuseţii.

Pe drumul paralel cu calea ferată zăresc oameni… Doamne, ce frumoasă este creaţia Ta!

Trenul acesta este neobosit, fuge pe șine precum un fulger, lipsindu-mă de bucuria pe care natura mi-o poate oferi, of, tren grăbit.

Drumul meu se apropie de final, dar nu contează, mă simt împăcată. Prietena mea, raza jucăuşă a obosit şi ea, iar acum se odihneşte leneşă pe mâna mea, încălzind-o. Mulţumesc frumoasă rază, mulţumesc Bunule Dumnezeu!

Peisajul devine anost, natura pierzându-se în urma trenului, fiind înlocuită de clădiri imense şi sobre… ici-colo se mai zăreşte câte un copac care ne salută din depărtare; îl privesc şi încerc să îl salut şi eu… oare mi-a văzut salutul? Oare îmi cunoaşte dorul de natură, admiraţia ce o simt pentru el?

M-am înşelat, natură nu a dispărut; inima îmi tresaltă de bucurie… potoleşte-te, inima dragă! Acum ştiu, simt, natura niciodată nu ar putea să dispară, pentru că ea, dorul după natură sălăşluieşte în inimile noastre.

Mă retrag, încerc să mă retrag în abisul inimii mele pentru a-mi astâmpăra dorul, pentru a-L găsi pe Dumnezeu în natură. Mă pierd, mă pierd în frumuseţea creaţiei şi Doamne, ce sentiment frumos mă încearcă! Vă las pentru a asculta glasul naturii.

(Mihaela Gligan)