De ce ies românii pe ultimul loc în clasamentele privind calitatea învățâmântului în Europa
În anul 2010 a fost lansat pe piaţă un studiu al Fundaţiei germane Bertelsmann, care a realizat şi un clasament cu privire la calitatea sistemului educaţional în Europa (precizez că nu este nici primul, nici ultimul de gen). România ocupă în respectivul clasament ultimul loc. O puzderie de analişti s-au grăbit să înfiereze calitatea învăţământului din România şi să propună „accelerarea reformelor”. Alţii au trecut la impunerea agendei ideologice, precum aici, observând, foarte just, că ultimele locuri în clasament sunt ocupate de Grecia, Bulgaria şi România.
Puţini au şi explicat însă în ce a constat studiul, care au fost criteriile după care s-a făcut măsurarea şi ce se aşteaptă de la noi (fiindcă se aşteaptă, niciun intelectual cu ceva minte nu mai crede că intrarea în UE înseamnă doar forme; ele au fost realizate, de acum a început în mod serios construcţia asupra fondului, o formă evidentă de reeducare).
În primul rând, studiul analizează calitatea educaţiei pe tot parcursul vieţii şi nu doar calitatea sistemului de învăţământ. Concepţia tradiţională în România este aceea potrivit căreia doar copilul, în formare fiind, este educat şi primeşte informaţie de-a gata. Omul matur, după 18 ani, nu mai are nevoie de educaţie. Într-o societatea liberală, alegerea a ceea ce vrea să facă în viaţă, munca, specializarea, modul cum îşi petrece timpul liber, sunt alegerea să personală, iar statul ar trebui să ofere cadrul necesar satisfacerii necesităţilor individului. Studiul punctează însă gradul de participare a adulţilor la programele oferite de stat. De exemplu:
– Participarea la cursuri de LLL (învăţarea pe parcursul întregii vieţi)
– Rata de participare a adulţilor în educaţia şi formarea formale
Atenţie! Participarea la cursurile de perfecţionare continuă (FPC) este tratată separat. Dacă FPC sunt necesare (totdeauna apar lucruri noi în profesie, deşi rar am văzut asemenea cursuri profesionist făcute…), rata de participare la cursurile educative ale statului reprezintă o concepţie evident comunistă, în sensul că nu indivizii, prin alegerile lor libere constituie societatea, îi dau formă, îi imprimă culoarea culturală, concepţiile, valorile, pe care apoi statul caută a le proteja şi clădi cadrul necesar practicării lor. Nu! Statul este cel care se îngrijeşte de educarea indivizilor pe parcursul întregii lor vieți, pentru a se asigura astfel realizarea obiectivelor de prosperitate şi securitate dictate de stat pe termen lung (cincinale, decade etc.). Ca atare, statul stabileşte, în prealabil, ce este bun pentru public (nu pentru cetăţeni, termen deja perimat, în condiţiile în care se încurajează activismul civic doar în formele încurajate de stat).
Întorcându-mă la studiu, el a cuprins patru părţi:
1. „A învăţa să ştii”
Aici au fost cuprinse nu doar performanţele la lectură, matematică sau ştiinţe, dar şi procentul copiilor care frecventează grădiniţe, rata de participare a adulţilor în educaţia şi formarea formală (ceea ce explicam mai sus), precum şi totalul cheltuielilor publice pentru educaţie ca procent din PIB.
Observaţii:
– Se vorbeşte despre performanţele la matematică şi ştiinţe (absolut firesc) paralel cu performanţele la „lectură”. Studiul nu ia în considerare vaste domenii care constituie o bună parte din pregătirea şcolară a copilului român la această oră: mai mult decât lectură, gradul de cunoaştere a literaturii naţionale, a istoriei şi geografiei propriei ţări, dar şi a lumii (istoria, inclusiv ca mod de formare a individului, ca percepţie a sa în raport cu trecutul). Nu ştiu în ce măsură au fost incluse istoria şi geografia în termenul generic de ştiinţe, dar rolul celor două nu este doar unul de cunoaştere, ci şi de formare identitară. Acest aspect este ignorat cu desăvârşire. În plus, „lectură” înseamnă, în viziunea lor, capacitate de a citi coerent şi inteligibil un text, bineînţeles fără preţiozităţi de genul: situarea lui într-un anume context cultural, descifrarea sensurilor simbolice, analiza morfologico-gramaticală şi, în final analiza de conţinut. Nu contează cunoaşterea literaturii universale, a religiilor lumii sau, măcar, interdisciplinaritatea. Este şocant ca întreaga sferă a umanului să se reducă la capacitatea de lecturare a unui text!!!
– Câtă vreme gradul de performanţă cu privire la „educaţia adulţilor” ia în calcul banii investiţi (că programele LLL sunt vorace devoratoare de bugete…) şi nu gradul de cunoaştere propriu-zisă al adulţilor din diferite ţări, la care adăugăm şi procentul alocat din PIB, nu mai are rost să facem comparaţii între Suedia şi România, Grecia sau Bulgaria.
2. „A învăţa să faci”
Aici a fost cuprins procentul absolvenţilor de şcoala profesională sau licee tehnologice, participarea angajaţilor la cursuri de FPC (formare profesională continua) şi numărul de ore de cursuri, precum şi numărul de furnizori.
„După 1990 au dispărut, pe rând, o parte dintre grupurile şcolare, orele de lucru manual de la gimnaziu şi şcoala profesională. Până şi şcolile de arte şi meserii au fost înfiinţate şi desfiinţate de acelaşi ministru, doamna Ecaterina Andronescu, cu scopul nemărturisit, dar uşor de ghicit, ca toţi elevii să facă liceul, să ia bacalaureatul în condiţiile ştiute şi să ajungă să cotizeze în învăţământul superior”, observă dl. Ştefan Vlaston.
Ceea ce nu ne spune dl. Ştefan Vlaston:
Planul Naţional pentru Aderare a României la UE (2001) prevedea, printre altele:
– „În învăţământul universitar, anul 2000 marchează o creştere a efectivului de studenţi în învăţământul de stat (cca 403.000 faţă de 250.000 în 1997)”.
– „A fost demarat procesul instituţional pentru învăţământul deschis şi la distanţă. În anul 2001 au fost elaborate de către CNEAA primele standarde”.
– „Continuă procesul de acreditare a universităţilor particulare care îndeplinesc condiţiile legale”.
Bugetul învăţământului a cunoscut o evoluţie ascendentă, iar unele universităţi, pe lângă alocările bugetare, au înregistrat şi venituri proprii şi din taxe de studii (circa 31 milioane euro în 2000-2001);
Este uşor să aruncăm pisica doar în ograda diferitelor interese legate de acreditarea şi funcţionarea universităţilor particulare, din considerente politice, este mai greu să acceptăm că starea de degradare a învăţământului universitar românesc este efectul unor planuri pe termen lung de racordare la obiective europene, bazate pe cifre abstracte (ex.: ne propunem ca până în 2020 să avem 40% absolvenţi de facultate, fiindcă aşa cer standardele UE).
Cum s-a realizat asta? Prin coborârea ştachetei, fireşte. Ce vor face absolvenţii de facultate pe o piaţă a muncii care, în condiţii normale, are nevoie de profesionişti cu studii medii cel puţin la fel de mult ca de cei cu studii superioare? Dar în condiţii de criză şi concedieri masive?
3. „A învăţa să trăim împreună”
Cuprinde următoarele domenii de analiză:
– Implicarea în activitatea de voluntariat sau pentru organizaţii de caritate.
– Calitatea de membru într-un partid politic (Participation în active citizenship, Membership in any political party, Working în a political party or action group)
Toată filosofia socială de mai sus vine în consonanţă cu practica democraţiei participative din cadrul UE, în detrimentul democraţiei reprezentative. Mai clar, statul va oglindi în programele sale scopurile şi obiectivele grupurilor de presiune constituite în ceea ce se cheamă „societatea civilă”, grupuri finanţate din surse care pot reprezenta interesele companiilor transnaţionale, diferitelor cercuri politico-financiare, mediatice sau guvernamentale.
Partidele politice sunt agreate, în condiţiile în care, în România cel puţin, trebuie să fii de o naivitate înduioşătoare să crezi că vei avea un cuvânt de spus într-un partid politic câtă vreme nu vei îndeplini 2 condiţii esenţiale:
– Să fii introdus în grupare de cine trebuie.
– Să ai un discurs corect politic, în formele recomandate de mass-media care formează opinii.
Analiza nu ia în considerare decât formele agreate la nivelul UE. Spre exemplu, activitatea în cadrul unei Biserici nu constituie punctaj.
– Opinia faţă de contribuţia imigranţilor la viaţa culturală a ţării (Opinion that the country’s cultural life îs either enriched or undermined by immigrants)
Este parte a indicatorului toleranţă, aşa încât punctaj nu poate aduce decât opinia favorabilă (mă întreb ce contribuţie pozitivă la viaţa culturală a Franţei au adus şatrele din Paris şi de ce şcoala trebuie să formeze aici musai o opinie pozitivă? E o întrebare retorică, în condiţiile în care nicăieri nu apare în studiu trimiterea la un reper identitar – rolul imigranţilor este totdeauna pozitiv, câtă vreme contribuie la slăbirea tradiţiei culturale şi spirituale a ţării gazdă, în favoarea aşa-zisei toleranţe, în fapt o modalitate mascată de agresiune culturală şi socială).
– Opinia faţă de libertatea homosexualilor și lesbiencelor, de a-şi trăi viaţa aşa cum doresc (Opinion that gay and lesbians should be free to live their own lives as they wish).
Bineînţeles, se are în vedere promovarea opiniei pozitive faţă de homosexuali prin instrumentele oferite de sistemul educaţional patronat de stat.
Dacă românii sau grecii îi consideră pe homosexuali perverşi, nefiind de acceptat o educaţie pro-homosexualitate în şcoală (care ar constitui, în acelaşi timp, şi încurajare la asemenea relaţii, adolescenţii fiind la vârsta descoperirii sexului), automat ei pierd punctaj.
– Încrederea în alte persoane şi „Inclusion în social networks”
Se observă accentul pus pe şcoală ca mod de integrare socială, încurajarea comportamentelor colectiviste şi a opiniilor de masă, în detrimentul formării personalităţii autonome. Evident, o formă evoluată de comunism, trecerea de la şoimii patriei şi pionieri, la reţele de socializare „autonome faţă de stat” :))).
Fostele organizaţii ale oamenilor muncii unde ţineau discursuri agitatorii au fost înlocuite lejer de reţele de socializare unde sunt prezenţi la tot pasul, bineînţeles, aceeaşi agitatori. Se pare că noile revoluţii sociale se vor cloci pe Twiter (precum cea din primăvară de la Chişinău) sau pe Facebook, statul reacţionând împotriva lor prin atacuri monstruoase cu spam-uri.
4. „A învăţa să fii”
– Practicarea sporturilor
– Participarea la balet, dans, opera, cinema, concerte
– Participarea la LLL
– Utilizarea personală a internetului
– Conformitatea orelor de muncă cu angajamentele de familie
Nu mă opresc prea mult asupra titulaturii acestui ultim „pilon”. Tu nu „eşti” decât în măsura în care practici sport, participi la cursuri de dans, balet, la concerte, la eternul LLL. Se observă că individul este „prins” în programele sociale şi culturale diverse de la „grădi” până la pensie, el este activ social, „viu” atâta timp cât nu mai are timp liber pentru sine. De asemenea, statul controlează modul în care îşi îndeplineşte cu succes angajamentele de familie. Nu demult, am citit un studiu privind numărul optim de orgasme care-i sunt necesare unui individ din UE, săptămânal.
Conformarea orelor de muncă cu „angajamentele de familie” devine obiectiv urmărit de sistemul de educaţie al statului, patronului revenindu-i sarcina livrării amantei în timpul orelor de serviciu, în scopul creşterii productivităţii şi a satisfacerii bravului contribuabil în timpul programului alocat edificării noii societăţi fericite.
Concepţia însăşi a „omului care se face pe sine” aparţine existenţialismului ateu francez bine impregnat în cazul de faţă cu discursurile privind „arta succesului în viaţă„, „ridicarea gradului de stimă faţă de sine„, cum să fii fericit, gândirea pozitivă ca factor de progres etc, etc. Cunoaştem foarte bine toate aceste construcţii psiho-sociologice din cultura americană de tip Amway, bune pentru stimularea consumatorului, să nu cadă-n depresii care i-ar scădea drastic productivitatea.
La noi… nu, vă înşelaţi. La noi acasă nu mai sunt demult codri verzi de brad. Comisia pentru Educaţie din Senat a adoptat joi un amendament al reprezentantului UDMR, Bokor Tiberiu la proiectul de Lege a Educaţiei, potrivit căruia învăţământul obligatoriu va fi de 11 clase. Potrivit aceluiaşi amendament, grupa pregătitoare, făcută în cadrul grădiniţelor, între vârsta de 5 şi 6 ani, va fi obligatorie, scrie Mediafax.
Procesul Bologna standardizează treptat, uniformizează Europa, mai cu seamă că e și foarte uşor de aplicat: facultatea de cinci ani s-a făcut de patru, acum de trei anişori. Re-pe-jor. Îmi amintesc, parcă a fost ieri. Ultimul an era rezervat cursurilor speciale şi pregătirii diplomei. Am fost prima generaţie care am făcut 4 ani. Talmeş-balmeş total. Programa de cursuri era structurată pe modelul anul I istorie veche, anul 2, medie, 3 modernă iar 4 contemporană.
Dar acum reducerea la 3 ani a perioadei de studii?
Practic, ceea ce se făcea în 1990 în 4 ani, acum se face în 2 ani. Sigur, există argumentul numit masterat. Adică alţi bani aruncaţi de pomană în ce priveşte pregătirea (dar care dă bine când vorbim de fabrică de diplome). Spun asta deoarece masteratul reprezintă o specializare care se adaugă aşa-zisei specializări din ultimul an de facultate. În concluzie, ceea ce se pierde este tocmai baza informaţională. Marii profesori umanişti ai universităţilor noastre interbelice sau postbelice aveau o erudiţie şi o viziune care le permitea să devină adevăraţi magiştri ai cetăţii, oameni-model într-o societate care-i preţuia.
Sistemul nu mai permite astăzi aşa ceva. Programele din gimnaziu şi liceu sunt restrânse de la an la an în ce priveşte informaţia, încurajându-se în schimb libertatea gândirii şi opiniile personale. Practic, o brumă de convingeri formate de presă în spiritul corectitudinii politice, convingeri pe care orice adolescent este încurajat să le afişeze în dauna cunoaşterii bazate pe studiu.
Se merge apoi la facultate, unde după o sumară pregătire generală intră direct în specializare, îngustare a viziunii. Va deveni un „specialist” limitat la propriul domeniu, incapabil de o viziune globală. Drept urmare, el nu mai e capabil să modeleze mediul (societatea) ci doar să se adapteze acestuia.
Pluridisciplinaritatea este clamată peste tot, dar încurajată doar pe piaţa muncii (în traducere liberă flexibilitate la a face orice are nevoie patronul de la tine).
Tranziţia către o economie bazată pe cunoaştere cere tot mai mulţi lucrători calificaţi, fără ca aceasta să însemne neapărat studii superioare: angajatorii romani deplâng, în primul rând, lipsa tehnicienilor, a muncitorilor calificaţi şi a reprezentanţilor de vânzări de care au nevoie. Cu toate acestea, obiectivele UE sunt ca până în 2020, peste 40% din populaţie să aibă o diplomă universitară.
În timp ce, potrivit unui studiu, doar 31% din profesii vor necesita studii superioare.
Consecinţa: devalorizarea învăţământului superior, în condiţiile în care diplomele de licenţă vor deveni apanajul oricărui om integrat în societate, fie el mecanic auto, secretară sau gestionar.
Potrivit unei statistici publicate de Fundaţia Dinu Patriciu, ponderea studiilor superioare în rândul populaţiei din România a crescut în ultimii 10 ani de la 13% la 21%, urmând ca până în 2020 să ajungă la 40%. Este o faţetă a procesului de democratizare şi egalizare a societăţii, indiscutabil, la un nivel şi eficienţă pe care societatea comunist-utopică din România lui Ceauşescu nu a reuşit, cu toate că principiile erau absolut identice: crearea unei societăţi multilateral-dezvoltate.
Mijloacele prin care s-a realizat însă aceasta aparţin cu totul teoriei formelor fără fond, am devenit o societate mimetică a satelor lui Potemkin. Procesul Bologna şi creşterea exponenţială a numărului de facultăţi care oferă o slabă pregătire erodează continuu calitatea învăţământului.
Nu mai intru în analiza modului cum au fost tratate resursele umane din domeniu. Chiar în perioada anilor 2005-2008, când resursele bugetare permiteau, s-a pus accentul exclusiv pe îmbunătăţirea bazei materiale, cu declaraţii explicite ale preşedintelui în acest sens, de parcă încălzeşte pe cineva că şcoala e nou-nouţă, renovată şi dichisită, în timp ce profesorii sunt muritori de foame, mare parte din tinerii dotaţi intelectual alegând după 1990 alte cariere.
S-a ajuns la situaţia ridicolă ca în numeroase sate să se reabiliteze, pe bani grei de la bugetul statului şi din fondurile UE, toate cele 3 sau 4 şcoli, în condiţiile în care numărul de elevi scade de la an la an, în care emigrarea în Spania sau Italia a atins fenomene de masă la sate.
Ştiu un caz concret: în Comună Drajna de Jos s-au consolidat, renovat, dotat cu mobilier toate 4 şcolile.
A venit criza şi se are acum în vedere închiderea a două dintre şcoli prin transferul elevilor şi cadrelor didactice la celelalte două. Se pare că sunt sute de şcoli în situaţia aceasta.
A fost o adevărată sarabandă a aruncării banilor publici pe grupuri sanitare noi, pe mobilier, pe renovări, în detrimentul unei minime atenţii acordate tocmai celor care constituie baza şcolii: cadrele didactice. Fără dotări dar cu oameni de valoare se poate merge înainte, cu oameni care-şi blestemă zilele că au eşuat în învăţământ, la ce ne putem aştepta?
În final, personal, mulţumesc sistemului românesc de învăţământ fiindcă am ieşit pe ultimul loc într-un asemenea studiu. Va fi trist, va fi cumplit atunci când vom creşte mari şi musculoşi, cu trup ca un bob de porumb modificat genetic, şi cu ochi senini, azuroşi. Vom citi „Punguţa cu doi bani” şi vom pune Statului întrebări lămuritoare: „cum poate un cocoş care-i bătut, să mai stea la moşul cela”?
(Teodor N.)
alexandra
noiembrie 24, 2012 @ 6:31 am
ce se face la liceu in romania in clasa a 10 ,in strainatate fac acelasi lucru in clasa a 12.programele scolare sunt foarte incarcate.
de ce majoritatea parlamentarilor nu.si dau copiii la scolile din romania ?si ii trimit prin nu stiu ce tari.
stau ca niste libidinosi pe scaunele alea de piele si iau niste bani degeaba.
ei daca vor sa faca vreo lege ”buna” o fac doar in interesul lor,sa le mearga lor afacerile bine.cine ar fi in stare sa voteze o lege impotriva lui.
alexandra
noiembrie 24, 2012 @ 6:40 am
in invatamant au intrat foarte multi oameni,drept profesori foarte nepregatiti.si doar copiii au de suferit pentru lucrul acesta,pt ca orele nu se fac asa cum ar trebui.
trimpul trece leafa merge.sunt cls a 12,si pana acum la franceza am schimbat 5profesori .si din toti 5,doar o profesoara era hotarata sa faca ceva cu noi,lectii.restul palavrageli…
la biologie,sunt singura care si-a ales anatomia pt ca am nevoie de ea la admitere.
profesoru’ m-a lasat sa imi conspectez lectiile si sa le invat singura fara pic de explicatii.drept explicatie am primit ca nu se poate imparti in 2 la clasa,ca este greu.
trist …
Berariu
noiembrie 24, 2012 @ 8:25 pm
Chiar nu am inteles, de ce autorul puncteaza la numarul 4, toate acele activitati intr-o lumina neagra. Chiar nu sunt de acord. Sportul, putina cultura muzicala, toate au un folos. Vad in Germania zilnic batrani , tineri alergand sau facand sport, si au prin acest lucru o viata foarte sanatoasa si echilibrata. In Romania daca cineva face jogging, esti privit ca un ciudat sau esti fluierat. Si atitudinea fata de sport, tine de educatie. Nici nu ma mir ca sunt atatia oameni bolnavi in Romania de diabet, tensiune, etc. Iar mult peste 50 % din romani nu stiu notiuni elementare de muzica clasica , nu cunosc o simfonie, un compozitor . Eu cred ca orice natiune ar trebui sa aiba putina cultura fata de lucrurile insiruite mai sus la punctul 4, iar faptul ca majoritatea romanilor privesc ingust acest lucru, nu mi se pare deloc in regula. Eu nu cred studiul asta se referea la faptul ca esti „definit” sau „existi” numai prin practicarea acestor activitati, ci cred ca au vrut sa puncteze cat de importante sunt si aceste aspecte in viata unui om, lucruri care lipsesc intr-adevar aproape cu desavarsire in viata romanilor. Si sincer e in defavoarea omului cand sportul si cultura muzicala lipsesc din viata acestuia. Eu nu zic ca sunt pro a ce s-a scris in articol, dar nici sa ne batem cu pumnul in piept si sa anihilam orice , caci mi se pare ca dam in absurd si penibil. Am putea sa privim mai relaxat si echilibrat unele aspecte. Cred ca ar trebui sa incepem sa privim si greselile in natiunea noastra, si nu sa aratam cu degetul pana la vesnicie spre UE, caci mi se pare ca devine o chestie exagerata. Altfel ne blamam unii pe altii, cine are dreptate si cine nu are dreptate, si alunecam in fanatism.
Danut Nancu
noiembrie 26, 2012 @ 9:20 am
Pentru alexandra006:
Programele școlare din învățământul românesc nu sunt încărcate. Concepția învățământului din România este diferită de cea din Occident fiindcă păstrează, încă, multe trăsături ale învățământului tradițional.
Ca să fiu mai explicit:
– programele de învățământ din România se adresează elevului de nota 10, prin aceasta înțelegându-se cam maximul de randament ce poate fi dat de un copil de 10 ani sau de 16 ani, sănătos și dedicat studiului;
– este evident că elevul care are 10 la toate materiile studiate în România este o capacitate intelectuală; sistemul pornește de la premisa că acea minoritate capabilă nu trebuie văduvită de informații;
– o altă trăsătură a sistemului de învățământ din România este ierarhia, refuzată astăzi în Occident; este evident că unii, foarte puțini, vor avea 10, iar alții 8 și 9; o mare parte vor avea 6 și 7, adică vor fi elevi de performanță medie, ceea ce intră în normalitate; este absurd să punem ștachete de genul ”80% dintre absolvenții de BAC să ia 9 și 10”. Este imposibil în învățământul din România dar foarte normal în Occident; acolo ștacheta este mult mai jos și are ca referință elevul de nota 6 sau 7. Excepțiile sunt școli private de elită unde nu are acces oricine. Așa ceva în România încă nu există, dar va exista.
– o mare problemă a învățământului din România este că pune accentul doar pe performanță. Firesc ar fi să echilibreze performanța cu valorile morale. Nu este firesc să consideri un elev de 6 sau 7 în România ca fiind ”prost”, este indamisibil ca părinții să-și chinuie odraslele să ia note de 10 în condițiile în care muncesc dar limitele lor omenești îi opresc. Performanța intelectuală, școlară, nu este echivalentă cu [b]VALOREA[/b]. Elevul de nota 7 poate fi un om minunat, care nu este musai să lucreze în cercetare. Poate fi un mecanic auto, un pictor sau fermier.
– problema în Occident este că nivelează în jos, oferă satisfacție mediocrității intelectuale, nu oferă suficiente șanse elevilor de excepție; Reformele operate în anii 60 în Europa, sub influența curentelor de stânga, au distrus o întreagă tradiție intelectuală. Scopul nu mai este același ca în România de azi: de a instrui și educa copiii, de a-i ridica spre ȘTIINȚĂ, ARTĂ, CULTURĂ, scopuri iluministe, de altfel.
Scopul actualei școli contemporane, cea spre care tindem și noi, este INTEGRAREA SOCIALĂ, UTILITATEA, MODELAREA PERSONALITĂȚII TÂNĂRULUI ÎN ACORD CU CERINȚELE SOCIALE. În școala tradițională inadaptarea putea fi o calitate, era semn al originalității, astăzi este un stigmat.
Referitor la desele schimbări ale profesorilor, din păcate este o realitate. Am văzut de curând o statistică de unde reieșea că 40% din profesori consideră cariera lor doar temporară, în lipsă de altceva mai bun.
Tocmai aceste aspecte nu sunt puse în evidență de studiul fundației germane. PIB-ul mic este criteriu dar banii alocați nu explică totul. Poți să aloci bani mulți dar prost. Poți să ai școli bine dotate dar cu profesori plătiți mizerabil. Chiar atunci când îi plătești nu ajunge. Mai este nevoie de încrederea că ceea ce ei fac este important, încrederea în viitor, în generația pe care o formează. Atunci când descoperi că ai muncit pe un salariu mizerabil și ai format o generație de tineri excepționali care pleacă toți la 20 de ani din țară, trăiești un sentiment de prisos, de lipsă de sens. Acei tineri nu vor fi viitorii medici care să-ți trateze semenii, nu vor fi viitori ingineri ai patriei într-o țară cu industria distrusă.
Plecarea profesioniștilor din sistem a afectat și învățământul iar cei care profită de ”hemoragia” creierelor sun t tocmai cei de pe primele poziții ale clasamentului.
De ce despre asta nu se vorbește?
Există apoi aruncarea în derizoriu a modelului dascălului devotat, modest, patriot. Și nu doar prin noile modele ”de succes” promovate de mass-media. Chiar ”pedagogii de școală nouă” de la noi recomandă poziționarea elevului în centru, renunțarea la informație și încurajarea ”creativității”. În subsidiar, toată această teorie a noii școli are ca scop promovarea nihilismului.
Berariu
noiembrie 26, 2012 @ 12:31 pm
„…- problema în Occident este că nivelează în jos, oferă satisfacție mediocrității intelectuale, nu oferă suficiente șanse elevilor de excepție; Reformele operate în anii 60 în Europa, sub influența curentelor de stânga, au distrus o întreagă tradiție intelectuală. Scopul nu mai este același ca în România de azi: de a instrui și educa copiii, de a-i ridica spre ȘTIINȚĂ, ARTĂ, CULTURĂ, scopuri iluministe, de altfel.”
Deci chiar NU SUNT DE ACORD. Singurul motiv pentru care am plecat din Romania in Germania ca sa studiez, este acela ca Romania nu imi mai oferea nivelul de invatamant si calitatea necesara in facultate. Lucrez intr-un domeniu pe care il practic temeinic si de performanta de la 5 ani. Incepand cu varsta de 17-18 ani, oameni maturi , de 30-40 de ani mi-au zis ( din domeniul meu , bineinteles ), ca nu am ce sa mai invat din orasul meu, si practic, am ajuns cea mai buna. Am ramas, din dragoste de patrioata cica, un an – doi la facultate totusi in tara, pana am picat in depresie datorita nivelului celor cu care lucram , a colegilor, nivelul respectiv fiind unul pe care eu il aveam probabil pe la 13 -14 ani din multe puncte de vedere. Si asa am plecat in Germania, si trebuie sa sufar si sa plang pentru ca Romania nu a avut ce sa imi ofere , in invatamant, si datorita acestui lucru trebuie sa stau in strainatate. Unde de altfel , nivelul de aici nici nu se poate compara cu cel din tara. In sfarsit simt ca ma aflu unde trebuie , ca si meserie, si nu simt ca ma mai plafonez, ci invat de la maestri de nivel mondial. Pe mine articolul acesta chiar m-a intors pe dos, pentru ca vorbeste opus exact de lucrul care m-a facut sa plec din tara, si pentru care sufar ca nu pot sa imi indeplinesc visele profesionale acasa la mine : lipsa profesionalismului si a nivelului intr-adevar de exceptie.
Berariu
noiembrie 26, 2012 @ 12:36 pm
ps. Si apropo de „Scopul nu mai este același ca în România de azi: de a instrui și educa copiii, de a-i ridica spre ȘTIINȚĂ, ARTĂ, CULTURĂ, scopuri iluministe, de altfel.” In mod ironic, lucrez in domeniul culturii si al artei. Si stiu ce vorbesc, deoarece cunosc acest domeniu FOARTE bine, si stiu ce se petrece in Romania in invatamant, dar si la locul de munca. Sunt sub nivelul marii, comparativ cu ce a fost candva, mai demult.
Danut Nancu
noiembrie 26, 2012 @ 2:56 pm
Învățământul universitar este un domeniu distinct. Evident că universitățile românești nu sunt nici pe departe la nivelul celor din Occident.
Dar în învățământul gimnazial, parțial cel liceal, situația este cu totul alta. O știu de la zeci de elevi care au plecat acolo, o știu de la oameni care au venit din Italia, spre exemplu, unde au lucrat în învățământ, și care se plângeau tocmai de schimbarea profundă din învățământul peninsular.
Asta nu înseamnă că nu există școli care fac excepție, dar sistemul public de învățământ, din informațiile pe care le dețin, a suferit mult urmare a reformelor din anii 60.
De altfel, s-au publicat lucrări consistente pe acest subiect. A se vedea Allan Bloom – Criza spiritului american, unde vorbelște chiar de deteriorarea mediului universitar umanist.
Repet, la nivel universitar situația se schimbă. Nivelul laboratoarelor, al resurselor materiale dar și umane în condițiile în care în colegiile din Europa sau SUA vin tineri dotați din toată lumea, inclusiv la nivel de cadre didactice, nu se pot compara cu cele din România. De altfel, am găsit undeva avansată de cifra de 50.000 de tineri români care studiază în momentul de față în Occident.