Camașa fericitului

(Poveste extrasa din Randunica din Ghebacea, Vasile Marcu)

Se zice ca un imparat bogat cum altul nu se mai afla pe fata pamantului s-a imbolnavit de o boala necunoscuta, o boala grea, chinuitoare. Toti doctorii si toti vracii au fost adusi la capataiul lui sa-i faca ce i-o face sa scape de suferinta sa, dar nici unul nu i –a putut afla leacul. Iar imparatul se chinuia si se topea pe picioare vazand cu ochii. Intr-una din zile, slujitorul care-l ajuta si-l sprijinea in tot momentul, in supararea sa, cuteza sa graiasca imparatului:

– Marite, Doamne, ingaduie slugii tale sa spuna un cuvant.

Imparatul i-a facut semn sa vorbeasca.

-Iata, zice acela, printre multimea slujitorilor tai se afla o copila nevarstica si neinvatata careia ii este dat sa mature si sa spele scarile de marmura ale palatului tau. Si se zice ca aceasta ar avea darul de a cunoaste cele mai ascunse suferinte omenesti si leacul pentru vindecarea lor.

– Sa fie adusa aici! Zise imparatul.

Si indata slujitorii au alergat pentru a indeplini porunca.

Ajunsa in fata imparatului, fetita s-a aruncat cu fata la pamant asteptand cuvant din partea stapanului sau. Si imparatul grai:

– Copila, ridica-te, cerceteaza-mi suferinta si afla-mi leacul.

– Slavite imparate, zise micuta slujnica, mai intai sa-mi spui cum iti e suferinta.

– Nimic nu ma doare si toate ma dor, raspunse imparatul.

– Ai vreo rana vazuta sau nevazuta?

– Nicidecum, dar tot sufletul mi-e o rana si plin de amaraciune.

– Iti lipseste ceva?

– Am toate in stapanirea mea si n-am nimic. Sunt cel mai bogat, dar si cel mai sarac om de pe fata pamantului si sufar cumplit de o amara tristete.

Acum, fetita cu glas blajin si cu fata blajina, zise:

– Marite Doamne, suferinta ta poate fi inlaturata cu multa usurinta numai daca vei imbraca pe tine camasa celui mai fericit om din imparatia ta.

Indata imparatul a trimis soli in toata imparatia sa afle pe cel mai fericit om, sa-l dezbrace de camasa si sa o aduca lui. Si au cautat trimisii imparatesti prin palatele voievozilor, prin casele marilor boieri, prin castelele bancherilor, peste tot cercetau si intrebau:” Cine se simte a fi cel mai fericit om din aceasta imparatie?” Si au aflat numai ura, zavistie, perversitate, lacomie si alte nazbatii de felul acesta. Si s-au intors aceia la imparatul lor  suparati si cu mainile goale. Si iarasi a zis imparatul: Mergeti si cautati cu de-amanuntul prin orase si targuri, ca nu se poate sa nu aflati un om fericit, caruia luandu-i camasa sa o aduceti in graba la mine ca s-o imbrac si sa scap de suferinta aceasta apasatoare. Si iarasi au plecat solii iscodind prin orase si targuri sa afle omul fericit, dar peste tot a intalnit dusmania, jaful, minciuna, plansul, razbunarea.

Si intorcandu-se iarasi solii la imparatul lor, au zis cu dezamagire: ”Slavite stapane, am cautat in tot locul si n–am aflat omul fericit, fara numai lacrimi, dureri si scrasniri din dinti.”

– Nu se poate sa aflati macar un om  fericit in toata imparatia mea! tipa imparatul.

Si iarasi au plecat solii intreband pe oricine intalneau in cale, cutreierand coline, sate si campii si negasind ei ceea ce cautau. Dezamagiti si obositi fiind s-au hotarat sa se intoarca la stapanul lor si sa-i spuna ca nu e chip a afla in toata imparatia un om fericit. Si pe cand se intorceau ei ca niste curci plouate, au auzit prin vai un oarecare om cantand cat il tinea gura si- l indemna inima. Indata au alergat si aflandu-l pe acela, l-au intrebat:

– Cine esti tu, omule?

– Sunt socotit cel mai din urma om din sat, raspunse cel intrebat.

– Ai case mari, bogatii, bani multi?

– Nimic din toate astea!

– Ai femeie, copii?

– Mi-e casa plina!

– Din ce traiesti tu si toti ai tai?

– Din ce da Dumnezeu. Oricum nu ne–am culcat vreodata flamanzi.

– Te vedem a fi unul din cei mai sarmani, dar, pentru ce canti cu atata voiosie?

– Pentru ca sunt un om fericit!

– Vreti sa ne amagesti spunand un neadevar?

– Nicidecum! Eu nu pot sa mint pe cineva, pentru ca ma aude si ma vede Dumnezeu, Cel ce m-a procopsit cu ochi ca sa vad, picioare sa merg , maini sa lucrez si cu voie buna sa fac tot ceea ce mi se cere. Si uite asa-mi tin eu casa, femeia si copiii si de aceeea cant pentru ca ma simt a fi omul cel mai fericit!

– Cu adevarat esti fericit?

– Intocmai. Foarte fericit!

Auzind acestea, solii imparatesti au sarit asupra sarmanului acela pentru a-l dezbraca si a-i lua camasa. Bietul om, nestiind care-i pricina, zise catre “jefuitori”

– Domnii mei, va vad a fi trimisi imparatesti si de la un om ca mine n-aveti ce lua. Va osteniti in van!

Solii insa, n-au vrut sa ia seama la vorbele aceluia. Si trantindu-l la pamant, i-au smuls cu sila haina de pe dansul. Si… ce-au vazut? Ce-aveau sa vada, decat un om gol-golut, cum l-a facut mama-sa. N-avea el camasa dar era imbracat in fericire. Era fericit  pentru ca avea ochi, maini, picioare si inima deschisa.

Si,….asta e, dragii mei: Fericirea e langa noi si ne surade!”. Ne trebuie insa un dram de intelpciune sa vedem si sa simtim acestea. “Intelepciunea este un mare dar de la Dumnezeu, dar pe care El il da credinciosului ce-l cere  cu osardie, cu lacrimi , cu iubire. Intelepciunea ne ajuta sa ne vedem pe noi insine, sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne vedem micimea, sa ne masuram scurtimea vietii si sa grijim de mantuirea sufletului nostru. Intelepciunea ne graieste numai adevarul, ea ne limpezeste mintea sa pricepem ca toata truda omului pe pamant este zadarnicie si goana dupa vant. Praf si cenusa. Intelepciunea ne sfatuieste cum sa ne eliberam din robia pacatului si a mortii si sa ne dobandim mantuirea sufletului, viata vesnica si fericita in Dumnezeu” (Invatatura de credinta crestina ortodoxa)

Iata, dar, ce ne descopera intelepciunea: ceea ce vedem, nu exista (e praf si cenusa). Iar ceea ce nu vedem, exista (viata vesnica si fericita in Dumnezeu)