Cand cei dragi ne parasesc

Astazi vreau sa va vorbesc despre un subiect dureros si anume despre apusul vietii nasei mele pe care am iubit-o si care m-a iubit enorm.

Au trecut doua luni si jumatate de cand tu ai plecat dintre noi si eu inca nu pot sa realizez ca  nu mai esti cu mine. Ai plecat din casa ta la care ai muncit o viata intreaga fara sa spui un cuvant. Si mi-ai lasat sufletul trist, foarte trist si nu pot sa imi revin. Inca nu pot realiza cum ai apus atat de repede. Au fost sase luni de suferinta, de chin si tu ai purtat tot in suflet, fara sa ne spui prea multe, nasico.

Stau langa mormantul tau si imi amintesc momentele frumoase petrecute alaturi de tine. Dar hai sa incep a povesti suferinta ta celor ce vor citi aceste randuri. Totul a inceput in luna ianuarie.Pe 1 ianuarie 2009 toti ne-am adunat la tine acasa si am sarbatorit ziua nepotelei tale, Danica. Eram atat de fericiti! Nimeni nu banuia ca sase luni mai tarziu te vom conduce pe ultimul tau drum.

Si tu te bucurai si noi eram fericiti si Domnul era partas la fericirea noastra. Erai o femeie atat de buna, nu suparai pe nimeni, incercai sa ii ajuti pe toti asa cum puteai si vroiai sa fim toti uniti si fericiti. Apoi, pe 19 ianuarie, venind de la scoala am vazut-o pe mama plangand in bucatarie si spunandu-mi sa ma rog sa te faci bine ca tu te simti foarte rau si ca ai fost dusa de urgenta la Bucuresti.Am intrebat-o pe mama ce ai patit si nu a vrut sa imi spuna.Pe 26 ianuarie ai fost operata.Toti asteptam o veste buna caci eram siguri ca nu ai sa patesti nimic.Ti-era foarte teama sa nu se intample nimic. Iesind din operatie, medicul ne-a spus ca ai o forma de cancer. Erau doua variante:cancer malign – in care nu mai avea nici o scapare si cancer bening in care nu se intampla nimic. Raspunsul a fost cel rau.

Erai in ultima faza a cancerului si  mai aveai de trait cel mult pana in luna august.

In februarie am fost la tine la spital.Erai foarte bucuroasa ca te-am vizitat si aratai foarte bine.

Sarbatorile de Pasti le-am petrecut impreuna,era atat de bine incat noi nu stiam ce sa mai spunem.

Apoi ,in ziua de Izvorul Tamaduirii a inceput calvarul.Te-ai simtit foarte rau si ai fost transportata de urgenta la Spital in Bucuresti.La 3 saptamani apoi, ai venit acasa.Nu mai era decat nadejdea in Dumnezeu.

Ai mai putut merge catva timp, apoi ai inceput sa arati din ce in ce mai rau.Nu mai puteai manca,insa erai foarte constienta.

Tumoarea s-a marit si operatia facuta pe 26 ianuarie a plesnit.Medicii din Valenii de Munte ti-au mai dat 2 zile de viata.

Ai mai trait insa 2 saptamani si jumatate.Dumnezeu mi-a ascultat rugaciunea cand spuneam sa traiesti macar cateva saptamani.Ai trait si apoi ai plecat la Domnul cu lacrimi pe obraz. Ti-a parut foarte rau ca pleci dintre noi.Tare sufar cand imi amintesc de tine. Aproape in fiecare zi merg la mormantul tau si nu pot sa cred ca esti acolo.

As vrea macar o clipa sa te mai vad,sa iti mai vorbesc,sa te mai privesc. Acum esti la Domnul, nasico si ne veghezi si te rogi pentru noi. Sper ca Domnul sa aiba grija acolo sus de tine,caci eu ma gandesc ca El a avut mai multa nevoie de tine acolo decat noi.

Te voi iubi mereu,

(Tiberiu)