Când dai, să dai cu bunăvoie

Ofrandele şi milosteniile pe care le dăm săracilor, oricare ar fi ele, nu pot ţine loc iubirii de aproapele, dacă inima nu o mai simte. De aceea, atunci când dăm milostenie trebuie să avem grijă ca ea să fie dată cu dragoste, din inimă, de bunăvoie, nu cu părere de rău. Însuşi cuvântul milostenie înseamnă de fapt o lucrare şi o ofrandă a inimii, un dar făcut cu umilinţă, cu compasiune faţă de omul sărman, cu umilinţă şi cu părere de rău pentru greşelile pe care le-ai făcut şi pentru a căror spălare se dă şi milostenia.

Fiindcă, după cuvântul Scripturii: „Milostenia izbăveşte de moarte şi curăţă orice păcat” (Tobit 12,9). CIne dă milostenie în silă, fără chef, cu părere de rău, cu zgârcenie, înseamnă că nu şi-a recunoscut păcatele, nu s-a cercetat pe sine. Milostenia este binefăcătoare în primul rând pentru cel ce o dă.

Dumnezeu este inepuizabil în darurile pe care le face oamenilor. Iată, de şapte mii de ani (de la facerea universului) El dă hrană, prisositor, la toată făptura. Pretutindeni putem vedea mulţumire şi bucurie, atât doar că bogaţii adună prea mult în mâinile lor, ţin ascunse în vistierii darurile lui Dumnezeu care ar putea aduce prisositor folos sutelor şi miilor de sărăci. Omule, crede nestrămutat că darurile care ne vin de la Dumnezeu sunt nesecate şi „împarte pâinea ta cu cel flămând” (Isaia 58,7). Cu cât vei dărui mai mult, cu atât vei primi mai mult de la Dumnezeu. Aceasta este lege dumnezeiască:

„Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” (Mt.7,2)

(Sfântul Ioan de Kronstadt – ‘Viaţa mea în Hristos”)