Când dragostea nu se uită la trup…

8

Pe Cristi l-am cunoscut pe când am intrat la şcoală, în clasa 1. Era un băiat cumsecade, de statură medie, brunet şi cu ochi albaştri, şi care avea o problemă de locomoţie ce-l făcea să meargă într-un mod mai ciudat. Dar lucrul acesta nu i-a afectat în vreun fel memoria iar ca şi copii, când îl întrebam  „de ce merge aşa?” ne răspundea simplu şi sincer „aşa m-am născut…”.

Începând cu clasa a-3-a, Cristi n-a mai venit la şcoală. Boala necruţătoare l-a imobilizat într-un scaun cu rotile – avea distrofie musculară, o boală care în timp atrofiază toţi muşchii organismului… Timpul a trecut si dupa mulţi ani am aflat despre Cristi, de  la cineva, că „are prietenă!”. Bineînţeles, la vârsta aceea (17-18 ani) nu m-am gândit la ceva serios ci poate la un ataşament de-al lui faţă de vreo fată.

Dar iată că Dumnezeu le aşează pe toate şi nu demult am aflat despre Cristi că s-a căsătorit! Da, s-a căsătorit cu o fată sănătoasă şi din punct de vedere fizic dar şi din punct de vedere mental, o fată frumoasă şi curajoasă care emană mult optimism în jurul ei, o fată care, în neputinţa fizică a iubitului ei, îşi găseşte puterea de a lupta pentru amândoi, ce mai … un înger de fată pentru care scaunul cu rotile al celui de lângă ea nu a împiedicat-o să se oprească la aparenţe, la milă şi, de ce nu, la indiferenţă.

De fiecare dată când mai aflu noutăţi despre ei mă umplu de curaj şi mă ruşinez într-un fel de motivele mele de deznădejde pe care le găsesc banale în faţa iubirii lor pure şi puternice.

Aş vrea să vă las să urmariţi în continuare într-un filmuleţ un rezumat al modului cum s-au cunoscut cei doi. Mi-aş dori ca pentru toţi să încercăm să depăşim barierele aparenţelor, să încercăm să nu le mai arătăm celor neputincioşi sentimentul nostru de milă care îi poate descuraja să mai nădăjduiască, ci mai degrabă să încercăm să ţinem în interiorul nostru acest sentiment de milă pentru semenii noştrii mai slabi, iar in exterior să afişăm o atitudine de încurajare şi de înţelegere astfel încat să invăţăm să-i ascultăm şi pe ei ca pe nişte oameni normali.

Oare câţi dintre noi am fi capabili de o asemenea jertfă? Nu numai să-L vedem pe Hristos în cel neputincios de lângă noi, dar să ne asumăm convingerea conlucrării în taina cununiei, lăsându-ne cu totul în mâinile Lui…!

Deşi nu am vreo dizabilitate fizică (mulţumesc lui Dumnezeu), v-am scris aceste rânduri având în mine un handicap sufletesc, o neputinţă de a mă lăsa cu tot sufletul în mâinile şi în grija Domnului nostru Iisus Hristos, o îndoială în cuvintele Domnului care spune: „Nu te teme că eu sunt cu tine! Nu privi cu îngrijorare că eu sunt Dumnezeul tau! Eu îţi dau tărie şi te ocrotesc şi dreapta mea cea stăpânitoare te va sprijini! [Isaia 41.10]”

Multă sănătate vă doresc tuturor şi cel mai mult, multă încredere sa avem în Dumnezeu! „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”

(Silvia)

(Visited 11 times, 1 visits today)