„Când Dumnezeu ne va striga pe nume…”

Va veni o vreme când Dumnezeu ne va striga pe nume, şi, în clipa aceea, vom afla tot ceea ce suntem şi am fi putut fi vreodată.

Atunci vom înţelege în sfârşit cine suntem meniţi să fim, ce loc am avut pe pământ şi ce loc vom avea în cer. Vom înţelege de ce era nevoie să ne naştem, de ce această creaţie avea nevoie de o fiinţă ca noi. Dar şi rostul pe care putem să-l avem în cer, acolo unde toate meseriile încetează şi goana şi grija după cele materiale îşi găsesc sfârşitul. Căci trebuie să existe o activitate în cer care mă aşteaptă anume pe mine ca s-o împlinesc, pentru totdeauna.

În numele nostru, pe care Dumnezeu îl va rosti către noi, vor intra toate proiectele noastre de viaţă, toate visele noastre, toate speranţele şi aşteptările noastre. Dar şi eşecurile, regretele şi dezamăgirile noastre. Vom înţelege cine este acea fiinţă căreia nu i s-au potrivit anumite lucruri, care a fost silit să meargă pe anumite drumuri, care a găsit oportunităţile de viaţă cele mai ciudate în momentele în care nu se aştepta. Vom pricepe rezistenţa pe care viaţa ne-a ridicat-o de multe ori, în faţa multor lucruri şi a multor ocazii. Şi de ce, atât de spontan, ni s-au aşternut în viaţă alte lucruri şi alte ocazii, într-o zi de luni sau marţi ca oricare altele…

În cele câteva litere ale numelui nostru, Dumnezeu va pune cărţile pe care le-am citit, cântecele care s-au lăsat ascultate, filmele care s-au lăsat văzute, şi toată memoria acestor experienţe rămasă în noi. Cultura acestei lumi, în forma ei brută, de grâu amestecat cu neghină, pe care nici un biet om nu le poate despărţi până nu va veni vremea despărţirii. Dar poate că oamenii buni din acele cărţi, şi eroii şi eroinele din acele filme, vor da mărturie despre ceea ce acest om a vrut să fie şi şi-a dorit dintotdeauna să fie.

Ne vom aduce aminte, când Dumnezeu va rosti numele nostru, de ce ne plimbam, într-o anume zi, pe o anume stradă, cu un gând care mergea înaintea noastră, chemându-ne parcă după el, fără să ne spună exact unde. Şi vom exclama că în acea zi ne-am întâlnit cu un prieten, sau cu o prietenă, şi i-am spus: „Tu erai”, iar el sau ea vor răspunde: „Eu eram”. Dincolo de chipul ei, acea persoană îşi va trage vălul şi va descoperi pe acel Cineva care se lasă mereu căutat, şi apoi găsit, şi apoi fugit mai departe pentru a fi căutat mai departe. Va veni deci ziua în care vom înţelege de ce am mers între anumiţi oameni şi ce căutam acolo. Sau de ce nu am găsit, şi unde trebuia să fie.

Va veni o vreme când voi, părinţilor şi bunicilor, ne veţi vorbi altfel decât ca născătorii noştri biologici, şi vă veţi descoperi rostul vostru de oameni între oamenii trecutului şi oamenii viitorului, pe care vi l-a dat Dumnezeu, şi pe care nici voi nu-l înţelegeţi acum. Veţi arăta la ce aţi luat parte şi din ce aţi făcut parte. Şi voi, soţilor şi soţiilor, parte a numelui nostru, alter-ego-ul nostru, vouă vă va dezlega Dumnezeu limba să spuneţi secretul pe care l-aţi păstrat toată viaţa, fără să-l ştiţi nici voi. Iar voi, copiilor, după trup sau după duh, veţi fi copiii dintotdeauna din noi, prima noastră tinereţe care ne aştepta mereu după colţ, să revenim, la întinerirea lumii.

Atunci şi duhovnicul îşi va arăta locul în creaţie, în starea lucrurilor care aşteptau să fie. Şi va lăsa locul Celui căruia i-a ţinut locul, ca un om, atâta timp, conştient că el este acolo pentru altcineva şi pentru ceva… cu totul altceva.

Când Dumnezeu ne va rosti numele, o dată pentru totdeauna, în el vor apărea toţi oamenii în inimile cărora ne-am întipărit, chipul nostru rămas în ceilalţi, şi toţi aceşti prieteni dragi vor pune mărturie de dragoste pentru noi: „Doamne, aici unde ne-ai aşezat pe noi, şi el/ea trebuie să fie!”.

Ziua în care Dumnezeu ne va striga pe nume este ziua în care timpul va înceta, şi viaţa şi lucrurile se vor opri, acolo unde au ajuns, înăuntrul numelui nostru. Este ziua în care toate din numele nostru se vor face veşnicie, şi vor deveni tot mai ele, la nesfârşit, inconfundabile şi nicicum altfel.

Şi totul are rost la persoana întâi, doar la persoana întâi…

Numele meu… Care este, Doamne, numele meu?”

(Monahul Iustin de la Mănăstirea Putna)