Skip to content

3 Comentarii

  1. Laura Stifter
    noiembrie 2, 2013 @ 11:23 am

    Scrii foarte frumos, draga mea!… Uimitor de frumos, poetic şi profund!
    Se simte că aceste rânduri sunt expresia sinceră a unor trăiri şi experienţe sufleteşti profunde şi triste… pe care doar Dumnezeu ţi le poate înţelege pe deplin… şi le poate trăi împreună cu tine… El Care, făcându-Se Om ca şi noi, a cunoscut sentimentul părăsirii, al singurătăţii, al suferinţei de a fi neînţeles de către cei a căror inimă se rătăcise, probabil, printre pietrele munţilor mult prea înalţi pentru ca ei să-i poată depăşi.
    Fiecare experienţă este unică, datorită unicităţii personalităţii noastre…
    Şi, de aceea, inima fiecăruia dintre noi rămâne o taină pentru ceilalţi, o taină şi pentru noi înşine… o taină în faţa căreia cea mai potrivită atitudine rămâne… uimirea.
    Dumnezeu să fie cu tine şi-ţi mulţumesc din inimă pentru aceste rânduri care m-au emoţionat, m-au întărit, m-au îndemnat să meditez… şi să-nţeleg că, oricât de înalţi ar fi munţii ce ne despart de ceilalţi şi de noi înşine… ei NU VOR PUTEA FI NICIODATĂ MAI ÎNALŢI DECÂT DUMNEZEU!
    Doamne ajută, suflet drag şi sensibil!

    Reply

  2. Iuliamaria
    noiembrie 4, 2013 @ 1:52 pm

    Dragă Laura,

    Îţi mulţumesc pentru cuvintele calde!
    Dacă te-a ajutat cu ceva articolul, mă bucur mult!
    Da, aşa cum ai spus, munţii sunt şi în noi înşine, din fericire, în acest caz, noi avem mai multă putere de a-i dărâma. 🙂

    Reply

  3. ana
    noiembrie 4, 2013 @ 3:24 pm

    chiar ma bucur sa vad ca mai exista si asa articole frumoase aici! pline de caldura si speranta! foarte frumos scris!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *