Când sunt slab atunci sunt tare
Astăzi peste tot, noi tinerii, suntem învăţaţi să fim cei mai tari, să fim cool, să fim sexy, să fim altfel. Publicitatea şi în general mass-media promovează femeile suple şi frumoase, bărbaţii arătoşi şi bine făcuţi, tinerii cool, oamenii de succes, etc., dar nu promovează deloc grăsunii, oamenii simpli, tinerii fără succes, săracii, muncitorii de pe şantier, în general oamenii care nu ies cu nimic în evidenţă.
Ce se-ntâmplă cu tinerii care n-au obţinut o bursă în străinătate, cu cei care nu sunt cool şi nici miss, cu cei care nu lucrează la o companie de succes, cu cei care n-au o iubită şi nici prea mulţi prieteni ? Cred că unii vor simţi un sentiment de inferioritate în mintea şi-n inima lor, şi îşi vor dori şi ei „succesul” promovat de lumea noastră.
Ce faci dacă, tânăr fiind, eşti şofer pe o maşină, sau vânzător într-un magazin, sau telefonist, sau chiar şomer? Ce faci dacă nu ştii multe limbi străine, dacă nu ai facultate, dacă n-ai un salariu frumos şi nici perspective prea mari de viitor ? Oare poţi să fii fericit ?
Îmi place foarte mult că realitatea este altfel decât o vedem prezentată în lume. Mi-a plăcut foarte foarte mult când am citit ce a spus Sfântul Apostol Pavel, un cuvânt excepţional, care dă curaj oricărui om, indiferent în ce stare e, indiferent de câte are sau nu, indiferent de cât e de păcatos sau de bun:
Doamne ce frumos ! Când sunt singur, când sunt trist, când n-am prieteni, când n-am familie, când n-am servici, când n-am bani, când vreau şi eu mai mult dar nu pot, când sunt bolnav, când n-am putere, când singur nu pot face nimic, atunci mi-aduc aminte că: atunci când sunt slab atunci sunt tare!
Când îmi văd neputinţele, păcatele şi toată viaţa mea şi văd că nu pot să fac mai mult pentru mine, de abia atunci sunt realist, de abia atunci am început să văd cum trebuie realitatea. Singur nu pot.
Atunci îl aud pe Domnul Hristos cum spune:
Fără Dumnezeu nu pot face nimic. Eu singur ca om nici nu pot respira fără El, nu pot nici merge, nu pot nici gândi… Dar cu Dumnezeu toate le pot, trebuie doar să-i cer.
El poate să-mi dea ce-mi lipseşte, El poate să mă ajute când nu mai pot, El poate să mă-ntărească când sunt slab, El e sănătatea mea, El e bucuria mea…
El e totul pentru mine aşa cum mama e totul pentru bebeluş ei.
Când mă laud cu ce am sau ce sunt atunci îl dau pe Dumnezeu la o parte, îmi iau toate meritele singur şi mă arăt egoist faţă de ceilalţi, deşi n-am făcut nimic singur. Când mă laud îi jignesc pe alţii şi-i fac să se simtă inferiori, îi fac să creadă că eu prin puterea mea sunt ce sunt, sau am ce am, şi atunci le apar complexele şi sentimentul de nefericire.
Dar când recunosc că sunt slab, cănd îmi dau seama că tot ce sunt eu, ca om astăzi, sunt datorită lui Dumnezeu, atunci le dau o speranţă şi celor de lângă mine, atunci ei nu se vor simţi complexaţi şi vor vrea şi ei să-i ceară lui Dumnezeu să-i ridice din slăbiciunile lor.
Când ştiu că singur nu pot nimic şi cu El pot totul atunci voi spune şi eu ca Pavel:
Doamne ajută-ne !
(Balan Claudiu)
corina
noiembrie 3, 2008 @ 5:00 am
foarte frumosss!!!
CarmenC
noiembrie 3, 2008 @ 9:17 pm
Foarte mare adevar in acest articol….Din pacate in modernismul actual in care traim daca esti credincios cei din jur te vad(percep) ca fiind slab ,inapoiat….de pe timpul bunicii..Daca nu faci parte din categoria „cool”inseamna ca esti de pe alta planeta neputand sa te aliniezi la „cerintele pietei”…In orice companie faci trainig-uri la care sa poti fii dresat dupa cum vor ei si daca indraznesti sa iesi din standardul lor esti privit ca o mumie….Le asculti aberatiile lor si faci ca tine…e singurul lucru pe care-l poti face..Mai daunazi imi spunea un coleg ca el nu se gandeste vreodata sa nu aiba parte materiala si face orice pentru acest lucru si de-ar fii sa „treaca peste cadavre” ,sa uite de cel de langa el…ca nu concepe vreodata sa ajunga „sarac” ca deh……..eu sunt mai slaba si mai spirituala si nu ma prea incadrez in graficul lor…si ca de fapt eu insumi sunt o „problema”..
Balan Claudiu
noiembrie 4, 2008 @ 7:22 am
Foarte interesant ce zici, Carmen. Eu cred ca noi cei care mergem la Biserica, cei care nu suntem cool, si nici la moda ar trebuie sa-i punem pe ganduri pe ceilalti prin comportamentul nostru, fara sa le spunem nimic. Noi ar trebui sa fim multumiti cu noi insine, indiferent cum ne-ar vedea altii, si atunci am putea fi un exemplu, exact cum zice Mantuitorul ca „intru aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, daca aveti dragoste unii fata de altii”.
ionutz
ianuarie 4, 2009 @ 11:51 pm
Hristos e totul!Nimic fara El nu am putea face!
Anonim
aprilie 7, 2009 @ 11:53 pm
Daca nu te realizezi si iti pierzi si credinta in Dumnezeu atunci nu mai poti fi asa fericit, candva credeam in Dumnezeu, acum incerc sa respect cat mai multe legi date de El, dar nu cred ca, daca esti slab o sa te ajute cineva vreodata, in lumea asta nu prea merge.
Anonim
aprilie 8, 2009 @ 12:01 am
Iar chesti asta mi se pare dura:
Doamne ce frumos ! Când sunt singur, când sunt trist, când n-am prieteni, când n-am familie, când n-am servici, când n-am bani, când vreau şi eu mai mult dar nu pot, când sunt bolnav, când n-am putere, când singur nu pot face nimic, atunci mi-aduc aminte că: atunci când sunt slab atunci sunt tare!
Aceasta text se leaga de celalalt post E bine să nu ne dorim suferinţa ? Unii nu vor fi ce acord cu aceasta chestie, poate ma lamuriti si pe mine!
florinm
aprilie 8, 2009 @ 12:12 am
Anonim, textul citat de tine nu vine cu nimic in contradictie cu acel articol.
Autorul nu-si doreste sa fie singur, sa nu aiba prieteni, familie, sa fie bolnav etc.
Dar atunci cand este intr-una din situatiile acelea ii aduce multumire Lui Dumnezeu pentru ca astfel a fost si Hristos – a fost singur, a fost batut, a fost fara prieteni, a murit pentru noi.
Anonim
aprilie 8, 2009 @ 12:15 am
Am inteles domnule Florinm, se pare ca m-am grabit, ideea e ca as fi vrut sa am atata credinta in cat sa ma bazez asa de tare pe Dumnezeu, am scris cu un post mai sus daca va uitati.
Claudiu
aprilie 8, 2009 @ 7:47 am
Tot ce am zis este ca atunci cand sunt in necazuri si suparari atunci strig si mai tare la Dumnezeu si-i zic:”Doamne uite cum am ajuns, nimeni nu ma poate ajuta, am mare nevoie de cutare si cutare lucru, te rog ajuta-ma. Tu esti singurul care mai poti face ceva, nu uita de mine”. Si stiu ca Dumnezeu m-a ajutat cand am fost asa…
Alex-AcE
aprilie 21, 2009 @ 12:31 am
Da… sigur… cand n-ai servici, prieteni, esti bolnav…. mori de foame… mori. In viata trebuie sa lupti. Nu tre sa fi puturos. Lupta pana la capat chiar daca cazi zilnic. Adik, ai tot ghinion. Dumnezeu apreciaza ca lupti… asta e scopul vieti. Nu trebuie sa stai tot timpul jos, si sa-ti plangi de mila. Trebuie sa incerci! Nu esti cu nimic tare daca esti slab cand nu incerci.
Btw… daca te vad credincios ceilalti, nu zice nimeni ca esti inapoiat si altele. E treaba ta. Si pe ei nu ii intereseaza ca esti credincios.
Nu fiti antisociali… nu va excludeti daca nu va incadrati in graficul celor cool, cautati-va prieteni de seama voastra. Sti, in lumea asta e cnv facut si pt. tn. Si la biserica se duc si omaeni cool, se duce oricine.
Asta e buna Claudiu, din ce ai postat;-)
florinm
mai 11, 2009 @ 8:47 pm
George, dragule, daca te-as avea in fata ti-as zice ceva de genul: prostutule!
Aici nu era vorba de incompetenta sau de incapabili, de lene in general – lenea e un pacat grav, ca si prostia, stiai? Mai ales cand e voluntara.
Claudiu
mai 11, 2009 @ 9:33 pm
George crezi ca ai reusit ceva fara Dumnezeu?
Sunt unii care vor foarte mult dar nu reusesc, uita-te in jur.
elena denisa
iulie 31, 2010 @ 12:45 pm
vaaaiii..imi place atat de tare articolul.Sunt cuvinte simple care totusi au schimbat ceva in mine cu ajutorul si luminarea primita prin Duhul Sfant.Sper doar sa dureze…Fericirea noastra vine din suflet,daca in suflet nu Il avem pe Domnul atunci nu avem nici iubire ,nici fericire….Sa ne rugam deci ca Hristos sa locuiasca in camara sufletelor noastre..atunci vom fi impliniti iar deznadejdea nu se va mai lipi de noi…
Laura-optimista
august 4, 2010 @ 1:41 pm
Interesant. 🙂
Cred că, de cele mai multe ori, cauza nereuşitelor este încrederea excesivă în noi înşine. Suntem învăţaţi să avem încredere în raţiunea noastră, să ne respectăm pe noi înşine, să gândim pozitiv. Toate aceste idei sunt utile, dar trebuie acceptate cu măsură, cu dreaptă socoteală, deoarece demnitatea noastră şi orice succes, pe care-l realizăm, I se datorează lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor Mântuitorului Hristos: „…fără Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15,5). Dacă ne vom pune toată nădejdea în noi înşine, ignorând, sau chiar tăgăduind importanţa ajutorului divin, vom ajunge, în mod inevitabil, în deznădejde, căci conştientizându-ne slăbiciunea, neputinţa şi neavând niciun reper autentic, superior raţiunii noastre(căci pe Dumnezeu L-am înlăturat din viaţa noastră), vom trăi cu impresia că aspiraţiile noastre sunt irealizabile şi că noi înşine suntem rataţi. De aceea, unicul mod, în care putem învinge descurajarea este credinţa neclintită în Cel Care a spus: „Cele ce la oameni sunt cu neputinţă, cu putinţă sunt la Dumnezeu” şi „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede”. Părintele Nicolae Steinhardt, în lucrarea sa „Jurnalul fericirii”, îşi exprima opinia, potrivit căreia „rataţii pe plan social sau duhovnicesc(…) ori n-au avut mesaj, ori nu le-a fost destul de scump”. 🙂
Probabil că mulţi dintre noi se întreabă din ce motiv, în zilele noastre, atâţia semeni ai noştri(mai ales tineri) cad în întristare şi chiar în deznădejde, ajungând uneori chiar să-şi ia viaţa. De ce înaintea epocii noastre(de pildă, în vremea bunicilor noştri, care au trecut prin situaţii mult mai dificile decât ne putem imagina noi astăzi), aceste cazuri dramatice erau mult mai rare? Cred că un răspuns satisfăcător pentru această problemă poate fi găsit în scrierile lui Dostoievski, care reuşeşte să surprindă şi să explice stările sufleteşti dramatice şi complexe ale celor, care aleg să se îndepărteze de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al adevăratei fericiri. Astfel, în opinia scriitorului creştin, orice fiinţă umană aspiră, în mod natural, spre Absolut, căutând cu înflăcărare sensul autentic al existenţei. Fiind creat pentru Dumnezeu, omul simte nevoia de a crede în El şi de a se bucura de prezenţa Sa iubitoare. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este, precum remarca şi Mircea Eliade, o fiinţă religioasă(„homo religiosus”) şi, tocmai de aceea, dacă ar fi privat de posibilitatea cunoaşterii şi experierii adevăratei credinţe, nu ar mai putea trăi, fie sfârşind în deznădejde, fie creându-şi credinţe false, surogate spirituale, prin care nu şi-ar putea satisface setea firească de comuniune cu Divinitatea. Pornind de la opinia lui Dostoievski, cred că am putea identifica foarte uşor cauza întristării tuturor acelor tineri care, necunoscându-L pe Dumnezeu, îşi creează pseudovalori, ajungând chiar să idolatrizeze bunurile materiale, realizările sociale, sau alte aspecte relative şi efemere ale existenţei.
Aşadar, în opinia mea, principala cauză a descurajării şi deznădejdii este pierderea adevăratei credinţe în Dumnezeu, Care va rămâne întotdeauna Viaţa şi Bucuria tinereţii noastre. În concepţia lui Blaise Pascal, credinţa este unica sursă a fericirii, căci „fericirea nu-i nici în afara noastră, nici în noi, ci în Dumnezeu…”(Cugetări), iar Sfinţii Părinţi ne încredinţează că, prin încrederea neîndoielnică în cele făgăduite de Dumnezeu, vom ajunge la fericirea veşnică şi desăvârşită din Împărăţia Sfintei Treimi.
„Lipsa entuziasmului este semnul sigur al pierzaniei.”(F. M. Dostoievski)
Laura-optimista
august 4, 2010 @ 1:47 pm
Acum observ că, la un moment dat, în loc să închid o paranteză, am pus un emoticon… din greşeală. 🙂
Doamne ajută!