De ce noi ortodocșii nu avem voie să compunem cântece noi în Biserică?

Acum câțiva ani, prin luna august, eram cu un grup din ASCOR Galați la un schimb de experiență cu studenții din Biserica Evanghelică a Germaniei (Evangelische Kirche in Deutschland – EKD). La unul din seminariile de discuții organizate acolo, s-au făcut grupuri de câte două persoane formate dintr-un student român și unul german, tocmai cu scopul de a socializa, de a împărtăși păreri cu privire la Bisericile din care facem parte.

Nu mai țin minte exact cum a început discuția, dar știu că la un moment dat eu i-am spus unei persoane din grupul german că noi, în Biserica Ortodoxă, nu avem voie să compunem cântece noi și apoi să le cântăm în biserică. Mare i-a fost surprinderea interlocutorului meu, mai ales că ei, duminica la biserică, după ce fac câteva rugăciuni, citesc din Sfânta Evanghelie și cântă la alegere câteva cântece. Există o carte de cântece pe care ei au editat-o și din care pastorul poate alege ce vrea în fiecare duminică. Odată la zece ani această carte se revizuiește adăugându-se alte cântece. Cântecele propuse spre a fi incluse în această carte sunt analizate de o comisie.

Pe lângă aceste cântece intonate în biserică se organizează și concerte de muzică religioasă cu artiști care-și pot compune ei versurile și linia melodică. Atât în biserici cât și la concerte sunt permise folosirea instrumentelor muzicale.

În bisericile luterane din EKD încă mai există un minim de strictețe și decență, deși există libertatea aceasta a fiecăruia de a compune și de a propune un cântec nou.

Legat de același subiect mi-aduc aminte cum fiind în vizită în una din bisericile catolice din Paris am asistat la un concert de orgă care a fascinat pe cei prezenți. Recunosc că și eu am fost impresionat în parte.

Probabil mulți dintre voi aveți în minte imagini din filmele americane cu coruri în bisericile protestante care cântă melodii pop, unele foarte antrenante, care ar putea foarte bine să fie difuzate pe posturile de muzică. În SUA există o adevărată industrie a muzicii bisericești, miile de tipuri de biserici protestante încercând să atragă aderenți în toate felurile posibile. Aproximativ 50% dintre bisericile protestante spun că folosesc chitări electrice sau tobe în închinarea lor adusă lui Dumnezeu, crescând de la 35% în anul 2000, conform unui studiu făcut în 14000 de congregații.

De exemplu Biserca „Church for the Streets” prezintă mesajul Evangheliei pe ritmuri de hip-hop la concerte.

În SUA există chiar și școli de muzică bisericească, una din ele fiind Royal School of Church Music in America, o organizație care-și propune să ridice viața duhovnicească a comunității prin compoziții corale de calitate.

În Biserica „All Saints” din Stockholm Simon Klemenjak cântă pe ritmuri tehno în fața altarului, înconjurat de lumini laser ultraviolete, care seamănă mai mult cu o discotecă decât cu o biserică.

La fel, mi-amintesc și de un documentar care vorbea de sutele de biserici creștine din Africa apărute în ultimii ani, în care se cântă în mod libertin tot felul de cântece.

Exemplele ar putea continua dar cred că ați înțeles foarte bine care este ideea. Văzând toate aceste lucruri e firesc să te întrebi:

Ce se întâmplă la noi în Biserica Ortodoxă? De ce nu putem compune cântece noi? De ce Biserica nu este deschisă la creațiile de muzică religioasă provenite din sufletele credincioșilor pe care-i păstorește? De ce în Biserica Ortodoxă nu se folosesc instrumente în intonarea cântărilor? De ce se cântă doar pe opt glasuri ? De ce liniile melodice nu pot fi schimbate? De ce la strană se intonează cântece compuse de imnografi în secolele VI-VII?

La prima vedere toate aceste probleme de mai sus par a se constitui în limitări pe care Biserica Ortodoxă le pune în calea dezvolătării duhovnicești a credincioșilor ei. Vom vedea defapt că sunt reguli înțelept impuse pentru a nu destrăma Biserica și pe credincioșii ei.

În primul rând vreau să răspundem rapid la întrebarea: De ce nu se folosesc instrumente în intonarea cântărilor bisericești?

Pentru că atenția în imnografia ortodoxă este întotdeauna pe text și nu pe melodie. Melodia este cea care poartă mesajul textului către urechile credincioșilor, făcându-l accesibil. Bucurându-ne de dulceața melodiei primim mai ușor și mesajul textului unui condac, tropar sau irmos. Dacă toate slujbele ar avea doar texte citite mintea noastră nu s-ar putea concentra mai mult de câteva minute, gândul zburând cu ușurință la cele lumești. Melodia în schimb ne seduce mereu să primim textul, și-l face mai ușor accesibil inimii.

Dacă instrumentele ar fi acceptate pentru a forma linia melodică a unui imn ortodox atunci gândiți-vă cât de mult ar putea varia în funcție de mulțimea instrumentelor și talentul artiștilor. În plus, artiștii sunt mereu sub presiunea ispitei (mândriei) de a crea ceva nou și original, pentru a ieși în evidență. Toate acestea ar duce la un accent pus în mod eronat pe melodie și nu pe textul care poartă mesajul Sfintei Evanghelii. În comparație cu instrumentele, vocea umană este limitată în inflexiuni și în plus de asta, în Biserica noastră, Sfinții Părinți au rânduit să se cânte doar pe opt glasuri (opt tipuri de linii melodice), având ca scop tot limitarea accentului pus pe melodie.

Uitându-ne la ce se întâmplă în Bisericile protestante din întreaga lume, unde mesajul Evangheliei s-a diluat foarte mult, fiind transmis prin muzică rock, hip-hop, tehno, pop, rock’n-roll, etc înțelegem mai ușor de ce ispite am fost feriți prin regulile impuse de Sfinții Părinți. De fapt aparenta libertate a unor Biserici de a compune linii melodice și versuri pentru cântările bisericești a dus la o divizare a creștinilor în multe Biserici. Nu este singurul motiv al divizării, este doar unul din ele. Conform Wikipedia, astăzi există 38.000 de denominațiuni creștine. De la Biserica Primară în anii de început ai creștinismului s-a ajuns astăzi la mii și mii de biserici eretice, fiecare propovăduind Evanghelia în felul ei, departe de cum au lăsat Sfinții Apostoli credința și cum au transmis-o mai departe.

În al doilea rând haideți să înțelegem de ce imnele duhovnicești create de noi astăzi nu pot fi acceptate în cultul ortodox.

În primul rând e foarte important să știm că actualele imne bisericești din cărțile cultului ortodox sunt compuse de oameni cu viață sfântă cum ar fi: Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Sofronie Patriarhul Ierusalimului, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Cosma de Maiuma (în imaginea de mai sus), Gheorghe – Episcopul Siracuzei, Serghie – patriarhul Constantinopolului și mulți alții. În plus de asta marea lor majoritatea aveau harul arhieriei, cel mai înalt har care i se poate oferi unui om în dar de Dumnezeu. Toți cei care au compus cântări ortodoxe au fost inspirați de Duhul Sfânt să facă acest lucru pentru că Biserica era la începuturi, era încă în perioada de formare a cultului.

Astăzi, în cărțile de cult ortodoxe există mii de pagini de cântări dedicate fiecărei zi din an, fiecărui mare praznic. Numai Triodul – cartea cântărilor de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Învierea Domnului (10 săptămâni) cuprinde 816 pagini în format A4 de cântări extraordinare. Dacă la acestea adăugăm și Penticostarul, și Mineele pe fiecare lună a anului, și Liturghierul și Molitfelnicul ajungem la mii și mii de pagini de cântări compuse de Sfinții Părinți.

În acest caz nu putem vorbi nicicum de monotonie sau de repetarea iarăși și iarăși ale acelorași cântări. Există un corp de imne care se repetă, dar există și o mare parte care variază în funcție de fiecare zi liturgică.

Dar nu acesta e argumentul suprem pentru care compozițiile noastre nu sunt acceptate în cult ci faptul că nu oricine poate înțelege, interpreta și transmite mai departe Cuvântul lui Dumnezeu așa cum este el în Duhul Tradiției Apostolice. Nu știu câți din voi considerați că aveți o viață sfântă și ați putea să vă ridicați la asemenea cerințe, dar eu personal îmi dau seama că gândirea mea e încă una depărtată de ceea ce trăiesc și spun Sfinții Părinți.

Cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe sunt cea mai frumoasă și mai adâncă sinteză a trăirii în comuniune cu Dumnezeu, Treimea cea de o Ființă și Nedespărțită. Cărțile de cult reunesc în imnele lor în același timp: Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, Dogmele Bisericii Ortodoxe rânduite la Sinoadele Ecumenice, Scrierile Sfinților Părinți, viețile, faptele și minunile lor. Imnografia ortodoxă este o sinteză incredibil de adâncă și de bogată a întregii Tradiții Ortodoxe de 2000 de ani.

Dacă vrea cineva să cunoască bogăția și taina Ortodoxiei trebuie să guste din dulceața și înțelepciunea cântărilor bisericești. Înălțimea învățăturilor expuse în acest cântări și profunzimea lor extraordinară este cu greu de închipuit că poate fi atinsă de compunerile cuiva astăzi. Voi da mai jos câteva exemeple din Canonul cel Mare.

Câți dintre noi citind în Sfânta Scriptură despre Adam și Eva am înțeles același lucru ca Sfântul Andrei Criteanul, care spunea:

„Râvnind neascultării lui Adam cel întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, de împărția cea vecuitoare și de desfătare, pentru păcatele mele. Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat cu îndrăzneală nebunească mâncare. În locul Evei celei simțite, făcătu-s-a mie Evă înțelegătoare cugetul cel pătimaș în trup, arătându-mi cele dulci și gustând pururea băutura cea amară.”

Câți dintre noi uitându-ne la Hristos răstignit pe Cruce am înțeles același lucru ca Sfinții Părinți, care într-o cântare din Vinerea Mare rostesc așa:

„Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu sulița a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă și slăvită înivierea Ta!

Câtă frumusețe! Câte paradoxuri și taine exprimă această cântare! Câte dogme dumnezeiești!

Avem zeci de mii de strofe în imografia bisericească, toate izvorând înțelesuri adânci ale Tainei de Mântuire a omenirii așa cum doar cei cu viață sfântă și insuflați de Duhul Sfânt o pot face. Avem la ce medita! Avem la ce ne gândi! Nu ne putem plânge că suntem limitați de cântările din cultul ortodox. Dacă am cugeta adânc măcar la o strofă pe zi din căntările auzite în biserică, tot ar însemna enorm de mult pentru schimbarea noastră sufletească.

De ce nu se înnoiește cultul ortodox cu cântări noi? Pentru ca să ne păstreze pe noi uniți, să nu ne ispitească să punem accent pe altceva decât este important. Pentru că suntem prea păcătoși să ne ridicăm la măsura cântărilor din Sfinta Tradiție lăsate de Sfinții Părinți. Pentru că sunt așa de multe cântări încât nu mai este nevoie de noutăți, în condițiile în care noi abia ne chinuim să le înțelegem și pe acestea.

În final vreau să rețineți că toată Tradiția Bisericii Ortodoxe (reguli, canoane, dogme, etc), deși uneori ciudată în ochii lumii, are ca scop păstrarea neștirbită a Tradiției moștenite de la Mântuitorul Hristos și de la Sfinți Apostoli. La aceasta se adaugă apoi păstrarea unirii credincioșilor în același duh, și evitarea pe orice cale a divizării creștinilor în grupuri, și apariția mișcărilor eretice.

Nu ne putem exprima creând noi cântece bisericești care să fie acceptate în cult, însă putem să ne folosim creativitatea într-o suită bogată de fapte bune, ca exprimare a iubirii pe care o râvnim față de Dumnezeu și față de aproapele nostru.

Există și o excepție și anume slujbele și acatistele care se compun odată cu canonizarea unui nou sfânt în Biserica noastră. Aceste slujbe trebuiesc aprobate de Sfântul Sinod și abia apoi introduse în cultul Bisericii.

(Claudiu)