Care este credinţa cea adevărată? – scurtă meditaţie duhovnicească
Care este credinţa cea adevărată? Această întrebare esenţială pentru viaţa noastră spirituală determină, în mod firesc, formularea altor întrebări existenţiale la fel de importante, al căror răspuns a fost căutat, de-a lungul veacurilor, de către numeroşi filosofi, oameni de ştiinţă sau întemeietori de religii: ce este adevărul?… Ce este credinţa?… Cine este Dumnezeu?… Ce este viaţa şi care este sensul ei ultim?… Ce este moartea şi de ce oare sufletele noastre tânjesc neîncetat după viaţa eternă, deşi toţi conştientizăm atât de clar că suntem muritori?… Cine a aruncat în inimile noastre acest dor de viaţă, de iubire, de adevăr şi cum de este cu putinţă să formulăm astfel de noţiuni, asemenea întrebări existenţiale?… Cu ce scop acel ceva/ Cineva a pus în noi dorul de viaţă veşnică, de „devenire întru fiinţă”?… Cine „a pus în noi şi gândul veşniciei”, chemându-ne să-L căutăm neîncetat într-o lume limitată şi supusă, parcă, doar hazardului?…
Tuturor acestor întrebări fundamentale şi complexe, tuturor acestor căutări spirituale atât de proprii naturii omeneşti le-a răspuns Cineva… un Om adevărat asemenea nouă, un Om Care n-a urmat nicio şcoală filosofică, n-a scris nici măcar o singură carte (a scris doar pe nisip), o Persoană Care, aşa cum se exprima profund părintele Nicolae Steinhardt, a făcut, parcă, tot posibilul ca nu cumva să fie încadrat în rândul personalităţilor istorice, a făcut, de fapt, tot posibilul ca noi să putem crede în El doar în mod liber. Acest Cineva, venind în lumea noastră, nu ne-a enumerat definiţii despre adevăr, ci ne-a spus adevăruri sub formă de poveşti (pentru a parafraza titlul celei mai noi cărţi a domnului Andrei Pleşu despre parabolele lui Iisus), ne-a invitat să căutăm… şi, la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, în mod total neaşteptat, a formulat răspunsul… răspunsul tuturor întrebărilor şi nedumeririlor existenţiale pe care le-ar fi putut gândi vreodată mintea omenească: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In14, 6).
El nu ne-a adus vreo nouă doctrină filosofică şi/ sau religioasă, ci ni S-a dăruit pe Sine ca Răspuns suprem al oricărei căutări duhovniceşti. El ni S-a revelat ca Adevăr absolut, Iubire desăvârşită şi, în sens apofatic, ca Cel Ce este mai presus de acestea. Hristos e Dumnezeu adevărat şi Om adevărat; întrupându-Se, El a devenit şi mai tainic prin însuşi actul revelării Sale supreme (aşa cum remarca Pascal). Meditând la realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, unii dintre Sfinţii Părinţi mărturisesc: Dumnezeu S-a făcut Om în mod atât de real şi desăvârşit, încât celor necredincioşi li s-a părut chiar că El n-ar fi Dumnezeu.
Astfel, Adevărul absolut nu este o idee sau o doctrină abstractă, ci o Persoană divino-umană şi, de aceea, lucrarea Sa în istoria lumii şi a mântuirii ne pare, de cele mai multe ori, imprevizibilă sau chiar neverosimilă.
Cine ar putea crede că un Om este Dumnezeu? Cine ar putea crede că Divinitatea Însăşi, Fiinţa absolută, a venit până la noi, în planul existenţei noastre, S-a făcut în mod real Om şi Şi-a asumat moartea din iubire pentru cei muritori? „Cine ar putea crede o asemenea nebunie?” – se întreabă, de două mii de ani, cei ce nu îndrăznesc să creadă că Adevărul, infinit şi transcendent în Fiinţa Sa, este, în acelaşi timp, atât de aproape de ei. Cine ar putea crede că Adevărul a fost pipăit, văzut, auzit (cf. 1 Ioan1, 1), că Adevărul întrupat a locuit printre oameni, fiind Om ca şi ei? Chiar şi înţeleptul Solomon se întreba – poate ca martor al unei descoperiri dumnezeieşti: „Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap…” (III Regi8, 27).
Şi cine ar fi capabil vreodată să explice această „taină din veci ascunsă şi de Îngeri neştiută”? Ce teolog, ce filosof, care înţelept al acestei lumi ne-ar putea lămuri vreodată din ce motiv Adevărul, „iubind pe ai Săi, cei din lume, i-a iubit până la sfârşit” (Ioan13, 1), adică până la „nebunia” de a Se sacrifica El Însuşi pentru ei? Cum se face că Izvorul nesfârşit al adevărului, al iubirii, al existenţei, Dumnezeul Cel adevărat şi unic este, totodată, Om adevărat, asumându-Şi în Persoana Sa divină toate ale noastre (cu excepţia păcatului)?
Despre această taină a dragostei dumnezeieşti s-ar putea spune, poate, doar ceea ce a remarcat într-un mod atât de profund Sfântul Grigorie al Nyssei: „conceptele creează idoli despre Dumnezeu; doar uimirea pricepe ceva”. În acelaşi sens, teologul ortodox contemporan Paul Evdokimov nota meditativ, în lucrarea sa „Cunoaşterea lui Dumnezeu în Tradiţia răsăriteană”: „Cuvântul „Dumnezeu” este, pentru Sfinţii Părinţi, vocativul prin care-L chemăm pe Cel negrăit”.
Pentru noi, cei care credem cu tărie că Iisus Hristos este Adevărul, credinţa cea adevărată este, în mod evident, credinţa că există un Dumnezeu unic în Fiinţă şi întreit în Persoane şi că Fiul, una dintre aceste Ipostasuri/ Persoane divine, S-a făcut şi Om pentru noi, S-a sacrificat şi a înviat, S-a înălţat la ceruri, făgăduind să rămână în veci cu noi şi-n inimile noastre.
Noi nu deţinem Adevărul, ci Îl mărturisim şi-L iubim, căci Adevărul este Însuşi Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul! De aceea, mărturisirea Adevărului implică respectarea libertăţii celuilalt, dragostea şi respectul pentru fiecare persoană creată după chipul acestui Adevăr veşnic şi ipostatic Care este Dumnezeu. Dacă nădăjduim să trăim în Adevăr, Care este şi Iubire, atunci datori suntem să recunoaştem în oricine un potenţial mărturisitor al Adevărului, un suflet pentru care Adevărul însuşi a venit în trup.
(Laura Stifter)
Laura Stifter
februarie 23, 2013 @ 12:29 pm
Claudiu, mă bucur şi-ţi mulţumesc mult că ai publicat articolul. 🙂
Doamne ajută!
Catalin
februarie 23, 2013 @ 6:37 pm
Supperb articolul.Felicitari Laura!Ma bucur ca exista tineri ca tine.
mihaela G
februarie 23, 2013 @ 6:40 pm
Iti multumesc pentru acest articol, draga Laura! Mi-ar placea sa citesc mai des articole scrise de tine asa ca, daca ai timp, as fii incantata sa citesc un nou articol in curand. Dumnezeu si Maica Domnului sa te binecuvinteze, draga mea!Spor in toate si mult succes la lucrarea de licenta pe care trebuie sa o sustii anul acesta! 🙂
Laura Stifter
februarie 23, 2013 @ 6:53 pm
Mihaela şi Cata,
Vă mulţumesc mult de tot pentru aceste cuvinte atât de frumoase şi sincere pe care mi le-aţi adresat!!
Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi mai scrie şi alte articole aici, pe O T şi voi încerca să scriu mai des. Într-adevăr, aşa cum mi-a spus şi Claudiu, am scris foarte foarte puţin… şi chiar ar fi bine să mă străduiesc mai mult. 🙂
M-au bucurat foarte mult mesajele voastre, Dumnezeu să vă ocrotească!
Doamne ajută!
Radu
februarie 23, 2013 @ 10:11 pm
Felicitări Laura pentru această meditație atât de lucidă! Deși acum a devenit deja clișeu, dar…așteptăm noi articole de la tine. 🙂
Doamne ajută!
albinuta
februarie 24, 2013 @ 12:22 pm
Felicitari Laura pentru articol i-mi era tare dor de un articol scris de tine .
Dumnezeu sa te ajute in tot ceea ce faci
Laura Stifter
februarie 24, 2013 @ 1:24 pm
Radu şi Albinuţa,
Vă mulţumesc din toată inima pentru aprecieri!
Dumnezeu să fie cu voi!
Laura Stifter
februarie 28, 2013 @ 8:45 pm
Petre Ţuţea: „Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru ceea ce ştim şi pentru ceea ce nu ştim despre El!
Dragos
decembrie 16, 2015 @ 7:25 pm
Buna!
Am venit si eu mai tarziu, dar de vreme ce articolul ramane scris, inseamna ca poate fi comentat oricand.
Spuneti in articol ca „noi nu detinem adevarul…”.
In Psalmi scrie ca mantuirea e a celor ce au adevarul in inima lor, ceea ce e in evidenta contradictie cu ceea ce ati precizat dumneavoastra. A detine este – dupa mine – sinonim cu a avea. Poate totusi v-ati gandit la alt sens, acela de „a stapani”. „Noi nu stapanim adevarul” ar suna, dar si aceasta nu stiu daca e chiar asa de adevarat, pentru ca are si sens peiorativ, ca in sens ad literam nici nu poate fi vorba.
In orice caz, stim ca suntem ai lui Dumnezeu si ca El ne poarta pe mainile Sale.
Este foarte periculoasa aceasta tendinta de a spune „meditatii”, este ca si cum ai spune ca oricine poate sa predice desi nu este investit cu aceasta sarcina, pe care si-o ia de fapt singur, sau nu este pregatit pentru ea.
Eu zic – este doar opinia mea – sa ne limitam la zicerile/scrierile sfintilor parinti si la talcuirile lor, pentru ca este foarte lesne a gresi. In cel mai bun caz ne putem face propovaduitori ai invaturii lor, sau, mai bine zis, raspanditori ai acelor invataturi, si nu putem semana alte cuvinte si alte invataturi decat cele ce ne-au fost lasate si care sunt adevarate.
O sa dau si o pilda scurta in care este vorba despre mai multi crestini ravnitori care s-au dus in pustie si care se intalneam tot la sfarsit de saptamana si vorbeau numai din invataturile Sfintilor Parinti, si nimic de la ei insisi.
Este periculos, pentru ca daca nu, o sa ajungem ca sectarii, vorbind ce ne trece prin cap.
Eu am intalnit si aceasta idee ca Adevarul se recomanda pe sine insusi. Adica, ce inseamna aceasta? Aceasta inseamna ca atunci cand ti se infatiseaza un lucru care este adevarat, adevarul ti se descopera ca adevar si pur si simplu stii ca este adevarul; ti se prezinta; este evident.
Aceasta este o calitate care este numai a Adevarului.
(Poate ca) unii nu vor sa primeasca adevarul, pentru ca iubesc minciuna, faptele lor fiind rele.
Ma gandesc ca este o scadere ca noi ortodocsii sa nu putem prezenta adevarul nimanui din jurul nostru. Asta nu poate insemna decat ca nu il avem in inima noastra si ca nu il traim cu adevarat. Si apoi cum sa creada ceilalti, daca faptele noastre nu sunt lumina si cuvintele noastre nu sunt sare care sa sareze cu Duhul Sfant? Ne trezim doar ca facem filosofii pe diferite teme religioase si astfel nu suntem cu nimic mai buni decat filosofii deserti ai acestei lumi.
Si mai vreau sa va mai spun ceva, ceva ce poate o sa va supere: tineti cont ca sunteti din randul femeilor, iar femeile se cuvine sa nu cuvante, adica sa fie invatatori.
Este de ajuns sa dam citatul din Sf. Serafim de Sarov care zice „Dobandeste pacea si mii se vor mantui in jurul tau.” – este un punct de vedere, unul care se prezinta a fi bun si desavarsit si care arata Calea, dar care tocmai de aceea este si asa de grea/greu. Cineva zicea ca: „Un drum usor este probabil un drum care nu duce nicaieri.”
Sa luam asadar crucea, dupa ce am gasit-o, am cantarit-o, ne-am uitat bine la ea si ne-am asumat-o deplin si asa sa incepem (cu bucurie) aceasta lucrare sfanta si anevoioasa care duce la Mantuire si la dobandirea Vietii Celei Vesnice. Amin!
Chira Andronic
aprilie 16, 2016 @ 10:45 am
In HRISTOS nu exista femeie sau barbat. .., articolul este minunat!
Voi varsa duhul meu peste orice faptura. …IOEL
Laura Stifter
aprilie 17, 2016 @ 9:19 am
Kira, mulțumesc mult pentru aprecieri! Dumnezeul nostru este minunat și El ne dăruiește nouă bucuria de a-L putea mărturisi.
O zi frumoasă vă doresc și Domnul cu dvs!