Căsătoria este ca o excursie cu maşina
Multe rauri de cuvinte s-au scris despre frumusetea si taina casatoriei si multe rauri de rugaciuni s-au varsat pentru apararea acesteia, insa si mai multe rauri de lacrimi au curs de pe urma intelegerii gresite a casatoriei din partea oamenilor, de aceea vom scrie si noi ca, poate-poate vom mai gasi pe cineva pe cale care sa aiba urechi de auzit si inima de implinit.
Casatoria se asemana cu calatoria a doi indragostiti care pleaca intr-o excursie. Inainte de a pleca la drum, cei doi pregatesc bagajele din timp, pentru a lua cu ei toate cele trebuincioase. Masina trebuie sa fie alimentata cu combustibil, complet functionala si curata. Cei doi porumbei ai iubirii se odihnesc bine inainte de plecare si isi planifica esentialul excursiei cu multa bucurie.
Tot asa facem si cand ne inhamam pe drumul casatoriei. Viitorii soti se pregatesc cat mai bine, se curata de toate patimile, se „incarca” cu mult entuziasm, isi fac toate planurile impreuna, pentru ca amandoi vor deveni un trup cand vor porni la drum, adica vor merge cu aceeasi masina.
Odata stabilita tinta excursiei toata frumusetea calatoriei va depinde de relatia dintre cei doi soti si cum se vor raporta la peisajele ce le vor iesi in cale.
Astfel porniti la drum, vedem bine ca masina nu are decat un singur volan, prin urmare un singur sofer, deci nu poate conduce decat unul din cei doi soti, altfel masina ar intra cu siguranta in copac sau in alti participanti la trafic daca amandoi ar incerca sa conduca in acelasi timp.
Tot asa si Dumnezeu a lasat in casatorie ca barbatul sa fie cap familiei si sa o conduca dupa legile Sale. Asa cum soferul conduce dupa niste reguli bine determinate din codul rutier pentru a nu pati vreun accident, tot asa si barbatul trebuie sa-si conduca familia dupa „regulile” lui Hristos, ca sa nu fie in pericol familia, si sa nu se abata necazuri asupra lor.
Din aceasta oranduire a lui Dumnezeu, se pare ca nici femeia si nici barbatul nu inteleg prea bine cum stau lucrurile. Adesea femeia zilelor noastre vrea sa conduca si ea, vrea si ea sa fie sofer desi nu i s-a dat carnet de conducere in familie. De aici necazuri cat cuprinde.
Nici barbatii nu s-au lasat mai prejos, intelegand si ei de-a-ndoaselea ceea ce au de facut, astfel aducand necazuri si mai mari casatoriei. Ei cred ca a fi conducatorul familiei este un privilegiu cand defapt sa fii cap sotiei si familiei tale este o responsabilitate. Nu inteleg ca vor da socoteala pentru cum isi conduc familia, nu inteleg ca Hristos le-a dat o sarcina cu raspundere deosebita. Asa cum soferul este responsabil de viata pasagerilor pe care ii transporta in masina tot asa si barbatul este responsabil de viata si mantuirea sotiei sale si a copiilor ce se ivesc pe cale. Mare lucru este acesta, infricosator as putea spune. Toti barbatii casatoriti vor raspunde la judecata de cum si-au condus familiile spre mantuire. Iar Judecatorul nu primeste mita, si nici contestatie nu se face la judecata Sa, precum facem noi in lumea aceasta! Cine are minte sa ia aminte!
Stiind acestea, am fi tentati acum sa credem ca rolul femeii este minimizat in comparatie cu al barbatului, ceea ce nu este deloc asa, pentru ca nu degeaba a dat Dumnezeu barbatului (pilotul) ajutor pe femie (copilotul).
Pilotul de masina se consulta intotdeauna cu copilotul sau si lucreaza amandoi numai in echipa. Tot ceea ce face pilotul influienteaza copilotul si invers. Copilotul are harta cu traseul pe care trebuie sa mearga si il ghideaza pe pilot ori de cate ori este nevoie pe drumul cel bun. Deci sotia vegheaza ca sotul sa nu se abata de la drumul mantuirii. Si mai vegheaza la ceva: ca nu cumva pilotul sa incalce regulile de circulatie, punadu-le in pericol vietile si masina cu care calatoresc si cu care trebuie sa ajunga la destinatie.
Asa si in casatorie sotul face echipa cu sotia. Sotia este atenta ca sotul sa se tina de poruncile lui Hristos si sa nu le incalce. Are dreptul si obligatia aceasta. Atentionarea trebuie facuta insa cat mai din timp, cu blandete si fermitate totodata, asa cum un sofer trebuie atentionat din vreme pentru a face manevrele de evitare fara bruscari periculoase. Si cu cat copilotul este mai atent si mai dedicat rolului sau, cu atat pilotul conduce mai bine si mai sigur. Cu cat jocul lor de echipa va fi mai bun si mai unit, cu atat calatoria va fi mai frumoasa si mai sigura.
Asa se intampla si in casatorie. Cu cat femeia este mai dedicata rolului de sotie si mama, cu atat barbatul va fi un pilot de familie mai bun, adica un sot si un tata mai bun. Si cu cat vor convietui mai bine, cu atat dragostea lor va fi mai profunda, mai curata si mai rodnica.
Tot aici este de stiut ca soferul, ori de cate ori incalca o regula de circulatie, pune la fel de mult viata pasagerilor in pericol precum pe a sa. Asa se intampla si in familie cu barbatul nechibzuit, ce nu asculta de poruncile lui Hristos. Pune mantuirea sotiei sale si a copiilor sai in pericol. Si Doamne fereste de vreun accident grav, ca desi sufera toti cei din masina, soferul este cel care va ispasi pedeapsa dupa raspunderea care i s-a si dat. Totusi sa ne vedem mai departe de excursie…
Pe drumul acesta pana la destinatia finala, desi calatorii nostri vor da si de obstacole nepravazute, poate se vor si abate cate un pic de la drum, totusi vor intalni foarte multe privelisti frumoase, vor vedea impreuna lucruri pe care singuri nu le-ar fi vazut, vor imparti impreuna toate aceste bucurii ce au menirea sa ii aproprie si mai mult. Desi peisajele au menirea de a le desavarsi dragostea si mai mult la bine, iar gropile si soselele greu de abordat au scopul de a-i uni si mai mult la rau, totusi daca nu exista o colaborare buna intre soti acestia nu vor invata nimic nici din una nici din alta, devenind egoisti si renuntand la celalalt pentru sine. Asa se face ca la unele familii, oricat de multe lucruri frumoase ar randui Dumnezeu in cale, din pricina sotilor care nu se inteleg, toata frumusetea excursiei se pierde cu cearta si invrajbirea. Practica ne confirma lucrul acesta de vreme ce sunt atatia soferi suparati mereu pe trafic desi erau plini de entuziasm cand au intrat in soferie asa cum sunt si multi soti suparati pe viata desi erau plini de vise si sperante frumoase cand au intrat in casatorie.
Curios lucru, ca odata cu cresterea numarului de accidente in traficul rutier creste si numarul de divorturi in familie. Sa fie vreo legatura intre acestea oare? Vom vedea in continuare…
Care sunt cauzele cele mai intalnite pentru care se intampla accidente mortale? Desigur, viteza, neacordarea de prioritate, conducerea sub influenta alcoolului si oboseala pronuntata a soferilor.
Sa vedem acum cum stau lucurile in planul familiei. Divorturile, adica accidentele de moarte ale dragostei dintre soti, se intampla adesea din pricina vitezei si superficialitatii sotilor cu care vor sa treaca prin viata. Alta cauza ar fi neacordarea de iubire parintilor, fratilor, vecinilor si tuturor participantilor la traficul vietii acesteia, iubire care este prioritara dupa cum spun „regulile” lui Hristos. Alte cauze ar fi conducerea familiei sub influenta patimilor si nu in ultimul rand oboseala…oboseala sufleteasca datorata alergarii sotilor dupa desertaciunile lumii. Asa raman sotii fara trezvie duhovniceasca si se ciocnesc de …divorturi.
Cu toate acestea, sunt si soferi care ajung fericiti cu familiile lor la destinatia finala a excursiei. Acestia sunt cei care au urmat poruncile lui Hristos si care si l-au luat ca Izbavitor din toate incercarile calatoriei. Bucuria celor doi soti li se face atunci si mai mare, dupa cum le-a fost purtarea pe tot drumul: rabdare, blandete, afectiune, jertfire de sine si toate celelalte ramuri ale iubirii. Un lucru ar mai fi de adaugat, ca desi codul rutier este perfectibil, legile lui Hristos sunt desavarsite.
Codul rutier care ne ghideaza e un simplu set de legi, pe cand legile lui Hristos pot fi implinite numai cu Hristos si langa Hristos, iar asta inseamna ca avem mereu un ajutor de nadejde in persoana Lui. Dumnezeu e mereu langa noi, orice excursie am face, numai sa vrem sa ne consultam cu El.
Casatoria este o excursie cu masina pana la portile Raiului. Fericiti sunt cei care au inteles aceasta! Asadar…Drum bun!
(Claudiu)
AndreeaTatiana
octombrie 20, 2009 @ 10:16 am
Foarte frumoasa comparatia si realista..Dumnezeu sa ne ajute!.
Gabi
octombrie 20, 2009 @ 1:16 pm
Foarte interesanta analogia. Ai dreptate si asta o spun din proprie experienta. De cand sunt casatorit am observat ca viata este mai frumoasa iar crucea mai usor de purtat. Doamne ajuta!
cea mai pacatoasa
octombrie 21, 2009 @ 8:51 pm
nu ma deranjeaza deloc analogia de mai sus,as asculta cu placere de un barbat care isi conduce familia responsabil spre mantuire,de un barbat cere intelege sa fie cap familiei si sa-si iubeasca femeia ca pe propriul trup. mi se pare modelul perfect de casnicie . ce pacat ca in realitate ,prea rar se intampla asa
cea mai pacatoasa
octombrie 21, 2009 @ 9:09 pm
era un articol ca fiecare e ispitit in ale sale:femeii ii e greu sa asculte si usor sa iubeasca,iar barbatului ii e usor sa asculte si ii e greu sa iubeasca.
eu te inteleg Adriana pentru reactia ta care e rezultatul a mii de ani de asuprire a femeilor, de intelegere gresita a fortei pe care au primit-o barbatii, obisnuiti sa abuze-ze de delicatetea femeii in loc s-o proteje.Dar cere-i Lui Dumnezeu sa te lumineze si porneste de la premisa ca ceea ce e scris in Biblie e cuvantul Lui Dumnezeu si totul are sens ,chiar daca acum nu il vezi si nu e nici o contrazicere in ceea ce priveste egalitatea dintre femeie si barbat:suntem egali dar diferiti,cu sarcini diferite, iar femeile sunt libere sa ia din rolurile barbatilor, dar asta nu inseamna mai bine entru ele, ci mai greu. Iisus Hristos a redat femeii statutul de egalitate , El insusi s-a nascut din Femeie,femeile sunt cele care nu l-au parasit ,cand apostolii s-au ascuns de frica etc
cea mai pacatoasa
octombrie 21, 2009 @ 9:21 pm
numai Dumnezeu te poate lumina sa intelegi ce inseamna sa iubesti pe cineva ca pe propriul trup.Nu e vorba de o iubire egoista in a iubi femeia asa cum iisus a iubit biserica incat sa-si dea viata pentru ea. daca i-ai cere Lui Dumnezeu sa te lumineze, ai intelege ca nu-ti poti dori un lucru mai mare de la sotul tau. as vrea ca nici macar sa nu intelegi acest lucru, pentru ca atunci ai fi foarte nefericita negasindu-l.dar sa te ajute Dumnezeu sa fii iubita atat de mult de sotul tau , incat toata inversunarea ta sa se stinga si sa nu-i mai vezi rostul pur si simplu.
cea mai pacatoasa
octombrie 21, 2009 @ 9:40 pm
datoria femeii de a se supune barbatului si aceea a barbatului de a-si iubi femeia ca pe propriul trup,pare sa puna femeia in dezavantaj,pentru ca ea trebuie sa se supuna si daca barbatul respectiv nu-si respecta indatorirea sa.Dar si barbatul e dator sa-si iubeasca femeia chiar daca ea nu-si respecta partea ei,chiar daca ea e nesupusa ,indaratnica,cicalitoare.si in acest caz el trebuie sa o trateze conform iubirii , nu sa ii ceara aspru sa i se supuna, ci cu iubire , blandete asa cum spune Sf.Ioan Gura de Aur.Deci ce lucru rau poate fi in cele scrise in Biblie?Raul vine numai din intelegerea gresita ,din abaterea unuia sau altuia de la indatorirea lui.
bobby
octombrie 22, 2009 @ 9:20 am
Povestea lui Claudiu are mare adevar. Eu am trait experienta asta. Am plecat in calatoria vietii si am lasat sa conduca sotia desi nu avea carnet de conducere (metaforic vorbind).Astfel, au aparut accidente in care au avut de suferit atat pasagerii cat si masina. Am reusit sa depasim astfel de momente dar ranile au ramas in suflet. Pana la urma au inceput sa fie accidentati si pietonii, adica parintii si fratii prin neacordarea de prioritate. Atunci mi-am dat seama ca nu vom ajunge niciodata la sfarsitul calatoriei si am oprit indreptandu-ne fiecare pe drumul lui.
Acum vreau sa pornesc intr-o noua calatorie in care si eu si partenera avem carnet de conducere si facem cu schimbul la volan. Pana acum nu au aparut accidente grave, doar cateva minore. Sper cu ajutorul lui Dumnezeu sa duc la capat calatoria de data asta si sa-mi fie iertate celelalte accidente mai mari.
florinm
octombrie 22, 2009 @ 10:24 am
Adriana, acum vorbesti de mila? 😐
Femeia ARE pretentia ca poseda gingasia, mila, finetea – si asa si este, de fapt. Asa ar trebui sa fie, pentru ca asa este ea construita: finuta, miloasa, iubitoare.
Barbatul ARE pretentia ca poseda puterea, rabdarea. Asa este el construit: este mai puternic (prin forta si nu numai) decat femeia, este mai rabdator, mai rapid in a intelege unele lucruri, dar din pacate, cam delasator. Iar femeia e mai perseverenta – de si-ar indrepta aceasta perseverenta spre cele bune…
Si spre deosebire de barbat, femeia intelege unele lucruri cu inima, pe care barbatul nu le poate intelege cu mintea. Avem nevoie unul de altul.
Fiecare – femeie si barbat, are si cate ceva de la celalalt, mai mult sau mai putin. Insa in primul rand ar trebui sa si le cultive fiecare pe ale sale, pentru ca adesea, femeii ii lipsesc tocmai mila, finetea si iubirea, iar barbatul abuzeaza de putere, uitand de rabdare si pierzand iubirea. Mai mult, unele femei incearca sa suplineasca ele barbatul tinzand la puterea aceluia, dar cu ce rost, caci atunci se inverseaza toate – femeia nu mai face ale sale, iar barbatul se simte amenintat in ale sale si riposteaza si mai si. Iar cand unii barbati sunt „inmuiati”, fortand femeia sa-si doreasca ce e propriu lui de fapt, iarasi lucrurile se pot complica. Si nu asculta niciunul de celalalt, caci in casatorie, ascultarea e reciproca. In Biserica, insa, suntem datori sa ne supunem, sa acceptam cuvantul Domnului: cuvantul din Sf. Scriptura si din Sf. Traditie (cuvantul celor care au biruit pacatul, sfintii).
Apropos de ascultare, supunere, adica in a accepta (ce cuvant greu!) cuvantul Evangheliei chiar daca pe moment nu il intelegem, dau mai jos cateva exemple chiar din Sf. Scriptura.
Cand s-a nascut Sf. Ioan Botezatorul si tatal sau, Sf. Prooroc Zaharia, a rostit numele sau („Ioan sa-i fie numele”) si binecuvantand pe Domnul, vorbind dupa ce a fost facut mut de Domnul, ceilalti NU AU INTELES cum s-a produs aceasta, insa asculta ce spune Scriptura: „Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi, oare, acest copil? Căci mâna Domnului era cu el.”
Apoi, in alta parte, in Pilda Semanatorului, samanta care care langa drum este cuvantul Domnului care ajunge la cei care inteleg dar la care „vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască” – deci iarasi neascultarea.
Chiar si Maica Domnului punea cuvintele bune la inima sa. Cand au venit pastorii carora li s-au aratat ingerii, in camp, la Nasterea Domnului, si cand au povestit cele ce au vazut si auzit, „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.”
Iar daca cineva se gandeste cumva ca Sf. Maria stia despre ce vorbeau acei pastori, „cunoscand” dinainte ce aveau ei sa spuna, le pun inainte si alt episod din Sf. Evanghelie. Cand Iisus avea 12 ani, a ramas in Ierusalim, in Templu, „şi părinţii Lui nu ştiau”. Si L-au cautat trei zile si l-au gasit in cele din urma in templu, „şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i”. Si toti aceia se minunau de raspunsurile Lui. Atunci, mama Sa l-a intrebat: ‘Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi”, intrebare la care cunoastem raspunsul Domnului: „Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?”.
Apoi, in versetul imediat urmator:
„Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte.”
Deci daca tagaduim oricand, orice cuvintel din Sf. Scriptura si Sfintii Parinti care ni se pare noua ca nu e „politically correct”, ca nu e in asentimentul nostru ca oameni din lume, dintr-o lume in care domneste „toleranta” dar in care nu se mai tolereaza credinta dreapta pe motiv ca e extremista, dintr-o lume care-si justifica orice patima prin drepturile omului, daca nu punem la inima cuvantul sfant pe care nu-l intelegem la un moment dat, cum sa avem pretentia sa gandim drept?
Eu iti doresc din toata inima sa te lumineze Domnul. De asemenea, sa ne fii o sora mai buna, mai miloasa, sa ne iubesti si sa ne respecti si tu asa cum vrei sa o facem noi. Si chiar te rog sa nu ma intelegi gresit.
cea mai pacatoasa
octombrie 24, 2009 @ 8:59 am
pana nu acceptam ca ceea ce e scris in biblie e cuvantul lui Dumnezeu, El nu ne va lumina. Mai demult eram o razvratita.Nu sunt persoana care sa accepte ceva ce n-a trecut prin filtrul ratiunii mele.Incepusem sa citesc biblia si mai ales episolele lui Pavel si cand am citit ce scria despre femeie am fost asa de indignata si mi-am zis ca ceea ce a scris nu e valabil acum si ca e scris de un om acum 2000 de ani.Dar de aici a inceput cosmarul,caci acceptand ca din Biblie ceva e relativ, m-am gandit ca si alte lucrurri sunt relative,ori Cuvantul Lui Dumnezeu nu e relativ.Dupa ce am acceptat acest lucru ,Dumnezeu cred ca M-a luminat si atitudinea de razvratita nu-i sta bine femeii,ii inaspreste trasaturile.o persoana cu adevarat sigura pe ea nu are nevoie ca cineva sa-i confirme si sa-i recunoasca statutul si se supune fara a se simti injosita. La fel,un barbat cu adevarat puternic,sigur pe el nu ii cere femeii sa i se supuna,asa cum fac unii care din biblie n-au retinut decat ca femeia trebuie sa se supuna barbatului.
ingrid
octombrie 28, 2009 @ 2:24 am
„Femeia este legată prin Lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul
„Femeia este legată prin Lege
câtă vreme îi trăieşte bărbatul;
iar dacă moare, liberă este, dacă vrea,
să se mărite, numai întru Domnul. Mai fericită este însă dacă rămâne aşa”
1. Despre nuntă a rânduit alaltăieri fericitul Pavel; şi despre îndreptările referitoare la ea aşa le-a scris corinte-nilor: „Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este bărbatului să nu se atingă de femeie. Dar din pricina desfrâului, fiecare să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei” (I Cor 7, 1-2). Pentru aceea, să ne cheltuim şi noi toată convorbirea cu aceste cuvinte.
Prin urmare, e de trebuinţă şi astăzi să vă vorbim iarăşi despre aceeaşi pricină, fiindcă şi azi acelaşi Pavel grăieşte despre aceleaşi lucruri. Căci numai ce 1-aţi auzit strigând şi zicând: „Femeia este legată prin Lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul, iar dacă adoarme, liberă este dacă vrea, să se mărite, numai întru Domnul. Mai fericită este însă dacă rămâne aşa, după gândul meu. Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (I Cor 7, 39-40). Să-1 înso¬ţim, dar, şi azi şi să vorbim despre această pricină. Căci urmându-1 pe Pavel, prin el îl vom urma întru totul pe Hristos, căci şi el a scris acestea nu urmând sieşi, ci Aceluia. Fiindcă nu e lucru de şagă să poţi trăi bine căsătoria, căci ea se face prilej de mii de răutăţi pentru cei ce nu o trăiesc cum trebuie. Căci după cum femeia poate fi ajutor, aşa se poate face adesea şi potrivnică sfătuitoare. Aşadar, după cum liman poate fi nunta, tot aşa şi scufundare, nu prin firea ei, ci din pricina voii libere [ ]56 a celor ce rău o trăiesc. Căci cel ce o trăieşte după legile potrivite ei află în soţia şi în căminul său mângâiere şi [puterea] de a se rupe de toate răutăţile de zi cu zi57. Dar cel ce nu o ia în serios, ci ca un lucru oarecare58, chiar dacă se va bucura de linişte în afara căminului, când vine acasă va vedea stânci ascuţite ce [ascund pierzania]59. Aşadar, fiindcă primejdia nu ne vine de la cele ce ni se întâmplă [în afară], este de trebuinţă să avem multă luare-aminte la cele spuse şi să ne ducem căsnicia după legiuirile lui Pavel. Ba, mai mult, să facem aceasta după legile lui Hristos. Ştiu că multora li se pare nou şi nemaiauzit ceea ce spun60. Dar tocmai pentru aceasta nu voi tăcea, ci, citindu-vă cea dintâi legiuire, voi încerca să dezleg păruta nepotriveală.
Care este, aşadar, legiuirea pe care ne-a dat-o Pavel? „Femeia – zice – este legată prin Lege”; prin urmare, nu trebuie să se despartă cât timp trăieşte bărbatul. Nici să nu meargă la alt bărbat, nici să se unească prin o a doua nuntă. Ia vezi cu câtă precizie s-a folosit de cuvinte! Căci nu a zis „să trăiască împreună cu bărbatul” cât timp e viu, ci „femeia e legată prin Lege” câtă vreme trăieşte bărbatul ei ; încât, chiar dacă îi dă carte de despărţire, chiar dacă părăseşte căminul, chiar dacă pleacă la altul, legată fiind prin Lege, adulteră se face una ca aceasta. Dacă bărbatul vrea să se descotorosească de femeie, ori femeia vrea să-1 lase pe bărbat, să-şi aducă aminte de cuvintele acestea şi să cugete că Pavel stă de faţă şi o prigoneşte, strigând: „femeia este legată prin Lege” . Căci, după cum robii fugari, chiar dacă părăsesc casa stăpânului, sunt împiedicaţi de lanţuri, aşa şi femeia, chiar dacă îl lasă pe bărbat, are legea împotrivindu-se ei asemenea unui lanţ, osândind-o şi pe adulteră şi pe cei care o primesc. Cât timp mai este bărbatul, adulter se cheamă acest lucru. Şi tot cel ce se însoară cu cea fugită săvârşeşte adulter. Şi doar atunci – zice [Pavel] – îi este cu putinţă să se mărite a doua oară, când se dezleagă de lanţ, când se sfârşeşte bărbatul.
Arătând aceasta, nu a adăugat că „dacă se săvârşeşte” bărbatul ei este liberă să se mărite cu cine vrea, ci „dacă adoarme”, mângâind-o pe văduvă şi înduplecând-o să rămână [credincioasă] celui dintâi şi să nu-şi ia al doilea mire. Nu a murit bărbatul tău, ci doarme! Cine oare îl părăseşte pe cel ce doarme? De aceea zice: „dacă a ador¬mit, liberă este să se mărite cu cine vrea”. Nu zice [porun¬citor]: „să se mărite”, ca să nu i se pară că o împinge şi o sileşte. Nici nu a oprit-o pe cea care voieşte să se împărt㬺ească de o a doua nuntă, nici nu a îndemnat-o pe cea care nu vrea, ci le-a făcut cunoscut că „liberă este să se mărite cu care vrea”. Zicând că este liberă, după ce-i moare bărbatul, a arătat că înainte de aceasta era roabă, fiindcă acela trăia. Roabă fiind şi supusă legii, chiar dacă ar primi mii de cărţi de despăţire, este înlănţuită de legea adul¬terului. Slugilor nu le este cu putinţă să-şi schimbe stăpânii dacă aceştia trăiesc. Nici femeii să-şi schimbe bărbatul câtă vreme trăieşte. Căci acest lucru este adulter. Nu-mi zice de legile cele din afară, care poruncesc să-i dai carte de despăţire şi să te rupi de ea. Căci nu după aceste legi te va judeca Dumnezeu în acea Zi [a Judecăţii], ci după cele pe care însuşi le-a pus. Ba şi legile cele din afară nu rânduiesc aceasta pur şi simplu, nici fără socoteală, ci şi acestea pedepsesc fapta, încât şi din aceasta se arată că nu se complac cu acest păcat: doar simpla pricină de des¬părţire, fără implicare de bunuri, o resping. Şi chiar dacă ar fi [bunuri la mijloc] ca motiv de despărţire, pedepsesc fapta prin păgubire adusă averii [bărbatului]. Aşadar, nici [legile statului] nu au lăudat pe cei ce fac aceasta.
2. Dar atunci cu Moise [cum rămâne]? Şi acela a făcut acest lucru din aceeaşi pricină. Tu însă ascultă-L pe Hristos Care zice: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor” (Mt 5, 20). Auzi-L iarăşi când zice: „Cel ce se desparte de femeia lui în afară de motiv de desfrânare face adulter, iar cel care se însoară cu cea lăsată face adulter” (Mt 5, 32). Pentru aceasta a venit Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, pentru aceasta a luat chip de rob, pentru a-ceasta Şi-a vărsat preascumpul sânge, a pierdut moartea, a stins păcatul, ne-a dat cu îmbelşugare harul Duhului Sfânt, ca să te aducă pe tine la o mai mare filosofic. Sau altfel: nici Moise nu a legiuit aceasta fără să se gândească, ci silit fiind să se coboare la slăbiciunea celor cărora le dădea legi. Căci aceia erau gata să ucidă şi îşi umpleau casele de sângele celor de un neam cu ei şi nu erau cumpă¬taţi nici cu femeile lor, nici cu cele străine. Ca să nu-şi ucidă în casă femeile, pe care le-ar fi ţinut fără plăcere, a poruncit să le lepede, mai mare fiind răul de a omori ş j grabnica pornire spre ucidere. Şi că unii erau ucigaşi şi pângăritori, ascultă pe profeţii care zic: „Aceştia sunt cei ce zidesc Sionul prin sânge şi Ierusalimul prin nedreptăţi”; şi iarăşi: „Amestecă sângele cu sânge”; şi iar: „Mâinile lor sunt pline de sânge”. Iar că înnebuniseră nu doar împotriva femeilor lor, ci şi împotriva altora, şi aceasta lămurit ară-tând-o proorocul, a zis: „Şi au jertfit pe fiii lor şi pe fiicele lor demonilor” (Ps 105, 37). Cei ce nu s-au potolit faţă de copiii lor nu s-au potolit nici faţă de femei. Şi ca să nu se întâmple aceasta, le-a îngăduit să se despartă. De aceea şi Hristos, luându-Se la întrebări cu iudeii, aceştia I-au zis: „Cum dar Moise a îngăduit să i se dea [femeii] carte de despăţire?”61 (Mt 19, 7). Arătând că [Moise] nu a scris acestea legiuind împotriva Sa, aşa le zice: „Moise din pricina inimii voastre împietrite a scris, dintru început însă nu a fost aşa. Ci Cel Ce i-a făcut, dintru început i-a făcut bărbat şi femeie” (Mt 19, 8). Dacă era bun acest lucru nu făcea un bărbat şi o femeie, ci un bărbat şi două femei, încât acela, dacă voia, pe una să o lepede şi pe cealaltă să o ia. Chiar prin modul plăsmuirii lor a introdus legea62 pe care Eu o scriu acum. Care anume? Femeia hărăzită dintru început, pe aceasta s-o ţină pururea. Această lege era mai veche decât aceea, pe cât era Adam faţă de Moise. Prin urmare, eu nu fac acum ceva nou, nici nu introduc învăţături străine, ci [învăţ] pe acelea mai bătrâne şi mai vechi decât Moise.
Vrednic este să ascultăm însăşi legea lui Moise: „Dacă cineva îşi ia femeie – zice – şi trăieşte împreună cu ea şi se va întâmpla că ea nu va găsi har înaintea lui, iar el va găsi în ea lucru necuviincios, îi va scrie carte de despăţire şi i-o va da în mâinile ei” (Deut 24, 1). Vezi? Nu a zis porun¬citor „să-i scrie” şi „să-i dea”, ci „îi va scrie carte de despăr¬ţire şi i-o va da în mâinile ei”. Mare e deosebirea între una şi alta! Căci a zice „să-i scrie” şi „să-i dea” este a celui ce porunceşte şi dă ordine. Dar a zice „îi va scrie carte de despărţire şi i-o va da în mâinile ei” este a unuia ce vesteşte ce să facă, nu a unuia ce legiuieşte de la sine. „Dacă cineva – zice – dă afară pe femeie şi o trimite din casa lui şi, plecând, ea se duce la alt bărbat şi o va urî pe ea şi al doilea bărbat şi-i va scrie carte de despărţire şi i-o va da în mâinile ei şi o va scoate din casa lui, dacă nu moare acest bărbat care a luat-o de femeie, nu poate bărbatul cel dintâi, după ce a trimis-o de la el, dacă se întoarce, să o primească iar ca femeie a sa” (Deut 24, 2-4). Apoi, arătându-le că nu este de laudă o astfel de faptă, nici nuntă nu a socotit-o că este, ci s-a coborât din pricina slăbiciunii lor şi a zis: „Nu poate bărbatul cel dintâi să o ia de nevastă”. Şi a adăugat : „după ce a fost pângărită”, punând în lumină prin aceste cuvinte că a doua nuntă, câtă vreme trăieşte primul bărbat, este mai mult spurcă¬ciune decât nuntă. De aceea nu a zis „după ce ea s-a căsă¬torit”. Vezi că grăieşte în acord cu Hristos? Apoi a spus şi pricina: „căci urâciune este înaintea lui Dumnezeu”.
Aşa a spus Moise. Dar proorocul Maleahi a arătat mult niai limpede decât Moise acelaşi lucru. Ba nu Maleahi, ci Dumnezeu prin Maleahi, aşa zice: „Se cuvine să privesc la jertfa voastră sau să primesc dar din mâinile voastre”? Iar apoi: „Pentru ce lepezi femeia din tinereţea ta”? (Mal 2, 13-14) Arătând cât de mare rău este şi nevrând să-i dea vreo iertare celui ce face aceasta, sporeşte osânda prin cele ce urmează, zicând astfel: „Şi ea este părtaşa ta şi femeia legământului tău şi roadă63 duhului tău şi nu altul a făcut-o”. Vezi câte îndreptăţiri îi dă? Mai întâi vârsta: „femeia tinereţii tale”. Apoi legătura de nedesfăcut: „şi ea este părtaşa ta”. Apoi felul cum a plăsmuit-o: „roadă duhului tău”.
3. Şi pe lângă toate acestea, ceea ce şi este mai mare decât toate acestea e vrednicia Făcătorului. Căci asta înseamnă: „nu altul a făcut-o”. Nu poţi să spui – zice – că pe tine te-a făcut Dumnezeu şi pe aceea nu Dumnezeu, ci altul mai mic decât Acela. Ci Unul şi Acelaşi v-a adus pe amândoi la fiinţă, încât chiar dacă pentru altceva nu, măcar pentru acest lucru sfieşte-te şi păstrează dragostea [ ] pentru ea. Căci dacă în cazul robilor, adesea fiind ei despărţiţi unul de altul, faptul că amândoi sunt legaţi să slujească unuia şi aceluiaşi stăpân li se face prilej [de dragoste], cu cât mai mult nu trebuie să se întâmple aceasta cu noi, când amândoi avem acelaşi Făcător şi Stăpân64. Ai văzut cum şi în Vechiul Testament poruncile cuprindeau [rânduielile] de căpetenie ale noii filosofii. Şi fiindcă au fost hrăniţi mult timp cu Legea şi erau datori să meargă către cele desăvârşite şi ţintă le erau cele ale noii vieţuiri, la vremea cuvenită proorocul îi aduce către această filosofic.
Să ne încredem în această bună legiuire şi să lepădăm de la noi înşine orice ruşine, şi nici pe femeile noastre să nu le alungăm, nici pe cele alungate de alţii să nu le primim. Cu ce ochi va privi bărbatul pe femeie, cu ce ochi se vor uita la ea prietenii aceluia şi slugile? Căci dacă moare soţul şi cineva ia femeia aceluia, şi dacă numai văzând chipul65 celui [mort], ce nu pătimeşte şi suferă, cefei de viaţă va mai avea dacă bărbatul ei trăieşte? Ştiind [cel ce o ia] că este soaţa aceluia, cum va veni acasă, cu ce dispoziţie a voinţei, cu ce ochi o va privi pe soţia aceluia ca fiind a sa? Ba mai mult, nici a unuia, nici a celuilalt nu va putea spune cineva că este pe drept una ca aceasta. Căci adultera este femeia nimănui. Fiindcă a călcat şi legămintele cu acela şi nici la tine nu a venit prin legiuirea cuvenită.
Cum dar nu e nebunie să aduci în casă un lucru plin de atâtea rele? împuţinatu-s-au oare femeile? Pentru ce, dar, fiind atâtea, nu ne este cu putiinţă să ne luăm femeie după legea cuvenită şi cu conştiinţă curată? Ci alergăm la cele ce ne sunt oprite, răscolind căsniciile şi aducând răzmeriţe între cei de acelaşi neam, făcându-ne din toate părţile duşmănie, deschizând gurile altora spre mii de osânde şi făcând de ruşine însăşi vieţuirea noastră. Şi ceea ce este mai cumplit decât toate e că ne strângem pedeapsă de neînduplecat în ziua judecăţii. Căci ce vom spune Celui Ce ne va judeca atunci când, aducând legea în mijloc şi citindu-o, va zice: „Am poruncit ca pe femeia lepădată să nu o iei, pentru că fapta este adulter. Cum, dar, ai îndrăznit să o iei printr-o nuntă oprită?”. Ce vom zice şi cum vom da răspuns? Căci acolo nu e de trebuinţă să se aducă înainte legile cele din afara, ci silite sunt să tacă şi pe cei înfricoşaţi îi leapădă în focul gheenei dimpreună cu adulterii şi cu cei ce au nedreptăţit căsniciile altora. Cel ce s-a despărţit de femeie fără pricină – în afară de cea de desfrânare – şi cel ce s-a însurat cu cea divorţată, trăindu-i încă bărbatul, vor fi la fel pedepsiţi, dimpreună cu cea divorţată.
De aceea, mă rog şi vă implor, şi pun sufletul pentru voi, să nu alunge bărbaţii femeile, nici femeile să nu-şi lase bărbaţii, ci să ascultăm de Pavel, care zice: „femeia este legată prin Lege câtă vreme bărbatul ei trăieşte. Dacă bărbatul adoarme, liberă este să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul”.
Ce iertare mai au cei care cutează înainte de sfârşitul [bărbatului femeii] să facă aceasta, de vreme ce Pavel îngăduie a doua nuntă după sfârşitul soţului şi spune asta cu atâta tărie? Ce apărare mai au, fie aceştia care, trăind încă soţii lor, iau femeile [acelora] de neveste, fie aceia care se duc la desfrânatele de obşte? Căci şi acela e un alt chip al adulterului: ca acel ce are femeie să discute cu desfrâ¬natele. Căci după cum femeia care are bărbat, dacă se dăruieşte pe sine unuia care nu are nevastă – fie rob, fie liber – este pedepsită de legile privitoare la adulter, tot aşa şi bărbatul care se duce la o femeie fără soţ – că-i desfrânată de obşte ori altceva – păcătuieşte. Căci având femeie, adul¬ter se socoteşte fapta.
Să fugim şi de acest fel de adulter! Căci ce vom spune, ce vom aduce înainte, dacă, după ce cutezăm unele ca acestea, vom veni de faţă cu o pricină bine ticluită: pofta firii? însă se va porni împotrivă-ne femeia dată nouă, lipsin-du-ne de această apărare. De aceea s-a rânduit nunta, ca să nu desfrânezi. Ba, mai mult, nu numai femeia, ci şi mulţi alţii, părtaşi aceleiaşi firi cu noi, ne lipsesc de acesta iertare. Căci atunci când cel împreună rob cu tine, având acelaşi trup şi aceeaşi poftă, îmboldit de aceeaşi silă, nu se uită la altă femeie, ci rămâne în dragoste doar cu femeia sa, ce apărare vei mai avea punând înainte [ca motiv] pofta? Dar ce voi spune de cei care au femei? Ia gândeşte-mi-te la cei care trăiesc pururea în feciorie şi care nu se împărt㬺esc deloc de nuntă, ci arată multă întreagă înţelepciune66. Când alţii, care sunt în afara nunţii, au întreaga înţelepciune, ce iertare vei mai avea tu dacă după nuntă desfrânezi? Acestea şi bărbaţii şi femeile să le audă, şi văduvele şi cele căsătorite! Căci Pavel pentru toţi grăieşte, şi legiuirea aceasta zice: „femeia este legată prin Lege câtă vreme trăieşte bărbatul ei. Iar dacă adoarme, liberă este să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul”.
Şi celor care au bărbaţi şi celor care nu au, şi văduvelor şi celor căsătorite a doua oară, şi simplu spus, tuturor le este de folos acest cuvânt. Căci cea care are bărbat, cât trăieşte acela, nu va alege să fie a altuia, de vreme ce este legată cât timp el trăieşte. Iar cea care îl pierde, dacă voieşte, se poate mărita a doua oară. Nu pur şi simplu, nici oricum să facă aceasta, ci ţinând seama de legiuirile aşezate de Pavel, care zice: „liberă este să se mărite cu care vrea, numai în Domnul”. Adică s-o^facă cu întreagă înţelepciune şi cu curăţie67. Iar dacă a ales să păstreze legământul faţă de cel adormit, să audă ce cununi i-au fost puse deoparte şi aşa va primi mai multă dorire. „Mai fericită este – zice – dacă rămâne aşa.”
4. Vezi cum tuturor le este de folos cuvântul? Căci se coboară şi la slăbiciunea acelora şi nici pe acestea nu le lipseşte de laude68. Ceea ce a făcut în legătură cu fecioria şi căsătoria, aceasta face şi în legătură cu prima căsătorie şi cu cea de a doua. Căci după cum acolo nu a oprit nunta, ca să nu îngreuieze pe cei mai slabi, dar nici nu o socotit-o obligatorie, ca să nu depărteze de la cununile puse deoparte pe cei ce vor să rămână feciorelnici, ci a arătat că bună este nunta, dar a limpezit că mai bună e fecioria, aşa şi aici ne pune înainte alte trepte.
Arătând că mai bună şi mai înaltă este cea a văduviei – şi după ea şi mai prejos, cea a nunţii a doua – pe cei mai întăriţi şi care vor să treacă peste obstacol îi încununează, iar pe cei mai neputincioşi nu-i lasă să cadă. Căci zicând „mai fericită este dacă rămâne aşa” şi auzind „după cugetul meu”, ca să nu socoteşti că aceasta este o lege omenească, adaugă: „şi cred69 că şi eu am Duhul lui Dumnezeu”. Nu poţi zice că este o părere omenească, ci vădire a harului Duhului şi lege dumnezeiască. Să nu socotim că Pavel zice acestea, ci Mângâietorul ni le legiuieşte. Iar dacă zice „şi cred”, nu o spune ca şi cum nu ar avea [Duhul], ci sme-rindu-se şi micşorându-se pe sine. A zis că „mai fericită este”, dar cum este acest „mai fericită” nu a adăugat, arătând astfel îndestulător că zicerea este de la Duhul70. Iar dacă vrei să cercetezi şi prin cugetare aceasta, vei afla multă bogăţie de dovezi. Şi vei vedea că văduva este mai fericită nu numai în veacul viitor, ci şi în viaţa aceasta. Iar acest lucru 1-a ştiut mai cu seamă Pavel, care şi despre fecioare a zis în chip tainic: „îndemn şi sfătuiesc să alegeţi fecioria” (I Cor 7, 25). Şi tot el a zis: „socotesc că din pricina nevoii ce stă de faţă, mai bine este omului să fie aşa” (I Cor 7, 26); şi iarăşi: „dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte” (I Cor 7, 28). „Fecioară” a numit aici nu pe cea afierosită, ci doar pe cea nenuntită şi care nu a făgăduit să rămână pururea fecioară. „Necaz vor avea unii ca aceştia în trup. Iar eu vreau să vă cruţ” (I Cor 7, 28). Prin acest simplu cuvânt a lăsat conştiinţei ascultătorilor să înţeleagă toate: durerile naşterii, creşterea copiilor, grijile, slăbiciunile, morţile neprevăzute, duşmăniile, întărâtările, robia prin mii de păreri71, vinovăţia faţă de răutăţile altora, a primi mii de întristări într-un singur suflet. De toate acestea se deportează cea care alege înfrânarea72; iar după despărţirea de mâhnirile de aici are plată multă în viaţa ce va să vină.
Ştiind toate acestea, să ne sârguim să ne fie de ajuns prima nuntă. Iar dacă o facem pe a doua, s-o facem după rânduiala şi înfăţişarea cuvenită şi după legile lui Dum¬nezeu. Căci de aceea a zis: „liberă este să se mărite cu cine vrea”. Şi a adăugat: „numai întru Domnul”, în acelaşi timp dându-i şi libertate73, dar şi îngrădindu-i-o, oferindu-i şi liberă stăpânie asupra sa, dar punând iarăşi de pretutindeni hotar şi lege acesteia. De pildă: femeia să nu aducă în casă bărbaţi pângăriţi şi stricaţi, sau actori, sau pe cei ce iau aminte la desfrânate. Ci întru curăţie şi întreagă înţelepciune şi evlavie să se facă, pentru ca toate să fie spre slava lui Dumnezeu.
Şi fiindcă adesea multe femei, după ce le mor bărbaţii dintâi, mai întâi fiind adultere, aşa şi-au adus bărbaţii din urmă74 şi au scornit alte feluri de pângăriri, de aceea a adăugat „numai în Domnul”, ca nimic din acestea să nu aibă loc la a doua nuntă. Căci aşa se va putea scăpa de învinuiri. Fiindcă mai bine decât toate este să rămână fidelă celui mort şi să păzească legămintele faţă de acela şi să aleagă înfrânarea şi să rămână cu copiii hărăziţi şi să atragă mai multă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu. Dar dacă vrea să se mărite a doua oară, s-o facă întru curăţie, întru întreagă înţelepciune şi după legiuirile cuvenite, căci îngăduit este şi acest lucru. Oprite sunt numai desfrâul şi adulterul.
De aceastea să fugim şi cei ce au femei şi cei ce nu au. Şi să nu facem de ruşine vieţuirea noastră, nici să trăim o viaţă de batjocură, nici să nu ne întinăm trupul, nici să nu introducem în minte o conştiinţă vicleană75. Cum mai poţi intra în Biserică după ce te-ai înhăitat cu desfrânatele? Cum îţi mai întinzi către cer mâinile cu care ai îmbrăţişat desfrânata? Cum îţi mai mişti limba şi te mai rogi cu aceas¬tă gură cu care ai sărutat-o pe desfrânată? Cu ce ochi vei privi pe cei mai curaţi dintre prieteni? Dar ce vorbesc de prieteni? Căci şi dacă nu ar şti nimeni, tu însuţi, fără să vrei, te vei roşi şi vei fi ruşinat înaintea tuturor şi, mai mult decât orice altceva, trupul tău va fi respingător. Căci dacă acesta76 nu era aşa, pentru ce alergi la baia publică după [ce săvârşeşti] acel păcat77? Nu fiindcă te socoteşti mai murdar decât orice noroi? Ce altă mai bună dovadă cauţi – că necurăţie este ceea ce s-a întâmplat – sau ce hotărâre mai aştepţi să-ţi dea Dumnezeu [şi să-ţi spună că e păcat], de vreme ce chiar tu, după ce ai păcătuit, ai o asemenea părere despre cele făptuite?78.
Că ne socotim pe noi înşine necuraţi, laud foarte şi primesc aceasta. Dar că nu venim să facem curăţirea care se cuvine, aceasta o învinuiesc şi îi cer socoteală. Căci dacă murdărie trupească era, firesc e să te speli la baia publică. Dar dacă îţi pătezi sufletul şi îl faci necurat, caută o curăţire care să poată spăla petele lui. Care e baia care spală asemenea păcate? Izvoarele calde ale lacrimilor, suspinurile ce se ridică din adâncul inimii, străpungerea necontenită a inimii, rugăciunile încordate79, milosteniile, şi milosteniile făcute cu mărinimie, a osândi cele săvârşite, a nu te mai apuca de aceleaşi lucruri. Aşa se spală firea de păcat80, aşa se curăţă petele sufletului. Iar dacă nu facem unele ca acestea, chiar dacă mergem la toate izvoarele râurilor, nu vom putea curaţi nici cât de mică parte din acest păcat. Lucrul cel mai bun este să nu mai facem experienţa acestui urâcios păcat. Dar dacă cineva vreodată cade în [cursa] lui, să pună aceste leacuri, făgăduind mai întâi că nu va mai cădea în aceleaşi lucruri. Căci dacă după ce am păcătuit şi am osândit cele ce ni s-au întâmplat iarăşi ne apucăm de ele, nu vom avea nici un folos din curăţire. Căci cel care, după ce se spălă, se întoarce iar în acelaşi nămol, şi cel care, după ce s-a curăţit, a zidit din nou, şi zidind, iarăşi dărâmă, nu are nici un câştig, decât numai se chinuie şi lucrează de prisos.
Aşa şi noi, ca să nu ne cheltuim viaţa81 în zadar, să curăţim deplin păcatele de mai înainte şi ce ne-a mai rămas de trăit să petrecem în întreagă înţelepciune şi în cuviinţă şi în toate celelalte virtuţi. Ca, avându-L milostiv pe Dum¬nezeu, să ne împărtăşim de împărăţia Cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fîe-I slava în vecii vecilor. Amin.
56 Singura şansă de a avea o bună [ ] este Hristos. Tot această voie liberă ne duce, cu împreună lucrarea harului lui Dumnezeu, către [ ], condiţie esenţială pentru naşterea adevăratei iubiri (). A se vedea şi nota 18 din cateheza întâi despre căsătorie.
57 Relaţia dintre cei doi căsătoriţi ar trebui să-i ajute să-şi depăşeasăcă toate problemele profesionale, psihice, biologice, pecuniare etc. Prin aceasta se verifică adevărul unei relaţii. Dacă ea nu se face matricea din care cei doi renasc zi de zi, e semn că mai trebuie luptă şi renunţare la egoism. Nici o tulburare, de orice fel ar fi, nu poate fi mai puternică decât relaţia întru Hristos dintre cei doi (de bună seamă, dacă o trăiesc cu adevărat).
58 Fără să realizeze adevărata ei dimensiune: îndumnezeirea celor doi. Dacă cei doi o fac doar ca să intre în rândul lumii, fără să ţină cont de realitatea ei profundă, le va deveni în timp povară de nesuportat. Pentru aceea este absolut necesar, poate chiar cu riscul de a nu mai accepta cununia a doi tineri, iniţierea prealabilă a tinerilor în profunzimile căsătoriei. Degeaba se căsătoresc, dacă nu ştiu ce implică acest fapt. în acest sens e urgentă şi catehizarea baptismală şi euharistică în Biserică, pentru a conştientiza ce înseamnă să fii creştin. Căci dacă nu vom conştientiza, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, prin experienţă harul Botezului şi al împărtăşaniei, nu ne putem numi cu adevărat creştini.
59 Imaginea este preluată din limbajul marinarilor. Liniştea traduce de fapt starea nevălurită a mării, propice unei bune navigaţii. Stâncile ascuţite sunt cele care, fie sunt ascunse sub apă, dar destul de aproape de suprafaţă pentru a avaria corabia, fie sunt ieşite din apă şi nu îngăduie loc de trecere corăbiei.
60 Realitatea lui Hristos trebuie spusă aşa cum este, nu ca să ne atragem bunăvoinţa oamenilor. Sfântul Ioan nu se sinchisea că „sminteşte” pe ceilalţi, dar nu o făcea – cum adesea se întâmplă – ca să se scoată pe sine în evidenţă prin neobişnuinţa vorbelor, ci cu durere şi dragoste sinceră pentru păstoriţii săi. Important nu este adevărul prin sine, ci modul cum reuşeşti să-1 faci părtaş şi pe altul la el. De multe ori trebuie să ne coborâm unii la neputinţa altora, pentru că aşa a făcut şi Hristos cu noi. Aşadar, duhul în care spunem anumite lucruri şocante este important poate mai mult decât ceea ce spunem în sine.
61 Carte de despărţire traduce pe …… Arcoaiceaiov este divorţul. Dar apostasia era şi starea creştinului care se lepădase de Hristos, uneori chiar după chinuri îndelungate. La slujba căsătoriei se cântă „Sfinţilor mucenici”, căsătoria fiind socotită de Biserică adevărată mucenicie. Dacă cei doi nu rabdă împreună până la sfârşit, nu se leapădă numai unul de altul, ci şi de Hristos, devin apostaţi. Lepădarea de Hristos are două dimensiuni: ruperea de cap (care e Hristos însuşi) şi ruperea de trup (Biserica). Prin urmare, ruperea unui soţ de celălalt (deoarece fiecare din ei sunt în Biserică şi în Hristos şi doar în acest context „mare este taina căsătoriei”) produce şi ruperea de Hristos.
62 Pasaj clar ce arată că pentru Sfântul Ioan legea nu este o conveţie a lui Dumnezeu, dată exterior omului, ci însuşi modul lui ontologic de fiinţare. Legea este însăşi raţiunea pusă de Dumnezeu în el, programul după care 1-a construit pe om să meargă. Hristos ne redescoperă „legile” după care am fost creaţi să funcţionăm.
63 Literal: rămăşiţa
64 Dragostea dintre cei doi are ca suport dragostea lor pentru acelaşi Dumnezeu şi o egalitate ontologică venită tot de la El. Dar această egalitate nu se înţelege în sensul ei modern, fără Hristos. Egalitatea poate să aibă loc doar în Hristos, după ce firea este restaurată.
65 Probabil portretul aceluia executat în timpul vieţii, sau orice alt lucru ce avea legătură cu el, pe când era în viaţă.
66 Unul din subiectele tratate în prima cateheză despre căsătorie este aceea a întregii înţelepciuni, primul motiv pentru care se săvârşeşte nunta. Scopul căsătoriei, ca şi al călugăriei (după cum limpede se poate vedea din acest fragment coroborat cu cele din prima cateheză) este a dobândi întreaga înţelepciune, care este de fapt firea întregă, nevătămată de păcat, nedespărţită de Creator, aceea de care se bucura Adam în Rai. Căsătoria, dacă o privim cu adevărat creştineşte, este o şansă de îndumnezeire a omului, fără nici cea mai mică scădere – ca finalitate – faţă de alte căi. Doar că se pleacă din alt punct. Că ambele sunt căi spre îndumnezeire ne spune şi Sfântul Maxim în tâlcuirea dată Schimbării la Faţă din Ambigua, unde zice că prezenţa lui Moise şi a lui Ilie lângă Hristos în slavă înseamnă că şi cei căsătoriţi (reprezentaţi prin Moise) şi călugării (reprezentaţi prin Ilie) sunt chemaţi la acea lumină lucitoare.
67 Acest lucru implică curăţie, demnitate, sinceritate etc. (nu prost înţeleasă, ca părere de sine, ci demnitatea de creştin care a trăit – căsătorit fiind până atunci – după legea lui Hristos). A se vedea şi nota 33 din prima cateheză despre căsătorie.
68 Este una din caracteristicile cuvântului Scripturii, care, asemeni Celui Care 1-a dat oamenilor, se face tuturor toate. De aici rezultă necesitatea stringentă ca fiecare să mediteze pentru sine asupra Scripturii – de bună seamă, nu în afara Duhului Bisericii ce sălăşluieşte în scrierile Prinţilor, în oamenii duhovniceşti, în smerirea faţă de fraţii noştri, în slujbe şi, mai cu seamă, în Liturghie – şi să avem mai mult curaj, cu rugăciune şi întrebare, să vorbim cu Dumnezeu prin intermediul Scripturii.
69 în sensul de „aceasta este opinia mea”.
70 Acest „cum” este invitat fiecare dintre noi să-1 descopere. Duhul Sfânt ne propune fiecăruia, prin Scripturi, câte ceva, dar nu ni-1 dezvăluie total, ci aşteaptă să aducem şi noi, prin credinţă, osteneala din partea noastră şi nu – cum adesea facem când nu înţelegem Scriptura sau nu vrem s-o punem în aplicare – să punem la îndoială poruncile date.
71 Problemele şi poftele care apar şi despre care adeseori ne dăm cu presupusul, fără a întreba pe Dumnezeu.
72 înfrânarea nu are doar aspectul sexual, ci se referă la toate simţurile, la gânduri, imaginaţie etc.
73 Inseamnă lipsă de teamă, siguranţă totală, purtarea fără frica de primejdii.
74 Erau din timpul vieţii soţilor lor în adulter cu bărbaţii cu care, după moartea primilor, se căsătoresc.
75 Să nu ne justificăm raţional patimile desfrâului şi adulterului, prin sofisme viclene şi conştiinţă nesinceră.
76 trupul
77 Toate gesturile noastre ne trădează starea lăuntrică, în acest caz, simţirea păcatului interior (care alterează şi înfăţişarea exterioară) este arătată de falsa dorinţă după spălarea, curăţirea exterioară.
78 Chiar dacă încercăm să mascăm păcatul, comportamentul vădeşte că în adâncul nostru (în resorturile intime ale firii) ca păcat îl privim. Raţiunea firii noastre dă seama, aproape independent de voinţa noastră, ori de câte ori păcătuim. Căci păcatul, după învăţătura Părinţilor, nu e decât o abatere a puterilor firii de la scopul pentru care au fost făcute de Dumnezeu.
79 Cu atenţia lăuntrică mereu trează şi cu mintea pironită în
Dumnezeu.
80 Poate fi tradus şi „aşa se spală firea păcatului”.
81 Viata duhovnicească la care e chemat omul şi, prin el, întreaga creaţie.
Comments are closed.
Cautare
Adriana
octombrie 28, 2009 @ 2:27 am
multumesc de informatii, Ingrid.
Eu accesez doar ce gasesc pe net, nu am cum sa merg la Biblioteca, nici macar nu locuiesc in Romania.
In Biblia romaneasca apare: „Sa nu fii desfranat!”, ori la evrei si la alte traduceri ale Bibliei este scris „sa nu faci adulter”. Iar in privinta asta chiar am vorbit cu un evreu care mi-a explicat si de ce este scris adulter, pentru ca, prin poruncile din decalog, esti impiedicat sa faci rau aproapelui, iar in momentul in care faci adulter iti ranesti partenerul. La momentul respectiv m-a intrigat diferenta pe care am gasit-o fata de Biblia noastra, si ceea ce mi-a trecut atunci prin cap a fost sa studiez cum se face logodna si casatoria la evrei, ca sa ma mai dumiresc putin. Nu o sa intru in detalii, idea este ca din ce am citit apoi, el avea dreptate. Si abia mai tarziu am studiat si traduceri ale Bibliei in alte limbi (engleza, italiana, franceza, germana) si asa am vazut ca peste tot apare adulter… Din pacate varianta greceasca de pe net este doar pentru Noul Testament, dar o sa imi comand eu una completa la biserica…
ingrid
octombrie 28, 2009 @ 3:12 am
Sf Ioan Gura de Aur
Cuvântul 49
Pentru că bărbaţii trebuie a suferi neajunsurile soţiilor
şi a îndrepta cu toată îndelunga răbdare pe cele
fără de socoteală
Nici muierea nu trebuie să aştepte fapta bună a bărbatului şi atuncea s-o dea pe ei – fiindcă aceasta nici un un lucru mare nu este – nici bărbatul iarăşi să nu aştepte buna rânduială a femeii, şi atuncea să filosofeze – că nici aceasta nu este de-aici ispravă a lui – ci fiecare ceea ce este a lui să dea mai înainte. Că dacă celor de afară ce vor lovi peste faţa obrazului cea dreaptă trebuie a întoarce şi pe cealaltă, cu mult mai vârtos trebuie a suferi pe bărbat când se turbură.
Nu zic aceasta ca să se bată femeia – să nu fie! – că cea mai de pe urmă ocară este aceasta, nu a celei ce se bate ci celuia ce bate, ci dacă din vreo pricină se va întâmpla, o, femeie, să ai un împreună locuitor soţ ca acesta, nu te necăji, punând în minte plata ceea ce ţi se păstrează pentru acestea şi lauda cea din această viaţă!
Iar vouă bărbaţilor aceasta zic: Nici o greşeală ca aceasta să nu fie, cât să vă silească pe voi să bateţi soţia!
Şi ce zic soţia? Nici pe slujnică nu este suferit bărbatului celui blagorodnic să o bată şi să ridice mâinile asupra ei. Iar dacă a bate pe slujnică bărbatului este multă ocară, cu mult mai vârtos a întinde mâna asupra celei slobode.
Aceasta o va putea vedea cineva şi de la legiuitorii cei de afară, carii pe cei ce au pătimit unele ca acestea, nu o mai silesc să locuiască împreună cu cel ce a bătut-o, ca cu cel ce este nevrednic de petrecerea împreună cu dânsa. Că a nelegiuirii celei mai de pe urmă este pe soţia vieţii, carea întru cele de nevoie şi dintru început îţi ajută ţie, pe aceasta ca pe o roabă să o necinsteşti. Pentru aceea şi pe un bărbat ca acesta, de se cuvine a-l numi pe el bărbat, iar nu fiară, zic eu că este întocmai cu ucigătorul de tată şi cu ucigătorul de mumă. Că dacă ni s-a poruncit şi pe tată şi pe mumă să-i lăsăm pentru aceasta, nu nedreptăţind noi pe aceia, ci Lege Dumnezeiască plinind, şi însuşi părinţilor atâta este de poftit lucrul, cât şi ei carii se lasă şi mulţumesc şi cu multă osârdie aceasta fac – cum nu este a turbării celei mai de pe urmă a o ocărî pe aceasta, pentru carea şi pe părinţi Dumnezeu a poruncit a-i lăsa?
Deci oare numai turbare este aceasta? Dar ruşinea – spune-mi – cine o va suferi? Şi care cuvânt va putea să o arate, când vaiete şi ţipete pe uliţe se port şi alergare se face la casa celui ce face nişte lucruri necuviincioase şi de ocară ca acestea şi a vecinilor şi a trecătorilor, precum când o fiară ar fi vătămat şi ar fi prăpădit cele dinăuntru? Mai bine era să se deschidă pământul la cel ce face astfel de ocări, decât a se mai arăta el prin târg.
Dar se semeţeşte şi se aspreşte muierea, zice.
Socoteşte că este muiere, vasul cel slab, iar tu bărbat. Că pentru aceasta şi stăpânitor te-ai hirotonisit, şi în rânduială de cap te-ai dat, ca să porţi neputinţa celei supuse. Fă dar strălucită stăpânirea ta. Va fi strălucită, când nu vei necinsti pe cea supusă. Şi precum împăratul pe atâta se va arăta mai cinstit, pe cât pe eparhul îl va arăta mai cinstit – iar de va necinsti şi se va ruşina mărimea celei dregătorii, nu puţină parte şi din slava se va ciunti. Tot astfel şi tu dacă pe cea după tine stăpânitoare vei necinsti, nu puţin şi cum s-ar întâmpla vei vătăma cinstea stăpânirii tale.
Deci acestea toate gândindu-le fii înţelept şi împreună cu acestea socoteşte şi seara aceea întru carea tatăl chemându-te, ca un amanet ţi-a dat ţie pe fiica sa, şi de toate depărtând-o, şi de maică, şi de el, şi de casă, întreagă epitropia ei a încredinţat-o în mâna ta. Socoteşte că după Dumnezeu printr-însa ai copii, şi fă-te de aici blând către dânsa.
Nu vezi pe lucrătorii de pământ, cum pe pământul cel ce o dată a primit seminţele îl caută cu tot felul dăutare, măcar nenumărate nejunsuri de va avea, adică măcar uscăcios de va fi, măcar buruieni sălbatice de va răsări, măcar de multa plouare de se va supăra pentru firea aşezării? Aceasta şi tu fă. Pentru că aşa cel dintâi vei dobândi şi roadele şi liniştea. Că liman este muierea şi doftorie prea mare a bucuriei. Deci de vei izbăvi limanul de vânturi şi de valuri, multă slobozenie şi negrijă vei dobândi când te întorci din târg, iar de îl vei umplea de vifor şi de turburare, mai cumplite ţie îţi faci spargerea corabiei. Deci ca să nu se facă aceasta, să se facă ce zic eu: Când se va întâmpla ceva de mâhnire în casă aceea greşind, mângâie şi nu întinde mâhnirea. Că măcar toate de vei pierde, nimic nu este mai de mâhnire decât a nu avea soţie locuitoare înăuntru cu dragoste. Măcar orice greşeală de vei zice nimic nu vei zice aşa care să aducă mai multă durere, decât a te certa cu dânsa.
În consecinţă, aşadar şi pentru acestea să fie mai cinstită decât toate dragostea ei. Că dacă trebuie a purta sarcinile unul altuia, cu mult mai vârtos ale soţiei! Că dacă trebuie a purta sarcinile unul altuia, cu mult mai vârtos ale soţiei! Măcar săracă de va fi, nu o înfrunta! Măcar fără de socoteală de va fi, nu o ocărî, ci îndrepteaz-o şi o pune la rânduială mai vârtos. Că mădular al tău este şi un trup s-a făcut.
Este bârfitoare, beţivă şi iute? Deci trebuie pentru aceasta a nu te iuţi, ci a te durea inima şi a ruga pe Dumnezeu şi a o învăţa, şi a o sfătui – toate a face ca să-i tai patima. Iar de o vei bate şi o vei necăji, boala nu se vindecă. Că asprimea cu blândeţe se potoleşte, nu cu altă asprime.
Împreună cu acestea socoteşte şi plata de la Dumnezeu. Căci când fiind cu putinţă ţie a o tăia pe ea, nu faci aceasta pentru frica lui Dumnezeu, ci suferi atâtea neajunsuri, temându-te de legea cea pusă pentru acestea care opreşte a lepăda pe muiere, măcar orice boală de va avea, nespusă plată vei lua. Încă şi mai înainte de plată foarte mult te vei folosi, pe aceea făcând-o mai supusă, şi tu către dânsa făcându-te mai blând.
Deci se povesteşte că unul din filosofii cei de afară având muiere rea şi bârfitoare şi ocărâtoare, către cei ce-l întrebau pentru care pricină o suferă pe ea, a zis, ca să aibă acasă şcoală de nevoinţă şi de deprindere la filosofie. Pentru că voi fi către ceilalţi mai blând – zice – învăţându-mă întru aceasta în toate zilele.
Aţi strigat tare?
Dar eu acum mă tânguiesc tare, când elinii, sunt decât noi mai filosofi, decât noi cărora ni s-a poruncit să urmăm Însuşi lui Dumnezeu după cuvântul blândeţii. Deci filosoful se povesteşte că pentru aceasta având muiere rea nu o lepăda. Iar unii zic că şi pentru aceasta a luat-o pe ea!
Iar eu fiindcă mulţi din oameni se află mai fără de socoteală, sfătuiesc ca dintr-un început toate să facă şi să se sârguiască să ia soţie bine potrivită şi plină de toată fapta bună. Iar de se va întâmpla să greşească şi să bage în casă mireasă nu bună nici suferită, atunci să urmeze acestui filosof ţi să o îndrepteze întotdeauna şi nimic dintru acestea să nu adauge. Pentru că şi un neguţător mai înainte de a face cu tovarăşul său tocmele care să pot să păzească pacea, nu trage corabia în mare, nici nu se apucă de cealaltă neguţătorie. Prin urmare şi noi toate să facem ca pe tovarăşa neguţătoriei vieţii noastre şi a acestei corăbii, cu toată pacea să o ţinem înlăuntru.
Şi de va fi muierea iubitoare de podoabe şi la suliman şi la dresuri dată şi căscând şi întru multă desfătare zăbovindu-se şi veselindu-se, vorbitoare şi nefolositoare – măcar că nu se pot acestea toate să se întâmple la o femeie, însă să plăzmuim cu cuvântul astfel de femeie.
Dar pentru ce muiere – zice – şi nu bărbat plăzmuieşti?
Sunt şi bărbaţi mai răi decât muierea aceasta. Dar fiindcă bărbaţilor li s-a încredinţat ocârmuirea, pentru aceasta plăzmuim acum muiere, – nu fiindcă acolo prisoseşte răutatea, că multe se pot afla şi la bărbaţi care la femei nu sunt, precum: uciderile de oameni, spargerile de mormânturi şi multe ca acestea. Deci să nu socotiţi că defăimând noi neamul facem acestea. Nu sunt acestea, nu sunt? Ci aşa este de folos acum a zugrăvi icoana. Deci să se socotească de noi şi să se pună astfel de femeie şi în tot chipul să se sârguiască bărbatul să o îndrepteze.
Cum dar o va îndrepta pe ea?
De nu va porunci toate de-odată, ci mai întâi cele mai uşoare şi de care nu este foarte stăpânită. Că de o vei sili pe ea dintru început toate să le isprăvească, toate le-ai pierdut.
Deci nu ridica de la ea îndată sculele cele de aur, ci lasă să le aibe şi să le întrebuinţeze de-odată. Că se pare aceasta că este mai mică răutate decât sulimanul şi dresurile. Deci mai întâi acelea să se surpe. Şi nici acelea cu frică şi cu îngrozire, ci cu îndeplecare şi cu binişorul, şi prin prihănirea altor muieri, şi prin hotărârea şi socoteala ta. Şi zi către dânsa adeseori: Mie nu-mi este dragă faţa ceea ce astfel se împodobeşte, ci foarte urâtă! – şi încredinţează-o cum că pe tine mai mult aceasta te mâhneşte. Şi după hotărârea şi socoteala ta adă şi părerea altora şi zi că lucrul acesta obişnuieşte a prăpădi şi pe cele frumoase, ca să scoţi din mijloc patima.
Şi nimic încă pentru gheena să nu zici, nici pentru Împărăţie; că în zadar le vei grăi acestea.
Încredinţează-o pe ea că pe tine mai mult te veseleşte de va arăta lucrul lui Dumnezeu gol; iar ceea ce freacă faţa şi o întinde şi o văruieşte, nici la cei mulţi nu se pare frumoasă şi chipeşă.
Şi mai întâi sfătuind-o cu socotelile cele comune şi cu hotărârile şi părerile tuturor scoate afară boala. Şi când cu aceste cuvinte o vei muia pe ea, adaugă şi acelea.
Dacă o dată vei zice şi n-o vei pleca, a doua oară şi a treia oară şi de multe ori aceleaşi cuvinte a le repeta nu slăbi, însă nu cu vreo îngreuiere, ci cu plăcere şi cu dulceaţă. Acum te întoarce de către dânsa, acum măguleşte-o şi o cinsteşte. Oare nu-i vezi pe zugravi câte şterg, câte prescriu când fac faţă frumoasă? Deci să nu te faci mai rău decât aceia. Că dacă aceia zugrăvind icoane ale trupului, întrebuinţează atâta osârdie, cu mult mai vârtos noi carii formăluim suflet, cu dreptate este să pornim tot meşteşugul. Că de vei formălui faţa sufletului acestuia frumos, nu vei vedea obrazul trupului fără de rânduială făcând, nici buze sângeroase, nici gură asemenea cu gură de urs încruntată, nici sprâncene mânjite cu funingine ca de la vreo tingire, nici fălci văruite ca pereţii mormânturilor. Că toate acestea sunt funingine, cenuşă şi praf şi semne ale putorii celei mai de pe urmă.
Dar nu ştiu cum am greşit şi m-am abătut la cuvintele acestea şi pe altul sfătuind ca să înveţe cu blândeţe eu m-am prăvălit la iuţime.
Deci să ne întoarcem iarăşi la sfătuirea cea mai blândă, şi să suferim toate neajunsurile muierilor, ca să isprăvim ceea ce voim. Oare nu vezi pe copii plângând cum îi suferim, când voim să-i înţărcăm de la ţâţă, ci toate le răbdăm numai pentru aceia, ca să-i plecăm pe ei să defaime masa cea dintâi? Aşa să suferim şi aici; toate celelalte să le răbdăm, ca să isprăvim aceasta. Căci când se va îndrepta aceasta, vei vedea şi pe cealaltă bine sporind, şi iarăşi vei veni la sculele cele de aur şi vei vorbi şi pentru acestea asemenea cu acest chip. Şi aşa câte puţin îndreptând muierea, vei fi zugrav prea bun, slugă credincioasă, lucrător de pământ prea iscusit. Iar împreună cu acestea adu-i aminte şi de muierile cele vechi: de Sarra, Rebecca; şi de cele frumoase şi de cele ce n-au fost aşa, şi arată-le pe toate deopotrivă înţelepte şi înfrânate. Că Lia soţia Patriarhului /Iacov/ nefiind frumoasă (Facere, cap. 29) n-a fost silită să afle nimic ca de acest fel, ci şi urâtă fiind şi nu foarte iubită bărbatului, nici n-a aflat ceva ca de acest fel nici faţa nu şi-a stricat, ci a rămas păzind întregi caracterele, şi mai ales fiind crescută de neamurile cele păgâne. Iar tu cea credincioasă, care ai Cap de Hristos, ne aduci nouă meşteşugire satanicească? Oare nu îţi aduci aminte de Apa aceea care a coperit faţa ta? De Jertfa care împodobeşte buzele tale? De Sângele care a roşit limba ta? Că de le vei pune în minte toate acestea, măcar oricât vei fi iubitoare de podoabe ca acestea nu vei îndrăzni, nici nu vei suferi să iei pulberea şi cenuşa aceea. Cunoaşte că te-ai logodit cu Hristos, şi te depărtează de această ocară. Fiindcă nici Se veseleşte de aceste vopsele, ci caută altă frumuseţe pe carea şi foarte o iubeşte – pe podoaba sufletului zic. La aceasta îţi porunceşte ţie şi Proorocul să te nevoieşti şi zicea: „Şi va pofti Împăratul frumuseţea ta!” (Ps. 44).
Deci să nu lucrăm cele de prisosit şi de ocară. Că nici este ceva din lucrurile lui Dumnezeu nesăvârşit, nici are trebuinţă de îndreptarea cea de la tine. Că nici dacă cineva se va ispiti la vreo icoană împărătească după ce s-a ridicat să adauge cele de la sine, va fi ispitirea fără de primejdie şi va suferi primejdia cea mai de pe urmă. Apoi omul lucrează şi nu adaugi, Dumnezeu lucrează şi îndreptezi?
Nu socoteşti focul gheenei?
Nu socoteşti nepurtarea de grijă a sufletului? Că pentru aceasta s-a defăimat acelora, pentru că toată osârdia se deşartă la trup. Şi ce zic sufletul? Că la trup însăşi se întâmplă toate împotriva celora la care voi vă siliţi.
Şi socoteşte: Voieşti să te arăţi frumoasă? Aceasta pe tine te arată urâtă.
Voieşti să placi bărbatului? Aceasta mai mult îl mâhneşte pe el. Şi nu numai pe el, ci şi pe cei de afară îi face prihănitori.
Voieşti să te arăţi tânără?
Aceasta te va aduce pe tine degrab la bătrâneţe.
Voieşti să te împodobeşti?
Aceasta te va face pe tine să te ruşinezi. Că o muiere ca aceasta nu numai de cele de o cinste cu dânsa, ci şi de slugile care ştiu se ruşinează. Dar mai întâi de toţi de sine.
Însă ce trebuie a zice acestea? că ceea ce este mai cumplită decât toate acum am lăsat-o: anume că greşeşti lui Dumnezeu; că sapi pe dedesubt groapă curăţeniei; că aprinzi flăcările râvnirii; că urmezi muierilor celor ce curvesc în casa de curvie!
Deci acestea toate punându-le în minte voi, defaimă-ţi podoaba cea satanicească şi meşteşugul cel diavolesc, şi lăsând podoaba aceasta, iar mai vârtos ocara, lucraţi în sufletele voastre frumuseţea aceea care şi Îngerilor este poftită şi lui Dumnezeu iubită, şi bărbaţilor celor cu voi însoţiţi dulce. Ca şi pe slava de aici şi pe ceea ce va să fie să o dobândiţi, pe care fie ca noi toţi să o dobândim, cu Darul şi cu Iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia – Slava şi Stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
florinm
octombrie 28, 2009 @ 11:43 am
Dragilor, sa nu pierdeti din vedere frica de Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovniceasca, adica EVLAVIA.
Cuv. Paisie Aghioritul spune asa: „Evlaviosul se sfieste in toate, dar aceasta sfiala picura miere in inima sa. Felul sau de vietuire el nu il socoate martiric, ci il multumeste. Miscarile lui sunt fine, atente. Simte puternic prezenta lui Dumnezeu, a ingerilor si a Sfintilor. Simte alaturi de el pe ingerul lui pazitor cum il supravegheaza. Are mereu in mintea sa faptul ca trupul lui este biserica a Duhului Sfant si traieste simplu, in curatie si sfintenie. Pretutindeni se comporta cu atentie si grija si simte vii toate cele sfinte. Daca vede o icoana inima ii tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi.”
In alta parte scrie: „Evlavia este har de la Dumnezeu inauntrul omului. Cel evlavios vede curat orice este sfintit, asa cum este in realitate, chiar daca este fara stiinta de carte. Nu va face vreo greseala, de pilda, in orice are legatura cu noimele dumnezeiesti. Este ca si copilasul care nu isi baga in minte vreun gand rau despre tatal sau sau mama sa, pentru ca-i iubeste si ii respecta, si vede bine si curat toate cele pe care le fac parintii lui. Cu atat mai mult aici cand este vorba de Dumnezeu, Care nu se compara cu nimic si este desavarsit in toate! Cel care nu are evlavie cade in greseli, in inselari chiar si in privinta dogmelor.”
Iar pentru faptul ca te inteleg, draga Adriana, am gasit si aceasta, tot la Cuv. Paisie: „Sfintii Parinti spun ca, pentru a dobandi evlavie, trebuie sa traiesti sau sa ai legaturi cu oameni care au evlavie si sa iei aminte cum se comporta ei. Sfantul Paisie cel Mare, cand a fost intrebat de cineva: “Cum pot dobandi frica lui Dumnezeu?“, i-a raspuns: “Sa te insotesti cu oameni care Il iubesc pe Dumnezeu si au frica lui Dumnezeu, ca sa dobandesti si tu frica dumnezeiasca“. Aceasta, desigur, nu inseamna ca vei face la exterior tot ce vezi ca fac aceia, fara sa simti launtric, pentru ca aceasta nu este evlavie adevarata, ci una mincinoasa. Minciuna este respingatoare.”
Astfel, nu stiu cata evlavie au cei pe care ii ai „aproape” acolo departe, unde te afli tu. Nu te acuz de nimic si nici pe altcineva de aici, doar este o atentionare, ceva de luat aminte. Cand evlavia se imputineaza, pleaca harul si daca pleaca harul, „sunt chimval rasunator” caci ce dragoste pot avea, fara har, afara de dragostea rostita si nimic mai mult, poate doar un oarecare sentiment de compasiune, dar si acela nascut din nevoia mea de dragoste? La ce mi-ar folosi toata stiinta, daca n-as avea harul Domnului cu mine, deci dragoste?
Inchei tot cu spusele parintelui Paisie: „Pe cat puteti, sa cultivati evlavia si strapungerea inimii. Acestea vor ajuta sa primiti harul lui Dumnezeu. Pentru ca de are cineva evlavie si strapungere de inima si este si smerit, primeste harul dumnezeiesc. Iar daca nu are evlavie si smerenie, harul lui Dumnezeu nu se apropie de el. Ce spune Scriptura?: “Catre cine voi cauta, fara numai catre cel smerit si bland si care se cutremura de cuvintele Mele”?”
Aniri
octombrie 28, 2009 @ 11:51 am
Din ce=-am citit rasfirat mai sus, cred ca va certati degeaba.. Ea doar vroia sa sustina ca barbatul si femeia se pot completa in a „conduce” „masina”, ca in casatorie poate nu e doar un volan..
Frumoasa analogia, bine gandita.. 🙂
ingrid
octombrie 28, 2009 @ 12:25 pm
Aniri: se completeaza, asa e, nu e nici unul nefolositor in cuplu, dar nu trebuie sa faca amandoi acelasi lucru. Iar volanul e numai unul, si este al barbatului
florinm
octombrie 28, 2009 @ 12:53 pm
Ingrid, abia acum am citit comentariul tau, in care mi te-ai adresat si mie. Tin sa multumesc Domnului si iti multumesc si tie pentru ce am citit acolo – stiam ca mai sunt femei, destule, care gandesc corect. Omiliile Sf. Ioan Gura de Aur privitor la casatorie sunt scrieri de capatai pt oricine vrea sa inteleaga care trebuie sa fie relatia/raportul intre sot si sotie in familie.
Referitor la tine am avut banuiala aceea din cauza a ce ai scris mai inainte si te rog sa ma ierti daca te-ai simtit jignita cu ceva. Doamne, ajuta!
ingrid
octombrie 28, 2009 @ 2:05 pm
Nu ma poti jigni Florin. Simt cand cineva gandeste corect. Si mie mi-a facut mare mare placere
Andrei
iulie 13, 2010 @ 12:26 am
Claudiu, felicitari pentru aceasta analogie. Sa iti lumineze Bunul Dumnezeu mintea sa mai reusesti astfel de analogii.Este foarte reala si denota situatia reala a lucrurilor.
Marturisesc ca sunt la inceput de drum cu soferia, iar de casatorie inca nu se poate discuta. Dupa citirea articolului am hotarat sa devin un „bun sofer” pentru ca mai apoi sa fiu capabil sa duc la destinatie masina pe ale carei placute de inmatriculare va fi trecut cuvantul „FAMILIE”.
Tine-o tot asa si eu cred ca la fiecare artcol vei avea cel putin un crestin care „are urechi de auzit”.
Claudiu-Razvan
iulie 13, 2010 @ 9:52 am
foarte frumos, felicitari!
Filotfeia
iulie 24, 2010 @ 8:40 am
Fara suparare,dar mie nu imi place articolul acesta dar toate celelalte mi-au fost de folos si mi-au placut,site-ul este foarte frumos pt tineri.Nu puteti nici voi sa fiti cu toate articolele pe placul fiecaruia ca fiecare om are felul sau de a gandi.Doamne ajuta!si multumesc pt ca ati facut site-ul acesta.
Admin
iulie 24, 2010 @ 8:56 am
Nici Hristos nu a putut sa fie pe placul fiecarui om Filofteia, cu atat mai putin noi.
Multumim pentru aprecierile sincere.