Prin ele puterea sfintitoare si inraurirea curatitoare a Bisericii se revarsa atat asupra fiintei omenesti, cat si asupra intregii firi, scotand-o de sub puterea blestemului si sfintind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserica, adica prin slujitorii ei, se impartaseste si firii neinsufletite, precum si vietatilor necuvantatoare, harul dumnezeiesc, in masura care le este de trebuinta. Astfel, dupa cuvantul Sf. Apostol Pavel, “orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire, caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (I Tim. 4, 4-5).
Firea vazuta, care pana aici era mai degraba potrivnica omului, devine in felul acesta un mijloc prielnic de trai si un ajutor spre mantuire, fiind impreuna partasa cu omul la preamarirea Ziditorului. Omul, impacat din nou cu Dumnezeu, atrage deci cu sine toata zidirea din nou spre Dumnezeu si o apropie de El, ca totul sa fie strabatut si desavarsit de harul dumnezeiesc. Ierurgiile pregatesc astfel si prevestesc faptura cea noua care va sa vie, transfigurarea creatiunii sau acel “cer nou” si “pamant nou”, pe care le-a vazut Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan in descoperirea primita (Apoc. 21, 1) si pe care le asteptam, potrivit fagaduintei, dupa sfarsitul veacului acestuia (II Petru 3, 13).
Cum putem raspunde acelora care dispretuiesc ierurgiile?
Raspundem ca puterea de inraurire a lucrarii dumnezeiesti nu poate fi marginita numai la sufletul omului. Caci omul este nu numai suflet, ci si trup, este o fiinta legata de pamant si de intreaga fire vazuta, in mijlocul careia traieste: trupul lui e zidit din pamant, adica din aceleasi elemente din care e alcatuita intreaga zidire; din aceasta isi trage hrana si izvoarele de intretinere a fiintei sale trupesti, e infratit cu ea. Firea vazuta traieste deci in om, face parte din alcatuirea fiintei sale si trebuie deci Sfintita ca si sufletul lui.
Caci Mantuitorul nu este numai Mantuitor al sufletelor, ci si al trupurilor. Cand mancam ceva Sfintit, noi insine ne sfintim si, dimpotriva, daca mancam ceva necurat, noi insine ne intinam. Sfintirea naturii este deci o conditie a sfintirii sufletului. Or, tocmai acesta este rostul sau scopul ierurgiilor.
Ierurgiile sunt tot atat de vechi ca si Biserica. Ba, pe unele din ele le mostenim inca din Legea Veche, ca de pilda, curatirea femeii lauze la 40 de zile dupa nastere (vezi Lev. 12; Luca 2, 22-24); pe altele le-a savarsit Mantuitorul insusi (tamaduirea bolnavilor, izgonirea duhurilor necurate, binecuvantarea pruncilor, a painii, a vinului si a pastilor s.a.); in sfarsit, despre cele mai multe dintre ele ne vorbesc Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti din primele veacuri crestine, ca: Sf. Iustin Martirul si Filosoful557 (Apologia I, cap. 61, 65, trad. cit., p. 70) si Tertulian558 (De baptismo, cap. 7; De corona militis, cap. 3, 4 s.a) in secolul III; Sf. Vasile cel Mare559 (Despre Sfantul Duh, cap. 67), in sec. IV s.a. Rugaciunile pentru binecuvantarea si sfintirea apei (aghiazma), a untdelemnului si a fructelor, sfestanii pentru ploaie s.a. gasim amintite chiar in cele mai vechi randuieli si asezaminte bisericesti, ca Asezamintele Sfintilor Apostoli din veacurile III-IV560 (Cart. VII, cap. 27,42,43; Cart. VIII, cap. 29,40,41,42 s.a. (trad. roro. cit., p. 196, 211, 254, 261 s.u.)), precum si in cele mai vechi carti de slujba, ca Evhologhiul (Molitfelnicul) Episcopului Serapion de Thmuis din Egipt, din veacul al IV-lea.
Pe toate le gasim in aceeasi carte de slujba, unde aflam si randuiala Sfintelor Taine, adica in Evhologhiu sau Molitfelnic (cartea cu rugaciuni sau cu molitve).