Care sunt ierurgiile in legatura cu sfarsitul omului si grija pentru cei morti?
Sunt acele ierurgii si randuieli poruncite de Biserica sau mostenite din practica crestina.
Cum se mai numeste grija pentru cei morti?
Se mai numeste cultul mortilor.
Cum trebuie sa fie sfarsitul adevaratului crestin?
In rugaciunile ei (ectenia dinainte si de dupa sfintirea Darurilor) Biserica ne indeamna sa cerem de la Dumnezeu, intre altele, «sfarsit crestinesc vietii noastre: fara prihana, neinfruntat, cu pace…», adica in pace cu toata lumea si cu cuget impacat, linistit, fara teama de moarte.
Care este grija si datoria crestineasca cea mai de seama a celor vii fata de cei ce-si dau sufletul?
Ca acestia din urma sa moara spovediti si grijiti (impartasiti) si cu lumanarea aprinsa in mana.
De ce este atat de trebuincioasa spovedania si impartasirea pe pragul mortii?
Pentru ca marturisirea pacatelor, mai mult decat oricand in cursul vietii, aduce celui pe moarte iertarea acestor pacate, linistirea cugetului, impacarea cu Dumnezeu si cu semenii pe care ii va fi nedreptatit, urat sau pagubit cu ceva, sau cu care va fi fost certat.
Cat priveste Sfanta impartasanie, ea, fiind arvuna vietii vesnice si chezasia invierii (Ioan 6, 54), alcatuieste merindea cea mai scumpa si mai de pe urma, de care nici un crestin nu trebuie lipsit si pe care repausatul o ia cu sine pe drumul cel lung al vesniciei. Asa ne povatuiesc Sfintii Parinti adunati in Soborul cel dintai din toata lumea (Niceea, 325), in cel de al 13-lea canon al lor: «Iar pentru cei ce pleaca (din viata), sa se pazeasca si acum legea veche si canoniceasca, incat daca pleaca cineva, sa nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urma si cea mai trebuincioasa…»565 (Vezi de asemenea Sf. Grigorie de Nissa, can. 5.). Sfantul Trup si Sange va fi pentru sufletul celui raposat cel mai bun tovaras, scut si aparator in fata Tronu-lui Judecatii.
Astfel, crestinul spovedit si impartasit isi poate astepta si intampina moartea cu mai mult curaj si cu seninatate566 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru, cap. 360, p. 242-243). De aceea, cea din urma impartasire – aceea care se da pe patul mortii – poarta in popor numele de Grijanie, adica grija cea mai de capetenie si mai de pe urma pe care se cuvine sa o avem aici pe pamant pentru mantuirea sufletului nostru. Iar trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie este socotita, pe drept cuvant, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija. De aceea, cand se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor e insotit de aratarea «mort negrijit si nespovedit», iar uneori si «fara lumanare».