Ce-aş fi eu fără Tine?

Uneori avem momente când ne spunem că nu mai putem duce crucea pe care ne-a lăsat-o Bunul Dumnezeu, iar de cele mai multe ori ajungem la concluzia aceasta din cauza deznădejdii cauzate de prezenţa păcatului în viaţa noastră şi necredinţei în cuvintele Mântuitorului.

În ultimul timp am uitat de rugăciune şi de bucuriile care vin prin intermediul ei, inima mi s-a împietrit, iar mintea mi s-a întunecat….şi toate acestea din cauza îndepărtării de Dumnezeu.

De foarte multe ori îmi simt umerii grei…grei de povara păcatelor..Cu toate că ştiu că numai prin pocăinţă mă voi putea vindeca, gânduri de ruşine şi deznădejde mă cuprind…îmi este frică de mine pentru că ştiu că mereu voi cădea, mereu Îl voi răstigni pe Domnul Hristos şi mereu îi voi întoarce spatele şi mă voi mai iubi mai mult pe mine.

De fiecare dată când Dumnezeu mă luminează şi îmi arata păcatele, mii de gânduri de mândrie îmi năvălesc în minte…pentru câteva clipe sunt conştientă…doar pentru câteva clipe, şi pe urmă îmi continui viaţa păcătoasă. Aş vrea să nu se mai întâmple aşa, dar din cauză că firea omului este atât de slabă şi neputincioasă, parcă ne-am spune că nu mai are rost să luptăm. Tocmai din acest motiv, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să nu deznădăjduim şi că împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţa, prin iubirea arzătoare insuflata de  Sfântul Duh şi prin luptă nevăzută cu păcatul şi patimile.

Oricât de multe învăţături ziditoare de suflet am primi parcă tot nu suntem convinşi în inima noastră că ne putem mântui şi în zilele noastre.

Ar trebuie să ne punem şi noi în fiecare clipă întrebarea enunţată în titlu dar adresată lui Dumnezeu…Ce-aş fi eu fără tine, Doamne?  Sunt sigură că dacă ne-am întreba în fiecare clipă nu am uita de păcatele noastre şi, aşa cum spunea mult-iubitul Părinte Cleopa Ilie, veşnic am dormi în păcate. Din nefericire, mulţi facem acest lucru…uităm că suntem doar nişte creaturi şi suntem în mâinile lui Dumnezeu.

Am început să îmi pun mai des această întrebare din ziua în care mă aflam la metrou şi am zărit pe un afiş publicitar o carte cu titlul acesta,”Ce-aş fi eu fără tine?”, scrisă de Guillaume Musso. Nu am citit cartea dar am auzit că este vorba despre două feluri de iubire ale unei femei: iubirea pentru tatăl ei şi iubirea pentru primul bărbat de care s-a îndrăgostit. Aceasta este pusă să aleagă între cele două persoane dragi pentru că ambii sunt prinşi într-o cursă mortală, iar destinele lor nu pot fi separate.

Mi-ar fi plăcut foarte mult dacă această întrebare ar fi fost adresată Domnului Hristos, iar cartea să fi avut o temă creştin-ortodoxă.  Dar sunt bucuroasă că începând din acea zi Dumnezeu m-a ajutat să mă gândesc mai des la cine sunt de fapt.

Să nu renunţaţi niciodată la luptă duhovnicească.  Să mergeţi la părintele duhovnic şi să vă spovediţi păcatele cu pocăinţă şi sinceritate.

Şi eu sunt nerăbdătoare să merg la duhovnicul meu pentru că e persoana cea mai apropiată, care mereu mă aşteaptă cu braţele deschise şi îmi şterge lacrimile. E însuşi Domnul Hristos prin cuvintele mângâietoare şi ziditoare de suflet ale duhovnicului…iar după primirea dezlegării păcatelor şi cu dorinţa sinceră de a nu mai păcătui, vine şi bucuria mult aşteptată….bucuria care te înălţa la cer şi îţi dă aripi să zbori , bucuria care nu poate fi comparată cu nimic din lumea aceasta trecătoare

Să vă rugaţi neîncetat şi să luptaţi împotriva păcatului…oricât de mic ar fi. Din cauza păcatelor suntem nefericiţi şi nu ne putem bucura de bunătăţile pe care le revărsa Dumnezeu din marea Sa iubire de oameni. Să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă şi să vă bucuraţi împreună şi cu cel mai umil cerşetor din colţul străzii…e chiar Domnul Iisus Hristos în sufletul acelui om care ne strigă şi abia aşteaptă să Îi răspundem cu dragoste.

Doamne ajută!

(Bianca)