Ce este timpul?
Dumnezeu este eternitatea adevărată sau are eternitatea adevărată, pentru că este comuniune perfectă de Persoane supreme, mai presus de orice limitare. Numai o eternitate în acest sens face posibilă înţelegerea timpului şi raportul eternităţii cu el. Eternitatea în acest sens adevărat nu mai poate fi considerată ca ireconciliabilă cu timpul, dar nici ca identică cu timpul. Timpul nu e ceva contrar eternităţii, o cădere din eternitate, dar nici o eternitate în desfăşurare.
Dumnezeu a creat lumea ca s-o facă părtaşă de etenitate sau de comuniunea Sa, nu prin fiinţa ei, ci prin har, prin împărtăşirea de ea. Căci eternitatea fiind transcendentă făpturii temporale, nu poate veni ca adaosuri temporale, ci ca un dar din alt plan. Sfinţii se împărtăşesc încă în cursul vieţii terestre de o pregustare a eternităţii lui Dumnezeu. Căci sfinţii, în general, „unindu-se întregi cu Dumnezeu întreg, pe cât e cu putinţă puterii naturale existente în ei, s-au imprimat atât de mult de calitatea Lui, încât nu se mai cunosc decât din El, ca nişte oglinzi atotstrăvezii, având chipul lui Dumnezeu care se priveşte în ele, arătându-se în mod nelaterat prin trăsăturile Lui; căci nu a mai rămas în ei nici una din trăsăturile vechi, prin care se vedea omenescul, ci toate au cedat celor mai tari, cum se umple de lumină aerul amestecat cu ea.
Iar Sfântul Grigorie Palama, citând pe Sfântul Maxim spune şi el că el că cel îndumnezeit devine „fără început” şi „fără sfârşit”. El citează şi pe Sfântul Vasile cel Mare, care spune că „cel ce se împărtăşeşte de harul lui Hristos se împărtăşeşte de slava lui veşnică”, şi pe Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune că omul ce se împărtăşeşte de har „iese” din firea sa şi „devine din muritor-nemuritor, din pătat-curat, din efemer-veşnic şi din om, devine cu totul dumnezeu”.
Dar dacă în cursul vieţii temporale numai sfinţii ajung părtaşi, în unele clipe, de eternitate, la sfârşitul acestei vieţi, în planul eshatologic, toţi cei ce au crezut şi s-au străduit să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu se vor împărtăşi de eternitate, pentru că se vor împărtăşi de comuniunea cu Dumnezeu cel necreat.
În aceasta se vede că Dumnezeu a creat pe oameni şi lumea pentru eternitate. Dar eternitatea se câştigă printr-o mişcare spre El, care se realizează în timp. Timpul este astfel mediul prin care Dumnezeu cel etern conduce creaturile spre odihnă în eternitatea Sa.
Mişcarea în timp este folosită astfel de eternitatea divină pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei. Mama pune copilul la o distanţă de ea şi îl cheamă spre ea, pentru ca el să se întărească în exerciţiul mişcării ce-l face spre ea, atras de dorul ei.
Mişcarea de care se folosesc fiinţele raţionale pentru a ajunge de la existenţă, prin existenţa bună, la existenţa fericită eternă în Dumnezeu este o mişcare prin voinţă, şi capătă în acestea numele de lucrare.
Prin lucrare aceste fiinţe înaintează spre Dumnezeu, întrucât se purifică de pasiuni, dobândesc virtuţile, între care cea mai înaintată este iubirea şi astfel, eliberate de pasiuni, cunosc raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, adică văd sensurile acestora în Dumnezeu, sau pe Dumnezeu în toate. E un drum de desăvârşire etică, de îmbogăţire în cunoaştere.
Dumnezeu le dă celor create fiinţa reală şi susţine dezvoltarea lor prin energiile Sale necreate. În acest sens e prezent şi El în ele, cu eternitatea Lui. Timpul a început, fără îndoială, o dată cu lumea creată. Totuşi fără o eternitate preexistentă el n-ar fi putut începe. Dar el nu e nici o simplă perioadă în nesfârşitele perioade ce au fost şi vor fi. Eternitatea dinainte şi cea de după timp este altceva decât timpul. Dar eternitatea explică timpul, care din ea vine şi în ea se sfârşeşte.
Timpul e un fel de scară întinsă de eternitate, sau de o lucrare a ei spre lumea creată. E scara întinsă de eternitatea lui Dumnezeu pusă la dispoziţia mea, după măsura mea, printr-o lucrare a lui Dumnezeu la nivelul meu. Căci eu nu pot trăi încă eternitatea ca atare.
Timpul nu ţine de fiinţa creaturii, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceasta pentru că în viaţa viitoare el nu mai e trăit în desfăşurarea lui. Dar tot el spune că în existenţa ei terestră creaţia nu se poate concepe fără timp. Timpul ca atare nu rămâne exterior creaturii, ci devine de la început o condiţie a urcuşului ei. Dar tot aşa de adevărat este că întreaga creatură e făcută să depăşească mişcarea şi timpul. Se poate deci spune că timpul e condiţia relaţiei dinamice a creaturii, care n-a ajuns încă în Dumnezeu, cu Dumnezeu Cel etern.
Odată ajunsă deplin în El, se instalează cu timpul ei în eternitatea Lui. Atunci relaţia lui Dumnezeu cu creatura ajunge la unirea cu El, a dobândit o maximă intimitate.
Dumnezeu ne-a oferit iubirea Sa de la crearea noastră. Dar răspunsul nostru la dăruirea de Sine a lui Dumnezeu nu este o dăruire de noi înşine care să nu poată fi şi mai deplină, adică să înlăture aşteptarea şi speranţa unei dăruiri şi mai depline. Noi suntem limitaţi ca şi creaturi, dar în acelaşi timp suntem capabili de a ne depăşi şi tindem să ne depăşim. Aceasta introduce timpul, adică trecutul cu nemulţumirea pentru ceea ce am fost şi pentru gradul în care ne-am dăruit, şi viitorul cu tendinţa de a fi mai mult şi de a ne dărui mai mult.
Dar mulţumiţi nu vom fi decât atunci când vom fi depăşit orice nedeplinătate, când ne vom dărui într-un mod care să nu mai poată fi depăşit. Astfel noi suntem atât temporali, cât şi în tendinţă spre eternitate şi legaţi de ea. Năzuinţa aceasta e a noastră dar realizarea o avem prin Dumnezeu.
Şi întrucât caracterul nostru temporal, sau necesitarea de a creşte în iubirea de Dumnezeu şi prin efortul nostru, nu ne permite să avem dintr-o dată pe Dumnezeu oferit integral, Dumnezeu însuşi ni se oferă în măsura în care putem răspunde cu dăruirea noastră.
Dumnezeu Cel etern Se plasează într-o aşteptare în raport cu noi. Astfel apare raportul între El şi timp. De aici se vede că Dumnezeu ţine timpul legat de eternitatea Sa.
În Dumnezeu durata aşteptării este redusă la zero, căci iubirea între subiectele dumnezeieşti este simultană în toată perfecţiunea ei. Neputând creşte mai departe şi neputând cădea din această simultaneitate şi desăvârşire, iubirea dumnezeiască persistă, ca ofertă şi ca răspuns, într-un act bilateral (sau trilateral) extern.
Dumnezeu aşteaptă „cu îndelungă răbdare” întoarcerea noastră la El, trezirea noastră la iubirea pe care ne-o oferă. Dar simultan cu aceasta El se bucură de netemporalitate, sau de absenţa intervalului în manifestarea reciprocă a iubirii între subiectele treimice.
„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătăia Sa la poartă şi fapta noastră de o deschide.
(Pr. Dumitru Stăniloae – Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I)
Laura-optimista
septembrie 11, 2010 @ 4:58 pm
Ce aş mai putea comenta, după ce am citit un text atât de minunat? Gândirea părintelui Stăniloae este deosebit de profundă şi luminată de harul Sfântului Duh. Aceste reflecţii filosofice şi teologice aproape că depăşesc capacitatea mea de înţelegere… trebuie să-mi concentrez toată atenţia, pentru a înţelege corect mesajul.
Domnul să ne învrednicească pe toţi să trăim veşnic în iubirea sa, să preţuim timpul acestei vieţi şi, orice am face, să avem în minte cuvintele Sfintei Scripturi: „Iată acum vremea potrivită, iată acum ziua mântuirii”.
„Decât să umplem timpul cu păcate, mai bine să-l înveşnicim rugându-ne.”
Doamne ajută!
Laura-optimista
septembrie 11, 2010 @ 5:10 pm
„Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătăia Sa la poartă şi fapta noastră de o deschide.”
Cât de frumos! Şi cât de minunată este comparaţia dintre raportul timpului cu eternitatea divină şi modul în care o mamă îşi învaţă copilul să meargă, îndepărtându-l puţin, pentru a-l determina să se apropie de ea. 🙂 🙂
M-aş bucura mult să mai publicaţi fragmente din scrierile părintelui Stăniloae.
Doamne ajută!
gradinariu
mai 16, 2012 @ 12:58 pm
Eu ma bucur de fiecare clipa pe care o traiesc. Experienta m-a invatat ca daca accept fiecare clipa ca pe un dar de la Dumnezeu, imi este cu mult mai usor sa depasesc obstacolele si incercarile. De aceea nu regret nicio decizie luata pana acum, chiar daca nu de fiecare data am luat-o pe cea mai buna.