Ce știe să facă fecioria în inimile noastre? (Andreea)

Îmi e greu să vorbesc despre feciorie, la fel de greu cum ar trebui să-mi explic propria respiraţie. Nu pentru că nu le-aş înţelege, sau dintr-o ipocrizie, ci pentru că nu mi le pot însuşi; iar raportându-mă „firesc” la ele sunt doar în stare de dependenţă. Dacă fecioria trupului nu omoară aşa cum ar putea-o face respiraţia când s-ar pierde, altfel stau lucrurile cu fecioria inimii. Am simţit teama de moarte şi când mi-am pierdut respiraţia, şi când inima trăia doar urâtul şi împietrirea. La cea din urmă, mi-aş fi dorit lacrimi de uşurare măcar din mustrările de conştiinţă…

Nu aş fi îndrăznit să scriu. Am 26 de ani, cu feciorie trupească, inima nu mă prea mustră, nu am planuri de familie, nici de a mă retrage într-o mănăstire, şi nici nu mă stresez cu gandul la ce voi face. Deci, la ce folos o mărturisire? Am probat până acum toate îndemnurile interioare: să mă pregatesc şi pentru o treabă şi pentru alta, şi pentru zile bune şi pentru zile negre, să plâng de nevoie pentru mine, pentru alţii şi pentru rezerve, să învăţ şi de ruşine şi de ambiţie. Atâta grijă pentru un adolescent?! Penibilă viaţă!! Aş fi spus-o şi eu înainte de a simţi pe propria-mi piele mai multe…

La mine „bătaia”, mai bine zis „lipsa de har”, s-a făcut simţită destul de devreme. N-am fost nici rea şi nici bună, cunosc încăpăţânarea prostească ca şi ascultarea din toată inima, mânia aprigă ca şi răbdarea din înţelegere, mândria de a privi cu superioritate ca şi prea multa modestie, parşivitatea de a mă diferenţia de cel înjosit ca şi lacrima alături de el, invidia ca şi recunoştinţa… Poate de asta, feciorelnică trupeşte, mie mi-a fost mai uşor…

M-am împietrit, şi mai înainte de a mă dori integrată, abia găseam pulsul de a-mi depaşi această stare, mai înainte de a căuta aprecierea vreunui „prinţ”, abia mă vedeam o fiinţa cu nevoi afective. Nu am avut nici lipsuri, nici necazuri mari de familie, nici inteligenţa scăzuta, nici sănătate precară, nici probleme de credinţă, nici râvnă, dar nici indiferenţă. Şi cu toate astea, valul de urât nu m-a ocolit. M-a luat din senin şi încet. Am ajuns „dependentă” de Biserică, pe masură ce la fiecare spasm sufletesc găseam acel moment de „respiro”. Aşa m-am apropiat de Ea, de oamenii ei… picătură cu picătură.

A mă fi aruncat în soluţiile imprecise ale societăţii, în standardele turmei propuse de o media fără fond, adică punându-le la dispoziţie ultimul pilon de integritate de care mă mai sprijineam, acea virginitate tâmpă şi sălbăticită în ochelarii consumerismului de azi, era tot una cu sinuciderea răgazului sufletesc.

Stiu că iad e şi în tânărul conştient de nevoile sale afective atunci când nu are cui şi de la cine să împărtăşească, când se descotoroseşte de el cu preţul integrităţii personale. Atunci înţelegeam, măcar, că adevărata liniştire nu ar trebui să se dea la schimb, şi mai ales cu preţul persoanei…

În Biserica nu mi-a fost uşor cu mine, pentru că nu m-a vindecat de împietrire pe cât a vrut Biserica, ci pe cat am permis să pricep. Și acum lucrează la fel. M-am simţit de cele mai multe ori inutilă ca un animal rănit. O fărâmă de feciorie dacă a fost în inimă a ţinut-o tare pe cea trupească. Şi invers. Atâta sabie a ținut limita între mine şi iadul total al deznădejdii…

Pentru asta mi-e dragă, pentru asta iubesc măcar gândul de conştiinţă curată. Şi am mai înţeles ca fecioria inimii e şi acel duh care nu concepe nicio moarte fără Înviere, nicio cădere fără îndrăzneala de ridicare…

Şi acum obişnuiesc să mă împietresc. M-am mai dat „a brazdă” însă, şi inima se înveseleşte mai mult. Mă trezesc cu pofta de a pricepe mai bine, mai frumos, mai curat, adorm cu pofta de a mulţumi şi plânge pentru ce-am trait, şi poftesc următorul răsărit…

Asta ştie să facă Fecioria în inimi. „Gustaţi şi vedeţi…” (Ps.38)

(Andreea)