Ce înseamnă prietenia adevărată?
Mă numesc Irina-Alexandra, sunt înconjurată de foarte mulţi prieteni, ne certăm, ne împăcăm, ne rugăm împreună, mergem în tabere, râdem, dar şi plângem împreună. De multe ori m-am întrebat ce înseamnă prietenia adevărată? De ce această întrebare?! Pentru că în zilele de azi a fi prieten înseamnă: a bârfi împreună, a ieşi la suc şi în club, a citi cărţi de groază, a mânca nesănătos, a asculta muzica urâtă şi altele ca acestea.
Prietenii mei sunt selectaţi, atenţie! Nu ignor, doar selectez, adică sunt prietenă cu toată lumea, dar cei care îmi sunt cu adevărat aproape sunt cei pe care mă pot baza. Eu cred că nu există om care să nu aibă prieteni. Sunt de părere că o prietenie adevărată are la bază:
1) Pacea. Atunci când eşti în discuţii contradictorii cu prietenii tăi, iar tu ai dreptate şi aduci argumente credibile, trebuie să te smerești, să laşi de la tine, să le dai lor dreptate pentru a păstra pacea în grup. În conştiinţa lor, va lucra Dumnezeu şi pentru rugăciunile tale nevrednice, ei se vor lumina. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” (Matei 5, 9)
2) Bucuria. Într-un grup de prieteni nu are ce căuta duhul plictiselii, mulţi tineri se plictisesc atunci când sunt împreună. Dacă există cineva care să aibă idei de joculeţe, să planifice plimbări, rugăciune de obşte, cântări la chitara şi alte activităţi care fac ochii tinerilor să sclipească de bucurie, înseamnă că acea prietenie este mereu plină de viaţă şi o plăcere de a trăi. Îmbătrânim atunci când ne oprim din joacă. Supărarea nu este de la Dumnezeu, fii fericit şi bucură-te de fiecare clipă a vieţii!
3) Dragostea. Atunci când există iubire, sunt prezente bucuria şi pacea. Atunci când un prieten se supără, înseamnă că nu te iubeşte cu adevărat, prin urmare nu îţi este prieten cu adevărat, deoarece supărarea duce la lucrarea diavolului, adică la despărţire. O vreme scurtă sau lungă, inimile se răcesc, iar dragostea dispare. Şi unde dragoste nu e, nimic nu e!
Adeseori prietenii se supără când le spunem lucrurilor pe nume, când spunem adevărul despre ei şi nu îi lăudăm, când ei se cred la înălţime şi defapt mai au mult de urcat, ca prieten îl ajuţi, că asta e datoria ta, dar cum? Păi îi spui defectele în faţă, aşa face un prieten adevărat, pentru că îl smereşti, se supără pe moment, dar dacă îţi este cu adevărat prieten şi te iubeşte, prefera să se corecteze, să se înalte şi dispare mândria.
În concluzie, cu toţii avem nevoie de suflete sincere lângă noi, de inimi cu dragoste de mama… puţini oameni au uitat să facă cunoştinţă, nu înţeleg cum într-un tramvai cu atâta lume, foarte puţini ajung să se cunoască, am început să construim ziduri în loc de poduri între noi. Noi tinerii, care suntem flori alese din grădina lui Hristos, noi putem schimba lumea, cum? Prin comuniune, dragoste, pace şi bucurie.
În încheiere spun şi eu ca Sfântul Apostol: „Vă îmbrăţişez cu îmbrăţişare sfântă”.
Irina Alexandra
