Ce înseamnă să fii sărac cu duhul? De ce fericește Domnul pe cei săraci de Duhul Sfânt?

Sunt de atât timp în Biserică și n-am înțeles clar ce înseamnă „sărac cu duhul”. Știam că înseamnă smerit, dar doar așa teoretic. Nu înțelegeam legătura între smerenie și sărac cu Duhul, adică om fără Duh Sfânt. Mă gândeam în sinea mea: Păi dacă e smerit vine Duhul Sfânt în inima lui deci e bogat cu duhul, și dacă e mândru nu vine Duhul Sfânt, adică e sărac de Duh.
Până într-o zi când părintele nostru drag la o predică ne-a explicat mai clar:
Ce înseamnă Fericirea 1: „Fericiți cei săraci cu duhul că acelora este împărăția cerurilor” (Matei 1, 3)
“Este paradoxul celui ce pe măsură ce se apropiere Dumnezeu, se vede pe sine golit, sărac de sau cu duhul.
În întâlnirea adevărată cu Hristos omul trăiește deodată și adâncul iadului, al prăpastiei din firea căzută și măreția Slavei lui Hristos care pune în evidență această sărăcie personală și îi face pe sfinți să se vadă săraci cu duhul, cei mai mari păcătoși, nepocăiţi etc. Asta deşi erau evidente în ei semnele prezentei cu bogăție a harului dumnezeesc.
Numai golindu-se pe sine de sinele său omul face loc harului și cu cât se socotește și se vede mai golit cu atât îl umple și mai mult harul. Procesul este infinit pentru că Dumnezeu este infinit și omul are prin creație capacitatea de a se umple infinit de Duhul Sfânt.
Dar tot procesul se produce la nivel ontologic (adică ființial) şi nu doar rațional sau psihologic.
Sărăcia cu duhul este vederea sănătoasă a omului duhovnicesc, este vederea corectă care îl pune pe om pe calea dobândirii din ce în ce mai mult pe Dumnezeu, harul Său.
De aceea zice Domnul că sunt fericiți pentru că se umplu continuu ” din slavă în slavă „. Starea aceasta este deasupra tuturor harismelor cum spune și Sf. Isaac Sirul: „cel ce se vede pe sine așa cum este (gol, sărac cu duhul, pustiu) și și-a cunoscut păcatul său (nu păcatele ci păcatul ca stare înrădăcinata în firea căzută și traumă pe care a produs-o) este mai mare decât cel care înviază morții „
Gândurile Sfântului Nicolae Velimirovici despre acesată fericire:
„Fericiţi cei săraci cu duhul, fiindcă a lor este împărăţia Cerurilor”, a zis Domnul Hristos. Pe tine te descumpăneşte acest lucru. Descumpănirea ta vine din faptul că încurci debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltaţi cu sărăcia pe care o laudă Hristos. Sărăcia duhovnicească, altfel spus frângerea inimii, este o însuşire a celor mai bune minţi pe care le-a avut lumea. Este conştiinţa nimicniciei proprii înaintea măririi lui Dumnezeu, conştiinţa murdăriei proprii înaintea curăţiei lui Dumnezeu, conştiinţa deplinei atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.
Împăratul David a grăit despre sine: eu vierme sunt, şi nu om – iar împăratul David nu era debil mintal, ci a fost o minte bogată şi genială. Fiul lui, preaînţeleptul Solomon, a scris: „nădăjduieşte către Domnul cu toată inima ta, şi pe înţelegerea ta să nu te bizui”. Asta înseamnă a fi sărac cu duhul, şi anume a te încredinţa întreg lui Dumnezeu, iar în sine a nu crede. Fericit este cel care e în stare a mărturisi fără făţărnicie: „Puterea mea este neputincioasă, înţelegerea mea nevolnică, voinţa mea şovăielnică – Doamne, ajută-mi!” Sărac cu duhul este sfântul care, precum apostolul Pavel, poate să spună: eu de nimic nu ştiu, fără numai de Hristos!
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, p.19)
Gândurile Sf. Ioan de Kronstadt despre această fericire:
A fi sărac cu duhul înseamnă să te consideri pe tine însuţi ca şi cum n-ai fi, iar pe Dumnezeu singur fiitor; înseamnă a preţui cuvintele Sale mai presus decât orice pe lume şi să nu precupeţeşti nimic pentru a le duce la îndeplinire fie şi cu preţul vieţii; înseamnă să respecţi întru totul voinţa lui Dumnezeu, atât în ceea ce te priveşte, cât şi în privinţa altora, iar de voinţa ta să nu ţii seama. Cel sărac cu duhul doreşte şi afirma din toată inima: “Sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ “. Zicând aceasta, el se face pe sine dispărut, vrând să vadă pe Dumnezeu pretutindeni şi în toate, în sine şi în alţii.
“Ale Tale să fie toate, Doamne, nu ale mele!” Doreşte să vadă sfinţenia lui Dumnezeu în sine şi în alţii, Împărăţia Sa de asemenea, voia Sa; să-L vadă pe unicul Dumnezeu umplând inimile oamenilor, aşa cum se cade, fiindcă El singur este Cel ce este, bun şi desăvârşit întru toate, Creatorul a toate, iar diavolul şi slugile lui, oamenii care se împotrivesc lui Dumnzeu, sunt asemenea unor furi în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru cel sărac cu duhul, lumea întreagă nu înseamnă nimic. El îl vede pretutindeni doar pe Dumnezeu, Cel ce de viaţa tuturor şi împărăteşte peste toate.
Pentru el nu există loc în care să nu se afle Dumnezeu şi nu trece o clipă fără Dumnezeu – pretutindeni, în orice timp el este cu Dumnezeu şi i se pare că se afla numai cu El. Cel sărac cu duhul nu se gândeşte şi nu cutează să atingă cu mintea cele ce nu pot fi atinse, să pătrundă tainele lui Dumnezeu; nu se avântă în filosofie înaltă, el crede doar în cuvântul Domnului, cel dătător-de-viață, cunoscând că fiecare cuvânt al Său este adevăr, duh şi viaţa veşnică, crezând de asemenea şi în cuvântul Bisericii Lui, cea călăuzită neîncetat de Duhul Sfânt către tot adevărul. Crede întocmai ca un copil care ascultă de cuvântul tatălui său al mamei sale, fără să ceară dovezi, bizuindu-se pe aceste adevăruri, la modul absolut. Cel sărac cu duhul se consideră cel din urmă dintre păcătoşi şi mai păcătos decât toţi, lăsându-se nesocotit, neluat în seamă de toţi. (Sfântul Ioan de Kronstadt)
Concluzia: Domnul fericește nu pe cei săraci de Duhul Sfânt ci pe cei ce se văd pe ei înșiși goi de Duhul Sfânt, nevrednici de a primi pe Duhul Sfânt. Acelora le dă Harul Său!
Autor: Claudiu Balan