Ce mi-a plăcut la Harry Potter

46

harry_potter_goblet_of_fire_1Fiind un mare fan al seriei de filme Harry Potter am văzut multe comentarii destul de dure la adresa acestui film. După cum se ştie, autoarea cărţilor a declarat la o emisiune că este satanistă iar în film e vorba despre vrăjitorie. Filmul a depăşit orice aşteptări făcând pe copii să citească cărţile Harry Potter şi fiind cel mai urmărit film pentru copii. Cei din partea Bisericii spun că filmul nu trebuie urmărit şi că face doar rău (într-un interviu Emma Watson, actriţa ce o interpretează pe Hermione, spunea că a primit câteva Biblii de la nişte oameni necunoscuţi din cauza acestui film) . Totuşi de ce e atât de urmărit? Ce are aşa special?

Să vedem subiectul cărţilor/filmelor. E vorba despre un copil, Harry Potter, ai cărui părinţi au fost ucişi de un mare vrăjitor pe nume Valdemort când aceştia l-au biruit pe respectivul. Copilul e cel ales iar acest vrăjitor fiind învins totuşi vrea să revină la viaţă şi să cucerească lumea. Harry Potter ca orice vrăjitor copil este recrutat la renumita şcoală de magie Hogwarts. Aici începe marea aventură. Se dezvoltă două subiecte principale: lupta împotriva lui Valdemort pe de o parte şi prietenia dintre Hermione Granger, Ronald Weasley şi Harry Potter pe de altă parte.

Poate sunt puţin răutăcios dar o astfel de poveste se face la Hollywood într-un singur film de cel mult 90 de minute. Poate şi aici apare motivul pentru care e aşa urmărit respectiva serie de filme. Dacă ne uităm la alte filme de familie/pentru copii vom fi dezamăgiţi. De obicei ele ţin cel mult 90 de minute, au un subiect slăbuţ şi prost făcut în comparaţie cu Harry Potter. Personajele din aceste filme nu au timp să se dezvolte deoarece se pun foarte multe elemente în foarte puţin timp. Părerea mea personală e că succesul seriei Harry Potter îl are faptul că se prezintă prietenia din nişte copii, o prietenie care se dezvoltă încet-încet. Partea de magie e doar de formă. Toţi ştim din copilărie toate poveştile cu vrăjitori şi balauri şi toate cele şi nimeni nu a făcut mare scandal de asta.

Vedem în zilele noastre că se împlinesc spusele Sfinţilor Părinţi: „când potecile dintre case vor dispărea vine sfârşitul”. Zilele astea trăim momente de mare singurătate. Relaţiile dintre oameni sunt superficiale. Relaţiile dintre vecini, dintre membrii aceleiaşi familiii sunt superficiale. Rar sunt cazurile când nu e aşa. Fiind invadaţi de lumea televizorului şi a internetului nu mai avem timp să formăm contacte reale şi puternice. Ne uităm şi la tinerii de azi. Au relaţii după relaţii, se despart uşor şi îşi caută alţi parteneri/partenere. Cu trecerea anilor ajung la faza în care trebuie să se căsătorească urgent iar neavând cu nimeni o relaţie mai adâncă şi nefiind obişnuiţi să formeze astfel de relaţii se ajunge ca cei doi să se înşele reciproc. Şi nu e nevoie să se înşele neapărat cu alţi parteneri ci pot să o facă prin televizor, muncă, prietenii de pe mess etc. Copiii cresc în astfel de medii şi se simt îngrozitor de singuri. Caută scăpare în păcate trupeşti (spunea cineva că acum masturbarea a ajuns să acapareze atât de multe persoane din cauză că se simte o singurătate imensă între oameni) sau în universuri plăcute lor, în televizor, internet etc şi se repetă situaţia ca într-un cerc vicios.

Şi într-o astfel de situaţie apare Harry Potter ce ne vorbeşte despre prietenia adevărată, despre momente grele care întăresc prietenia, despre primii fiori de dragoste, despre momentele mai frumoase şi mai dureroase din acea prietenie. Şi găsim în Harry Potter ceea ce noi nu avem şi ne place să dormim în acea minciună. Vedem acum că şi anime-urile ( desene japoneze ) ajung să aibă sute de episoade. Începe un anime şi nu se mai termină. De exemplu cele mai urmărite anime-uri au sute de episoade: One Piece ( peste 400 de episoade şi se mai fabrică + vreo 10 lungmetraje), Naruto ( vreo 400 de episoade şi se mai fabrică + vreo 4 lungmetraje ), DragonBall ( vreo 500 episoade + vreo 10 lungmetraje ), Pokemon ( vreo 1000 episoade şi se mai fabrică + vreo 10 lungmetraje ) etc. şi e timp să se dezvolte prietenia dintre personaje. Ajungem să creştem cu aceste minciuni şi încercăm să ne transpunem în lumile lor care sunt mai frumoase şi mai pline de sens decât a noastră.

Şi totuşi minciuna nu e Adevăr şi tot ce e în aceste lumi nu e nimic real. Oricât de tare am vrea nu se va schimba nimic şi tot ne vom trezi mai devreme sau mai târziu în lumea reală şi vai de ce va fi acolo. Trăim nişte momente foarte grele, momente în care preferăm minciuna, momente în care ştim că e minciună şi nu e real şi nici nu durează dar totuşi noi asta alegem. Iar în astfel de momente să apară prigoana şi sunt curios cine ar fugi prin munţi. Nici nu mai vrei mucenicie ci doar să îţi rozi osul în colţul tău de cameră.

Ce se poate face ca să se schimbe situaţia asta? În primul rând trebuie să înţelegem de ce lucrurile stau aşa. Nu sunt de vină ceilalţi că nu am prieteni, ci eu sunt de vină. Eu sunt cel mândru şi eu aştept dragoste fără să dăruiesc dragoste. Toţi cu care vorbeşti şi trăiesc aşa se plâng că nimeni nu îi iubeşte dar când le ceri să facă ceva nu vor nimic. Adică vor să primească dragoste fără să dăruiască nimic. Iar lucrurile stau invers: trebuie să dăm multă dragoste ca să primim ceva înapoi. E nevoie de ceea ce spune Psalmistul: „Mergând, mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor, dar venind vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor.” ( Psalmul 125, verset 6 ).”

Situaţia asta cel mai bine nu se rezolvă în tabere după modelul sectar sau altele de gen după părerea mea. De ce oare? Pentru că problemele noastre nu constau în faptul că nu întâlnim tineri de vârsta noastră cu care să vorbim ci lucrurile sunt mult mai adânci. Spunea la un moment dat păr. Constantin Necula: „Noi acum suntem împreună la conferinţă, spunem Aliluia etc. dar în sinea noastră suntem foarte singuri”. Nişte tabere nu ne vor scăpa singurătatea din sufletul nostru. Motivul e faptul că această singurătate singuri ne-am creat-o printr-o anumită mândrie. Cea mai bună soluţie eu cred că ar fi stabilirea la mănăstire ca frate/soră de mănăstire. Stând acolo ai parte de nişte lucruri foarte folositoare sufletului şi pe care nu le găseşti în alte părţi. Ce lucruri sunt acestea?

În primul rând acolo înveţi smerenie. Stând ca frate/soră de mănăstire trebuie să faci o ascultare. Prin ascultare călcăm peste voia noastră şi ne smereşte. Şi nu e doar atât. În ascultarea noastră se întâmplă să greşim şi să fim certaţi de ceilalţi ce iarăşi ne smereşte foarte tare. Altceva foarte folositor este şi participarea la sfintele slujbe. Participând la sfintele slujbe, adâncindu-ne cu atenţie acolo noi intrăm în adâncul nostru şi începem să ne vedem murdăria din suflet pe de o parte iar pe de altă parte să o şi curăţim. Prin sfintele slujbe ne umplem de har şi ni se vindecă rănile păcatelor. Altceva de mare ajutor în mănăstire este prezenţa duhovnicilor cărora le putem cere sfatul şi din gura cărora putem auzi cuvinte de folos. Oamenii nu înţeleg că în mănăstiri se petrec multe taine dumnezeieşti iar trăind acolo ne vom împărtăşi de acele taine şi ne vom umple de harul lui Dumnezeu.

Alegerea este a fiecăruia dintre noi despre ce vom face. Să nu uităm niciodată că trăim nişte momente foarte grele în care ni se bagă în minte şi în suflet un duh de adormire aşa încât atunci când va veni prigoană noi să nu fim în stare de veghe şi să fim dominaţi de aceştia. Pentru că prigoană va veni… Asta o vestesc cam toţi duhovnicii contemporani. Să nu uităm că ce e aici este trecător iar dincolo e veşnicia. E timpul să ne trezim, fraţilor…

(Sorin)

(Visited 50 times, 1 visits today)