Ce ne oferă religia în mod concret

17

Religia este necesară omului nu numai din punct de vedere metafizic, istoric şi psihologic, ci şi din punct de vedere moral. Faţă de Dumnezeu, ca şi faţă de părinţi, noi oamenii ne aflăm în situaţia de creaturi şi creaturile sunt dependente de Creator. Cui îţi face un bine, îi mulţumeşti, îi scrii, îi faci complimente, îi arăţi un adevărat „cult civil”. Părinţilor de asemenea le arătăm toată cinstirea şi mulţumirea noastră. Pentru bunurile de trebuinţă îi rugăm, pentru cele date le mulţumim, pentru greşelile făcute le cerem iertare. Aşa şi neasemănat mai mult decât atât, suntem faţă de Dumnezeu, pe care îl adorăm, îl rugăm, îi mulţumim, îi cerem de toate şi-L proslăvim pentru toate, – şi-I aducem astfel „cult religios”. Omul nerecunoscător este un monstru şi în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu.

În rândul al doilea, religia este necesară familiei, nu numai individului, pentru că nu numai omul, ci şi familia este creaţia lui Dumnezeu. Şi după cum omul e dator să-şi cunoască şi să-şi adore Creatorul, tot aşa şi familia.

De când există istorie şi preistorie, tot ce a fost mai sfânt, mai serios în familie, începând cu căsătoria, a avut caracter religios – şi la păgâni, nu numai la creştini. Cel dintâi altar a fost căminul familiar şi numai atâta timp familia e celula societăţii sănătoase, cât arde pe vatra ei focul sacru al credinţei în Dumnezeu, al dragostei religioase, al tradiţiilor şi al speranţelor sfinte.

Când focul sfânt al religiei se stinge pe vatra familiei, este un semn care prevesteşte nenorociri mari, dezastre inevitabile; atunci miroase a putregai şi a moarte. Familia fără religie este familia amorului liber, e familia divorţurilor şi avorturilor, cuibul viciilor şi al blestemelor.

Religia este o datorie şi o trebuinţă pentru soţ, soţie şi pentru copii.

Soţului, pentru a-şi îndeplini cu vrednicie rolul de bărbat luptător pentru bunăstarea şi fericirea casei; soţiei, pentru a-şi îndeplini cu cinste rolul de regină a căminului, de soţie credincioasă şi mamă bună; iar copiilor, pentru a învăţa să deosebească lumina de întuneric, să crească în virtute şi să osândească viciul, să facă binele şi să se ferească de rău.

„Toată educaţia bine făcută se reazemă pe religie” (Diderot). E prea bine ştiut că reforma unui învăţământ nu se poate rezolva norocos, fără concursul religiei. Religia este o forţă, atât în educaţie cât şi în instrucţie.

Timpurile de criză ale învăţământului sunt timpuri de criză religioasă şi morală. Eliminarea religiei din şcoală are rezultate dezastruoase.

Cine n-are religie, n-are nici familie şi cine n-are familie, n-are nici patrie.

Religia e oxigenul familiei. Fără religie, familia tânjeşte şi moare.

În rândul al treilea, religia este necesară societăţii. Nu există societăţi organizate fără religie. Dacă totuşi ele exista, apoi sunt corupte, sunt putrede şi dispar. Societatea religioasă este o societate pacificată, o societate serioasă, o societate morală, o societate care înfloreşte şi progresează în toate privinţele. Religia dă societăţii forţă prin oamenii de caracter pe care îi formează şcoala ei altruistă, coeziune prin cultul comun care nivelează şi solidarizează pe top membrii ei mari şi mici, bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neştiutori, bărbaţi, femei şi copii.

Nicăieri nu dispar şi nici nu pot dispărea inegalităţile sociale – care sunt inegalităţi naturale – cum dispar în religie şi nicăieri nu se simt oamenii mai împăcaţi şi înfrăţiţi unii cu alţii ca în fata altarului comun şi a lui Dumnezeu, care-i Tatăl tuturor.

Religia este necesară Statului.  Este imperios necesar ca toate aşezămintele lui să fie puse sub ocrotirea şi cârmuirea lui Dumnezeu, deoarece toate sunt organizate pe temeiul principiului autorităţii şi principiul autorităţii se întemeiază pe religie. Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu şi stăpânirile care sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite (Romani 13,1). Principiul autorităţii nu are sprijin mai puternic decât în religie, nici drept în afară de religie, deoarece nici un om nu are drept asupra altui om. Dacă totuşi are, acest drept nu-l are de la sine, ci de la Dumnezeu, în vederea binelui comun. Fără respectul autorităţii, supuşii cad în anarhie; fără respectul supuşilor, autoritatea e abuzivă; fără respectul religios şi moral al legilor, statul se descompune. Fără religie statul este un monstru, un despot, un Leviathan. Un stat fără religie este o statuie nebună care-şi aruncă singură piedestalul (Bougaud).

Religia asigura propăşirea popoarelor şi consacră   dreptul   proprietăţii,   siguranţa   vieţii, respectul legilor şi al jurămintelor. A existat un singur stat-oraş ateu, Liberia, în America, întemeiat de Robert Oven (1858), dar a dispărut curând, cetăţenii lui neputându-se înţelege unii cu alţii. Starul bolşevic este ultima  dovadă  care îndreptăţeşte constatarea că stat prosper din punct de vedere moral, material şi spiritual, fără concursul religiei, n-a existat, nu există şi nici nu va exista. Dacă un stat oarecare s-a smintit de a prigonit religia, ea nu a pierit, ci s-a ascuns în conştiinţa oamenilor, cum dispar unele râuri prin munţii calcaroşi, ca să reapară nici nu ştii când şi unde. Stat tiran există fără religie, stat cinstit nu.

Toţi marii legislatori ai lumii: Hamurabi, Manu, Minos, Solon, Licurg, Zoroastru, Confucius, Numa Pompiliu, Moise, Mahomed, Justinian şi alţii, au considerat şi recunoscut statul întemeiat pe religie şi autoritatea emanată de la Dumnezeu. De la Xenofon şi Platon până la guvernanţii de astăzi, putem aduce, în acest scop, nenumărate mărturii celebre. Plutarch zice: „E mai uşor a zidi un oraş în aer, decât a constitui un stat fără credinţă şi fără religie”. Machiavelli  scrie:  „Ataşamentul  la religie este chezăşia cea mai sigură a măririi unui stat. Cei ce încearcă să distrugă religia într-un popor, sunt cei mai răi duşmani ai societăţii, al cărei fundament îl sapă”. Montesquieu spune: „Prinţul care n-are religie este un animal îngrozitor, care nu se simte liber decât atunci când sfâşie şi devorează”. Rousseau constată că: „Niciodată nu a fost fondat un stat căruia religia să nu-i fi servit ca bază”.

Religia e necesară justiţiei. Întreaga justiţie se întemeiază pe principiul responsabilităţii morale, care-i un principiu religios. Dreptatea vine din adâncul conştiinţei religios-morale. Dreptatea care se face numai din litera legii adeseori este o nedreptate strigătoare la cer. Cu litera legii au fost ucişi toţi profeţii lumii, în frunte cu Mântuitorul. Dreptatea nu se poate nici identifica, nici legaliza, nici distribui fără religie. Ce dificultăţi întâmpină justiţia fără religie, ne putem da seama când se prezintă în faţa magistraţilor inculpaţi,   martori   şi   apărători   fără   conştiinţă religioasă. Câte jurăminte false şi erori judiciare nu se întâmplă când numele lui Dumnezeu se ia în deşert şi când dreptatea se distribuie după alte criterii decât cele religioase, care sunt sfinte şi veşnice…

Religia e necesară moralei. O morală adevărată îşi scoate puterile din principiile religiei. Religia este izvorul şi rădăcina moralei, morala e fructul religiei. Cum sunt principiile religioase, aşa sunt şi normele conduitei morale. O religie cu cât e mai înaltă, cu atât inspiră o morală mai înaltă. Creştinismul are o morală neîntrecută şi desăvârşită  tocmai  pentru că se întemeiază pe religia revelată de Mântuitorul, pe religia perfecţiunii. Când religia încetează să mai inspire şi să influenţeze morala, e semn rău, e semn de decadenţă. Morala liberă sau morala laică, etica filosofică, are tocmai acest defect fundamental: independenţa faţă de religie. De aceea ea nici nu există decât ca elaborare mintală, ca lucrare raţională, ca produs de bibliotecă, fără putere de dinamizare şi trăire.

Religia este necesară artelor. Toate artele s-au născut din religie, sunt fiicele religiei şi numai atâta timp sunt creatoare şi binefăcătoare, cât ţin legătura corală cu religia. Cele mai mari capodopere literare, picturale, sculpturale şi arhitectonice ale omenirii sunt religioase. Să scoatem partea religioasă din inspiraţiile artistice şi vom vedea cât de sărac este spiritul creator al omului. Religia inspiră artele şi le fereşte de superficialitate şi artificialitate, de decadenţă şi pornografii, dându-le în toată vremea de meditat ideile şi problemele cele mai adânci, cele mai grave, cele mai serioase, cele mai binefăcătoare şi salvatoare.

Religia este necesară filozofiei. Cineva a spus, pe bună dreptate, că „religia îi ajută omului să înţeleagă universul. Filozofului îi ajută să-l înţeleagă pe om” (Aegerter). Fără luminile religiei, filozofia este lipsită de unitate şi scop, este turnul Babilonului.
Religia este necesară ştiinţei, îndeosebi aplicaţiilor ei. Ştiinţa fără religie este Sodoma şi Gomora, transformă omenirea în iad. În loc să aducă prin invenţiile ei un spor de putere, de bine şi de fericire, nimiceşte toată truda omului, toată cultura şi civilizaţia veacurilor. Se pare că nimeni n-a avut intuiţia binefacerilor, dar şi a primejdiilor ştiinţei, ca celebrul Nobel, când deodată cu invenţia dinamitei a stabilit binefăcătorul său premiu pentru pace. A prevăzut ca nimeni altul la ce turnări dezastruoase poate să ducă ştiinţa fără conştiinţă, ştiinţa fără religie.

Religia, în genere, e necesară culturii. Prin cultură înţelegem îmbunătăţire, dezvoltarea şi desăvârşirea însuşirilor bune. Ea începe din şi prin religie. Toate popoarele care au lăsat urme în istorie, şi-au început cultura prin religie şi cele mai celebre din creaţiile lor culturale au caracter religios, ceea ce înseamnă că religia totdeauna a fost ferment creator şi susţinător de cultură. Susţinând mereu năzuinţa spre mai bine şi nemulţumirea faţă de viaţa prezentă, biciuind mereu moravurile rele şi stimulând virtuţile, religia – direct şi indirect – este cea mai puternică forţă de creare, inspirare şi propagare a culturii. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că diferitele culturi ale popoarelor antice au apărut şi dispărut deodată cu religia din care s-au născut.

Iată atâtea glasuri care strigă da!… atâtea aşezăminte care reclamă şi atâtea motive care justifică necesitatea religiei. Toate arată cu temeiuri neclintite că religia este necesară în veacul veacului şi că omul are în chip firesc datoria şi trebuinţa de a trăi o viaţă severă şi serioasă, o viaţă de comuniune cu Dumnezeu prin iubire şi adorare sfântă, o viaţă religioasă.

Religia a creat sfinţenia familiei; fără religie, familia se destramă.

Religia a creat autoritatea statului; fără religie, statul devine abuziv, tiran, Leviathan.
Religia a creat artele; fără religie, artele, ştiinţele, filozofiile etc. pot deveni mijloace de descompunere morală şi decadenţă generală.

Religia a creat cultura; fără religie, cultura devine o floare pe care toată lumea o calcă în picioare.

Cine neagă necesitatea religiei, neagă şi omul, şi familia, şi societatea şi statul, şi justiţia, şi morala, şi arta, şi filozofia, şi ştiinţa, şi cultura omenirii, neagă desfiinţează toate forţele şi aşezămintele de veacuri ale omenirii şi în locul lor aşează haosul.

Dar s-au făcut şi obiecţii împotriva necesităţii religiei. Sunt necredincioşi, certaţi cu morala, oameni cu gândirea pervertită şi cu sentimente stăpânite de otrava urii, care invocă fel şi fel de pretenţii şi prejudecăţi cu ajutorul cărora combat, cu o perseverare diabolică, necesitatea religiei. Vom prezenta pe rând cele mai populare dintre aceste obiecţii.

1. Se spune şi se susţine că Dumnezeu nu are lipsă de iubirea şi adorarea noastră. Aşa e. Nu Dumnezeu are trebuinţă de religie, ci noi oamenii, pentru că noi umblăm prin întuneric şi avem lipsă de lumină, noi suntem făpturi şi avem lipsă de binecuvântarea Creatorului, noi suntem cei mici şi slabi şi goi şi greşiţi, noi avem lipsă de harul Domnului, aşa după cum datornicii au obligaţii faţă de creditori şi copiii faţă de părinţi, nu invers. Nici tata nu are trebuinţă de respectul şi iubirea copiilor şi totuşi, copiii, în interesul creşterii şi fericirii lor, sunt datori să-şi cinstească şi să-şi asculte părinţii. În aceeaşi situaţie se află şi omul faţă de Dumnezeu: în situaţia de făptură datoare să-L iubească şi să-L adore pe Dumnezeu, creatorul şi binefăcătorul său.

2. Cei răi o duc pe pământ ca şi cei buni şi de multe ori virtutea e răsplătită cu nefericirea şi viciul cu fericirea. Prin urmare religia nu e necesară, pentru că nu asigură o cumpănă dreaptă între faptă şi răsplată. Obiecţia aceasta e veche, populară şi, să recunoaştem, ispititoare. Totuşi nu este întemeiată, întâi, pentru că răsplătirea virtuţii cu suferinţa nu e regulă şi de multe ori viciul e pedepsit şi pe pământ.

Al doilea, pentru că religia nu asigură oamenilor răsplata dreaptă şi fericirea veşnică pe pământ. Noi pe pământ trăim un timp de probă, sub regimul pregătirii şi al libertăţii. În rândul al treilea, pentru că nimic nu ne asigură cu mai multă siguranţă şi cu mai mult optimism decât religia că triumful final va fi al binelui, nu al răului. În rândul al patrulea, pentru că răul şi nedreptatea nu vin de la Dumnezeu, ci de la oamenii răi, de la spiritele rele. În rândul al cincilea, suferinţa drepţilor e semnul dăruirii, al supremei iubiri, aşa după cum au fost jertfele tuturor martirilor şi mai presus de toţi a Mântuitorului.

3. Sunt oameni pe care nu-i preocupă originea, conduita şi destinul lor. Da, există indiferenţii sau nepăsătorii, dar aceştia sunt excepţii, oameni de cele mai multe ori fără căpătâi, netrebnici pe care nu te poţi răzima la nimic, stâlpii cafenelelor, fără simţ de răspundere, putregaiul societăţii. Aceştia nu vor fi niciodată stâlpi de biserică.

4. Sunt oameni cinstiţi şi fără religie şi oameni religioşi dar păcătoşi. Sunt, dar nu aceasta e regula generală. Oamenii cinstiţi şi fără religie sunt excepţional de puţini şi câţi există sunt expresia mediului religios în care trăiesc; ei simt influenţa mediului şi puterea conştiinţei şi a legilor morale şi civile sub imperiul cărora trăiesc. Iar în privinţa oamenilor religioşi şi păcătoşi, trebuie să însemnăm în primul rând că perfecţiunea nu ne este dată nici unuia pe pământ şi în rândul al doilea, oricine ar fi religioşii, în generalitatea cazurilor, sunt superiori şi numeric şi calitativ celor fără de religie. „Sfinţii laici” sunt disparenţi faţă de „sfinţii religioşi”. Să cercetăm tribunalele, temniţele, azilurile, spitalele cu toţi clienţii lor şi vom constata că nu practicile religioase i-au adus aici şi nu principiile morale şi religioase sunt acelea care îi aruncă în braţele disperării şi ale nefericirii, ci tocmai lipsa lor.

5. Religia e adversara bucuriei. Şi obiecţia aceasta e mincinoasă. Nu este bucurie mai curată şi mai sfântă decât bucuria religioasă, decât bucuria împlinirii principiilor morale, „bucuria sfinţilor”. Religia este adversara bucuriilor egoiste, vinovate, a bucuriilor diabolice, a bucuriilor false, a bucuriilor trecătoare, şi în acelaşi timp e vestitoarea bucuriilor adevărate, neprihănite, altruiste, îngereşti şi eterne; a bucuriilor care nu aduc mustrarea conştiinţei şi nenorocirea familiilor şi a semenilor, ci a bucuriilor care aduc lauda conştiinţei şi fericirea şi a familiilor  şi a semenilor.

6. Religia e bună pentru femei, zic unii bărbaţi; pentru copii, zic unii părinţi; pentru bătrâni, zic unii tineri; pentru bogaţi, zic unii săraci; pentru popor, zic unii nădrăgari orăşeni. Iarăşi judecăţi false, deoarece motivele care justifică necesitatea religiei pentru unele vârste sau categorii sociale sunt valabile pentru toate vârstele sau categoriile de oameni. După cum toţi oamenii caută adevărul, binele şi fericirea, toţi au trebuinţă de religie: copiii şi tinerii, pentru a-şi lumina drumul vieţii şi pentru a-şi lămuri noţiunile despre bine şi rău, virtute şi viciu, fericire şi suferinţă, viaţă şi moarte; bărbaţii şi femeile, pentru a-şi cunoaşte şi îndeplini în cinste şi curăţenie datoriile de soţi, poruncile şi legile sfinte care fac din căminul lor un colţ de rai; bătrânii, pentru a se pregăti pentru viaţa veşnică; săracii, pentru a se mângâia şi încuraja; bogaţii, pentru a se mustra şi îndrepta spre binefaceri; conducătorii şi slujbaşii, pentru a da exemple bune supuşilor şi pentru a-şi exprima conştiinţa răspunderilor; poporul, pentru a-şi înţelege datoriile religioase, morale, ostăşeşti şi cetăţeneşti. Toţi oamenii, la toate vârstele, au lipsă de religie pentru a-şi cunoaşte prin ea rostul vieţii şi voinţa lui Dumnezeu.

7. Religia este un opium pentru popor, o otravă prin care capitalismul burghez ameţeşte mulţimea, o beţie din care lumea trebuie să se trezească. Este una din cele mai infame acuze care s-au adus vreodată religiei, cu scopul de a o discredita, de a-i înlătura necesitatea; e teza criminală susţinută de socialismul ateu, care nu vede în religie decât o organizaţie egoistă ce se susţine prin superstiţii, falsuri şi minciuni convenţionale. Obiecţia aceasta e marfa cea mai murdară care s-a vândut pe pieţele lumii şi care este cu atât mai falsă cu cât religiei numai învinuirea de a fi în slujba capitalismului nu i se poate aduce când ea luptă din toate puterile împotriva minciunilor, abuzurilor şi bogăţiilor imorale. Opiul poporului este minciuna demagogiilor, nu harul religiei; opiul poporului e propaganda imorală ce se face împotriva religiei de către oameni iresponsabili, care n-au nici un Dumnezeu, nici patrie, nici familie, nici suflet; opiul poporului este minţirea neruşinată a poporului, pentru a-i răpi libertatea, proprietatea şi chiar sufletul dacă se poate. Iată otrava care ameţeşte, rătăceşte şi bolnăveşte minţile oamenilor slabi de înger, otrava grozav de primejdioasă, pe care  religia nu va înceta niciodată s-o denunţe şi s-o osândească până la nimicire.

8. În fine, încă o obiecţie: „N-am vreme de religie”; „sunt foarte ocupat, n-am vreme să merg la biserică” – sunt cuvinte care cuprind cea mai obişnuită şi mai ieftină scuză de care se folosesc oamenii pentru nepăsarea lor religioasă.

Pentru a dezvălui şi minciuna acestei obiecţii, e bine să ne facem o mică socoteală. Într-un an sunt 8760 ore. Atâta timp are omul într-un an de la Dumnezeu. Nimeni nu are pretenţia să spună că vremea şi viaţa stau în puterea lui. E logic şi firesc, deci, să ne întrebăm: Din aceste 8760 ore, câte dăm noi, fiecare, lui Dumnezeu? Câte ore de acestea le petrecem la biserică şi la rugăciune? Din 8760 ore dăm noi lui Dumnezeu cel puţin 100, 50, sau barem 10?… iată cum se arată falsitatea oamenilor indiferenţi faţă de religie, faţă de biserică şi faţă de Dumnezeu. Primesc şi nu dau nimic; sau dacă dau, apoi dau nenumărate ore leneviei, plimbării, distracţiilor şi sunt grozav de zgârciţi când e vorba de religie.

Dar, după toate acestea, cel mai cinic dintre nepăsătorii faţă de religie poate să întrebe: „Ce-mi dă mie religia?…” Este o întrebare care se aude adeseori şi care nu trebuie lăsată fără de răspuns.

Religia, vorbim de religia noastră creştină, ne dă bunuri de care nu ne dăm seama îndeajuns, daruri de care nimeni nu ne mai dă.

Religia ne dă numele de creştin, cel mai cinstit nume ce-l poate purta un om.

Religia ne dă credinţa mântuitoare. Nu orice credinţă care poate să fie şi diabolică, ci credinţa sfântă, „încredinţarea despre cele nădăjduite şi dovedirea lucrurilor viitoare”, adică concepţia creştină despre Dumnezeu, despre lume, despre om, Biserică, mântuire, sfinţire şi viaţa veşnică.

Religia ne dă viaţa sfântă, prin harul sfintelor Taine, pe care nici o altă doctorie nu ne-o poate da.

Religia ne dă libertatea, adică independenţa faţă de rău.

Religia ne dă cultul morţilor, comuniunea sfinţilor, legătura viilor cu morţii, care numai prin religie se poate face.

Religia ne dă sărbătorile cu tot farmecul şi cu toate bucuriile lor sfinte.

Religia ne dă preotul, cel mai bun prieten în toate împrejurările vieţii, de la naştere până la moarte.

Religia ne dă Biblia, Sfânta Scriptură, Cartea vieţii şi a omenirii.

Religia ne dă Biserica, aşezământul mântuirii. Religia ne dă pacea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică, tot bunuri şi haruri cereşti, pe care nimeni nu ni le poate da sau afla în afară de religie. Iată ce ne dă religia.

Din tot ce am spus până aici, necesitatea religiei este, credem, pentru toţi şi pentru totdeauna învederată. Concluzia practică ce se desprinde din expunerea făcută este dictonul: Ţine legea!… Ţine religia!… Este o singură lege: religia, legea dumnezeiască moştenită de la părinţi, testamentul strămoşilor. Ţine legea „fără pată şi fără vină” (I Timotei 6,14). Ţine legea tatălui tău şi nu uita învăţătura mamei tale, căci povaţa e sfeşnic şi legea lumină, iar sfatul şi învăţătura sunt calea vieţii (Proverbe 6,20-23).

Partea I a articolului o gasiti aici: Mai e nevoie de religie în mileniul III, în era tehnologiei?

Pr. Prof. Dr. Ilarion V. Felea: Necesitatea Religiei

(Visited 64 times, 1 visits today)