Ce să facem să scăpăm de ispita şi de păcatul desfrânării? (Pr. Ilarion Felea)

Cel mai bun şi cel mai sigur leac împotriva desfrânării este căsătoria prin cununie. Creştinismul a ridicat căsătoria la rang de Taină mare şi sfântă (Ef. 5:32) ca nimeni să nu aibă nici o scuză pentru viaţa trăită în destrăbălare. Regula de viaţă creştină este aceasta: «ca pază împotriva desfrânărilor, fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei» (1 Cor. 7:2). Leac mai bun împotriva desfrâului decât regula aceasta nu este.

Alte mijloace şi remedii sau leacuri împotriva păcatului desfrânării sunt următoarele:

1. Paza şi stăpânirea simţurilor.

Întâi vederea. Prin ochi intră ispita în suflet şi înduplecă voinţa. Din ochi şi din clipirile lor se naşte dragostea, din dragoste pofta şi din poftă plăcerea. Ce vede omul, aceea pofteşte. Ochii înşeală pe Eva (cu fructele oprite), pe David (cu Berşeba), pe Solomon (cu ţiitoarele). Frumuseţea fiicelor lui Cain a fost pricina potopului. Pentru frumuseţea Elenei au pierit Troia şi alte cetăţi. De aceea, creştinul îşi opreşte privirea cu iscodire de la frumuseţea cea trecătoare. Urmează auzul. Ca să nu fie ademenit la păcat, creştinul îşi astupă urechile să nu audă cântecele sirenelor, cuvintele necuviincioase şi de ruşine, care întinează, rănesc, pângăresc şi ucid atâtea suflete.

Mirosul încă se cere păzit şi stăpânit. Cine poartă aromate şi parfumuri răspândeşte ispite şi chemări la păcat. Pipăirea este şi mai primejdioasă, deoarece „cu neputinţă este să vii la pipăire şi să nu săvârşeşti fapta””. Gustarea la fel se cere înfrânată şi stăpânită. Lăcomia şi beţia pântecului măreşte pofta şi războiul trupului. în locul grăsimilor şi a băuturilor beţive care stârnesc poftele sunt de preferat roadele (fructele şi zarzavaturile) pământului. Cărnurile, grăsimile şi băuturile beţive întunecă mintea, hrănesc poftele, aţâţă patimile şi slăbesc frâna voinţei şi a judecăţii sănătoase. Toate simţurile trebuie păzite în curăţenia lăsată şi voită de Dumnezeu.

Arătând deosebirea între dobitoace, care se îndestu­lează cu iarba câmpului şi cu apa râurilor, şi oamenii care nu se mai satură de fripturi şi de nenumăratele plăcinte ale bucătarilor, Sf. Nil Ascetul scrie: „De aceea (dobitoacelor) le sunt puţine plăcerile de sub pântece, pentru că nu-şi aprind dorinţele cu nici o mâncare grasă… Căci un singur timp al anului le stârneşte această simţire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi specii, spre păstrarea neamului… Dar oamenilor pofta nesăturată după plăcerile desfrânate, odrăslită din belşugul şi felurimea mâncărilor, le-a semănat dorinţe furioase, neîngăduindu-le patima să se liniştească în nici o vreme”.

2. Izgonirea gândurilor rele şi oprirea pomenirilor urâte.

Să nu te opreşti nici la gândul, nici la cuvintele desfrâului; nici să-ţi aminteşti de ele. Stinge focul când se aprinde, opreşte vrăjmaşul la uşă, smulge copacul când e vlăstar de iarbă, cugetă la patimile Domnului şi la vieţile sfinţilor. Pentru păcatul desfrânării a venit potopul, a pierit Sodoma, s-a nimicit seminţia lui Veniamin, au fost ucişi cei doi bătrâni din istoria Susanei. Gândeşte că Dumnezeu e pretutindeni şi desfrânarea o faci înaintea Lui, în ochii Lui. Cugetă că prin desfrânare faci din mădularele lui Hristos mădularele păcatului.

3. Frâul.

Desfrânarea, ca şi toate poftele, nu se stinge, numai prin împlinire, ci şi prin înfrânare. De aceea nu-ţi răsfăţa trupul, ci înfrânează-l cu postul şi cu virtutea cum­pătării în mâncare, în băutură, în haine, în cuvinte, în camere simple. „Pofta trupului, frate, este ca un cal fără frâu, care oricâte râpe află, cade şi se răneşte. Iar întreaga înţelepciune este frâul care o opreşte şi o împiedică”. Stăpâneşte poftele şi organele „de sub stomac”, zice Clement Alexandrinul.

4. Ferirea de desfrânare cu gândul la bolile care se nasc din desfrânare.

Porunca a şaptea dumnezeiască opreşte desfrânarea, iar porunca a şaptea bisericească opreşte citirea cărţilor eretice şi imorale, prin care scriitorii cu sufletele vândute satanei trezesc gândurile, aţâţă poftele spre desfrânare şi pregătesc trupurile pentru atâtea răni şi suferinţe îngrozitoare.

5. Rugăciunea, spovedirea şi împărtăşirea cât mai deasă cu Sfintele Taine.

6. Munca până la ostenire, cu mintea şi cu mâinile.

7. Fuga, ferirea de femei desfrânate şi de bărbaţi des­frânaţi.

Precum fugi de foc să nu te ardă, fugi de locul, de focul şi de flăcările desfrânării. Focul înmoaie fierul, desfrânarea înmoaie şi bărbaţii cei mai tari şi femeile cele mai virtuoase. „Cu neputinţă este să mergi la moară şi să nu te umpli de făină. Sau să ţii smoală şi să nu se lipească mâinile tale. Cu cât te amesteci cu lumea şi cu muierile, cu atâta te întinezi. De nu vei împreuna focul cu surcelele, flacăra nu se aprinde. Precum din lovitura pietrei şi a fierului se aprinde focul, aşa de cuvintele muierii la urechile bărbatului se întărâtă pofta curviei”. De aceea fugi de desfrânare (1 Cor. 6:18) ca de foc şi fereşte-te de femeile desfrânate ca Iosif de femeia lui Putifar. „Fugi de faptele muierilor, căci nu eşti mai tare ca Samson, decât Iraclie (Hercule), decât Olofern, decât Ahile, care au biruit mii de oameni şi i-au omorât, iar în cele din urmă i-au biruit muierile şi jalnic i-au omorât”.

Vorbind despre procreaţie şi sfătuind la ferirea de femeile desfrânate, ale căror sămânţă e „spurcată şi străină”, Clement Alexandrinul scrie: „Nu semăna unde n-ai vrea să-ţi crească sămânţa, nici să te atingi cumva de o femeie afară de femeia ta cu cununie, căci numai din ea este drept să cu­legi bucuria plăcerilor trupului în scopul de a primi urmaşi legiuiţi. în adevăr, pentru Cuvântul, numai aceste legături sunt legiuite. Nu trebuie ca cei ce conlucrează cu partea lor la dumnezeiasca creaţiune să-şi arunce sămânţa sau să şi-o nesocotească, să semene ce nu e menit să rodească”.

8. Gândul la moarte şi la judecata lui Dumnezeu.

Gândeşte că vei muri şi vei fi judecat de toate faptele tale cele ascunse (Rom. 2:16). Cugetă că şi fiinţa aceea pe care o pofteşti va muri, va fi judecată şi osândită împreună cu tine. Gândeşte la înfăţişarea, la putrezirea şi la putoarea cadavrului care acum ţi se pare frumos şi ademenitor. Pe un sihastru îl muncea în gând amintirea unei femei frumoase. Mai apoi un prieten i-a adus vestea că a murit femeia aceea. Auzind aceasta sihastrul, într-o noapte a luat un ştergar, s-a dus la mormântul femeii şi a şters cu el trupul ei putred şi împuţit, apoi s-a întors în chilia sa. Din acel ceas, de câte ori simţea în trupul său o pornire pătimaşă, îşi punea în faţă ştergarul cu putoarea trupului mort şi-şi zicea: „Satură-te acum, curvarule, de împuţiciunea pe care o pofteşti.” În felul acesta cugetând şi lucrând, a biruit pofta şi s-a izbăvit de ispită.

Folosind, cu hotărâre toate aceste mijloace: căsătoria prin cununie, paza simţurilor şi a gândurilor, frâul, cugeta­rea la bolile care se nasc din desfrânare, munca ostenitoare, fuga de femeile desfrânate şi de bărbaţii desfrânaţi, rugă­ciunea, spovedirea şi împărtăşirea cât mai deasă, gândul la moarte şi la judecata lui Dumnezeu, iubiţi şi binecuvântaţi creştini, orice om, şi cel mai împătimit, poate scăpa de păcatul desfrânării.

Foloseşte-le şi tu, creştine, cu toată puterea voinţei şi fără nici o îndoială. Iar dacă ai căzut în acest păcat de moar­te, ridică-te până nu e prea târziu. Vino-ţi în fire, întoarce-te acasă, la Dumnezeu şi caută braţele iubitoare şi iertătoare.

Roagă-te de iertare şi strigă-I cu credinţă, cu speranţă şi cu iubire fiască: „Braţele părinteşti acum întinzându-le, primeşte-mă, Doamne, şi pe mine ca pe desfrânatul, Preaîndurate, ca (şi eu) cu mulţumită să te slăvesc”²¹⁷.