Ți-aş spune ce să faci tu, dacă mă iubeşti
Dacă m-ai întreba ce înseamnă iubirea, nu aş şti ce să-ţi spun. Poate că ţi-aş spune că „iubirea înseamnă Dumnezeu”, dar ştiu că tu ai vrea o definiţie formulată cu propriile mele cuvinte. Iubirea mea stă la graniţa realităţii şi încearcă să nu se mai lase amăgită de irealitate, încearcă să se trezească, să rămână trează, iar când adoarme, până la urmă îşi aminteşte că o realitate o aşteaptă.
Dacă m-ai întreba cum iubesc, nu aş şti să-ţi zic, iubesc ireal, iubesc cu furie, iubesc fără iubire, iubesc în felul acesta fiindcă de atâta timp m-am învăţat să iubesc, aşa încât consider că acesta este felul de a iubi care mi se potriveşte mie şi de ceva timp, încerc să mă lupt cu această idee. Când îmi amintesc, desigur.
Iubesc într-un mod necunoscut, chiar şi mie. Într-un mod imprevizibil, care ştiu că uneori te-ar speria, mă sperie şi pe mine, dar totuşi continui să iubesc. Aşa.
Deşi nu ştiu ce e iubirea, deşi nu ştiu cum iubesc, nu mai ştiu, iubesc într-atâtea cercuri necunoscute… totuşi ţi-aş spune ce să faci tu, dacă mă iubeşti, chiar dacă ai fi mirat de impertinenţa mea.
Dacă mă iubeşti, lasă-mă să plâng, fără să mă iei în braţe. Lasă-mă să plâng, singură, pe jos, să am nevoie disperată de tine, iar tu să nu vii, iar tu să nu fii, fiindcă dacă mă iubeşti, mă vrei puternică, vrei să mă ridic singură, nu să fiu mereu ajutată de cineva ca să mă ridic. Nu pot toată viaţa să mă ascund în braţele cuiva, să găsesc un refugiu şi să mă simt în siguranţă doar în braţele tale, fiindcă aşa nu am să mai fac faţă lumii, fiindcă aşa voi învăţa să mă ascund de fiecare dată când voi simţi nevoia, de fiecare dată când voi vrea, când voi vrea să amân, iar fuga nu face parte din personalitatea unei persoane puternice şi nici din caracterul ei.
Dacă mă iubeşti, nu-mi promite că îmi vei fi alături mereu. Nu vei putea face asta. Doar Dumnezeu poate face asta.
Dacă mă iubeşti, spune-mi că pot să plec oricând, că o să-ţi continui viaţa, că viaţa ta nu depinde de mine, dar că o să mă iubeşti în continuare.
Dacă mă iubeşti, să nu ai întotdeauna un răspuns pentru mine, astfel voi învăţa că şi tăcerea e un răspuns. Voi învăţa să respect tăcerea şi să descopăr singură răspunsurile. Pentru că trebuie să învăţ şi aceasta, pentru că nu poţi să ai întotdeauna un răspuns pentru mine, ar însemna să alerg la tine de fiecare dată când nu înţeleg ceva, ar însemna să nu mă mai chinui să încerc să aflu eu şi un suflet ce nu caută răspunsurile singur, este un suflet ce nu se dezvoltă.
Dacă mă iubeşti, nu mă întreba dacă m-am gândit la tine astăzi, fiindcă ştii că dragostea nu transformă mintea într-o placă stricată, care repetă acelaşi gând şi ştii că gândul la cineva, nu înseamnă neaparat că iubeşti acea persoană. Iubirea oferă libertate, nu îţi ţine gândurile captive, ea trăieşte în aerul din jurul acelei persoane, dar în acelaşi timp lasă gândurile și inima libere.
Dacă mă iubeşti, nu-mi răspunde la întrebarea „Mă iubeşti?”, nu-mi răspunde până când voi renunţa să te mai întreb, fiindcă dacă mă iubeşti, nu vrei să fiu nesigură, nu vrei să mă agăţ de cuvinte şi să le transform în pietre pe care le pun în cale şi nu mai vreau să înaintez din cauza lor, sau să mă întorc înapoi şi mă împiedic la nesfârşit de ele. Nici să le pun într-o vitrină şi ele să îmbătrânească, atât de mult, încât după ceva timp să fie doar vitrina, iar eu să rămân blocată acolo privind vitrina goală doar fiindcă au fost nişte cuvinte, aşteptând să apară, iar ele să nu mai apară niciodată. Ştiu că nu vrei asta.
Îţi aminteşti când ţi-am zis că cel mai oribil cuvânt mi se pare „a părăsi” ? Că mi se pare ca un blestem?
Dacă mă iubeşti, părăseşte-mă atunci când vezi că ajung prin tine să-mi fac rău mie, prin iubirea pe care ţi-o port, ajung să mă rănesc pe mine şi să te rănesc pe tine.
Constantin Noica avea un citat, de altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi„. E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Când pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate.”
Când am citit prima dată acest citat am zis că dacă ar fi să fac o declaraţie de dragoste ipocrită, dacă ar fi să fiu falsă, declaraţia aceasta aş zice-o, cuvintele acestea le-aş zice. Astăzi mi-am schimbat părerea. E cu adevărat cea mai frumoasă declaraţie de dragoste, iubirea îţi dă putere să faci alegerea cea mai bună, alegerea potrivită, chiar dacă nu aduce fericire pe moment, fericirea dorită, dar poate aduce pace, pace care, deşi mi-e greu să recunosc este de cele mai multe ori, ba chiar întotdeauna mai importantă, mai sănătoasă, decât o fericire ce de la un moment dat începe să devină amară şi se transformă fără ca să ne dăm seama, într-o nefericire mai cruntă decât ne-am putut închipui, este mai importantă decât fericirea pe care doar noi o considerăm aşa, pe care doar noi o numim aşa.
Dacă mă iubeşti, evită-mă, chiar şi atunci când poate vreau să te am alături, chiar şi atunci când am „nevoie” să te am alături, sau poate chiar am nevoie, deşi am zis că nevoia este un cuvânt prea important, chiar şi atunci când mi-e dor obsesiv de tine, un dor maladiv, ce nu mă lasă să respir, când mă gândesc la tine neîncetat, evită-mă, fiindcă dacă mă iubeşti, tu nu mă vrei dependentă de tine, nu mă vrei un copil veşnic în căutarea unor braţe, în căutarea unor persoane, evită-mă atunci când ştii că mi-ai face un mai mare rău fiind lângă mine, decât dacă mă laşi singură.
Dacă mă iubeşti, iartă-mă atunci când te acuz că m-ai lăsat singură şi tu, că nici pe tine nu te pot avea, că nici tu nu mă vrei în preajma ta, iartă-mă atunci când fac cele mai stupide greşeli, când nu înţeleg, când nu mă resemnez, când îmi amintesc obsesiv că „poate e altcumva”, când singurul cuvânt de care ascult, este cuvântul „vreau”, iartă-mă şi continuă să mă iubeşti, dar rămâi hotărât, nu veni la mine.
Îmi amintesc nişte versuri de-ale lui Emeric Imre „Totuşi ţine minte, ţine bine minte/Te salvez de mine fiindcă te iubesc.”, şi poate că tu mă salvezi pe mine, de mine, mă salvezi pe mine, de ceea ce aş deveni dacă ai face parte din viaţa mea şi ştiu sigur că nu ai fi tu de vină.
Şi astăzi, m-am gândit pentru prima dată că ar trebui să te salvez de mine, de ceea ce ţi-ar deveni viaţa, dacă viaţa ta ar merge lângă viaţa mea, oricât de greu mi-ar fi, oricât de greu îmi este, uneori.
Şi oricât de greu îmi este, ştiu că dacă taci, o faci pentru binele meu, pentru că o tăcere ajută ca o persoană să-şi continue viaţa, mai bine decât nişte cuvinte, cuvintele uneori devin piedici. La mine întotdeauna au fost piedici şi tu ştii asta. De aceea taci.
Poate că uneori resemnarea înseamnă să-ţi continui viaţa.
Dacă mă iubeşti nu vei fi face parte din viaţa mea, chiar dacă uneori din cauza asta voi fi indiferentă cu vara, toamna şi cu toate anotimpurile şi nu voi putea iubi nimic, dacă mă iubeşti nu mă vei lăsa să fiu parte din viaţa ta, fiindcă dacă mă iubeşti vei vrea să-mi continui viaţa. Pentru prima dată mi se pare atât de dificilă fericirea.
(Lili)
Ioana Cezara
iulie 4, 2013 @ 7:40 am
Mi-au dat lacrimile Lili…
albinuta
iulie 4, 2013 @ 2:11 pm
Incerc sa ma adun sa scriu cateva cuvinte insa nu reusesc, o sa mai citesc de cateva ori articolul abia dupa aceia o sa-mi spun parerea ,am intrat insa sa te felicit pentru munca depusa in ultimul timp,cred ca nu este prea usor sa scrii aproape zilnic cate un articol ,multumesc si Dumnezeu sa-ti ajute sa mai scrii inca muuulte asfel de articole
Iuliamaria
iulie 4, 2013 @ 2:29 pm
@outline: La urma urmei, un om fără lacrimi n-ar mai fi om. 🙂
@albinuţa: Vă mulţumesc. 🙂 Nu am scris chiar zilnic, scriu când am idei, sau când vreau pur şi simplu să scriu ceva, de obicei anumite lucruri pe care le consider importante(întâmplări, experienţe, oameni) mă şi inspiră pentru ca să scriu. Numai BAC-ul nu mă inspiră 🙂
Stefan Viorel Cristian
decembrie 7, 2013 @ 1:57 pm
Ca sa definesc iubirea m-am bazat pe 3 principii, unul apartinand fotografilor iar doua aprtinand crestinilor:
1)”o imagine face cat 1000 de cuvinte”-atunci logic, 1000 de cuvinte creaza o imagine;
2)iubirea vine de la Dumnezeu;
3)nu e unitate de masura care sa-i masoare puterea Tatalui Ceresc si-n acelasi timp e un pacat a dori/incerca sa faci asta.
Din toate acestea am sustras ideea ca noi oamenii, cu ajutorul celor mai frumoase cuvinte si expresii despre iubire am crea o imagine de valoare net inferioara iubirii care este un sentiment divin ce nu trebuie definit/masurat ci doar simtit si daruit.Pe langa asta am mai adaugat ca „a iubi” inseamna a uita de tine si a trai in folosul celui iubit asa cum si Domnul nostru Iisus Hristos „a uitat” (in sensul figurat al cuvantului) ca este „Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut, Cel de-o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut” si astfel s-a lasat batjocorit, biciuit si rastignit nu in folosul Sau ori a unor ingeri din ceruri ci in folosul nostru, al celor pacatosi de pe pamant. Am spus si asta pentru a scoate in evidenta cat de mare e iubirea.
Sofia Ioana
octombrie 25, 2014 @ 10:17 am
E atat de adanc ce ai scris dar ma intreb daca acum gandesti la fel ca acum un an. As vrea sa stiu daca cel caruia i-ai spus aceste randuri a avut puterea sa te asculte si sa te iubeasca stand departe de tine. Si as vrea sa te intreb daca exista iubiri imposibile…pentru ca din cele scrise de tine reiese ca poti iubi vesnic fara sa fii langa persoana iubita…adica depasind granitele posibilului si imposibilului. Nu stiu asemenea cazuri in realitate, adica cei doi chiar sa fie impliniti si fericiti stand departe unul de celalalt si totusi iubindu-se negrait de mult. Tu cunosti?
Iuliamaria
octombrie 25, 2014 @ 10:41 am
Sofia,
Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale.
Acum uneori mai gândesc aşa, alteori nu. Uneori mă revolt pe el, alteori, când sunt raţională, îmi dau seama că…deşi poate nu a făcut alegerea cea mai bună, aceea de a sta la distanţă de mine, a fost singura pe care a avut-o la momentul acela.
Nu, nu m-a ascultat. Adică, i-am zis cam tot ce am avut de zis, dar ce-am scris aici, nu ştie. Sau probabil ştie, probabil a gândit la fel fiindcă altfel n-ar fi luat decizia să stea la distanţă.
Nu ştiu dacă mai ţine la mine sau dacă a ţinut vreodată, dar da, încă stă la distanţă. Uneori îmi „apare” în viaţă, dar fără să vrea, apare fix când nu-l caut eu şi atunci e tot la distanţă şi dispare la fel de repede precum a apărut.
Iubirile imposibile există atunci când iubim o persoană, dar ştim că ei i-ar fi mai bine fără noi sau, cum e în cazul meu, când ştiu că mi-e mai bine fără el, fiindcă am momente când sunt raţională şi-mi dau seama de acest lucru. Chiar dacă uneori e dureros.
Cred că poţi iubi o persoană chiar dacă nu eşti alături de ea. Chiar dacă ai făcut alegerea aceasta.
Cred că poţi avea o viaţă fericită, însă acea persoană, indiferent cât timp va trece, va rămâne specială pentru tine.
Şi aş vrea să precizez că în cazul meu nu a fost îndrăgostire, ci a fost o altă formă de dragoste, o afecţiune foarte puternică. Nu m-am îndrăgostit de omul acela, dar am ţinut foarte mult la el.
Nu, nu cunosc astfel de cazuri, nu cunosc nici măcar cazuri în care cele două persoane să fie în fiecare zi la 500 de m distanţă şi totuşi să nu se întâlnească de aproape 3 ani, cum e cazul meu.
Sofia Ioana
octombrie 25, 2014 @ 11:53 am
Eu cunosc cazuri, chiar 2 in care cele 2 persoane stau foarte aproape una de cealalta si se iubesc( nu sunt doar indragostite) dar nu pot fi impreuna. Si probabil sunt mai multe, este o carte de Italo Calvino cu o tema asemanatoare”Daca intr-o noapte de iarna un calator…”Ceea ce stiu sigur este cei 2 sufera foarte mult, se cauta si nu se simt intregi stand departe unul de celalat. Ceea ce intelesesem eu din spusele tale era ca nici nu e nevoie sa fie alaturi caci iubirea implineste si in absenta, conform citatului din Noica. Tare ma tem insa ca e doar filosofie…
Irina
octombrie 25, 2014 @ 5:11 pm
Fara a vrea sa supar pe cineva, nu cred ca drama traita intr-o poveste (reala) precum cea scrisa mai sus poate fi numita „iubire”. Iubirea nu desparte, ci uneste. Iar daca povestea este imposibila, probabil ca ceva nu e bine acolo. Si daca ne gandim ca iubirea e vesnica, atunci nu putem pretinde ca sentimente puternice care ne-au marcat candva, dar s-au incheiat, au fost iubire! Putem trai intens atasamentul fata de o persoana, dar nu intotdeauna acesta e sanatos. Atata durere exprimata in gandurile de mai sus nu face decat sa-mi aminteasca de mine din trecut, si de obsesia profunda, complexa, sufleteasca, pe care am simtit-o candva. Nu, nu era iubire. Si asa ceva nu cred ca poate fi iubire, daca face rau celui in cauza sau altei persoane implicate. Iar a cere cuiva sa te iubeasca, desi drumurile vi se despart, ma duce cu gandul la cu totul altceva decat la definitia dragostei, care nu cauta ale sale si nu poseda pe celalalt. Iubirea plineste, nu..goleste.
Iuliamaria
octombrie 25, 2014 @ 5:26 pm
Sofia,
Mulţumesc că mi-ai spus de carte. Sunt chiar curioasă să o citesc.
Nu ştiu dacă iubirea împlineşte şi în absenţă, nu cred că la fel de mult cum ar împlini dacă acele două persoane s-ar vedea, ar vorbi. Însă, ceea ce vreau să spun este că poţi iubi o persoană chiar dacă aceea nu este lângă tine şi cred că este nevoie de curaj să iubeşti o persoană şi totuşi să te distanţezi de ea ştiind că ei nu i-ar fi mai bine alături de tine.
Aripidezăpadă,
Nu este neaparat o dramă, este doar o poveste. Da, de acord că iubirea nu desparte, ci uneşte. Însă se întâmplă ca uneori afecţiunea să devină dependenţă şi atunci este indicat ca cele două persoane să o ia pe drumuri separate. Afecţiunea poate rămâne. Însă…se întâmplă ca în unele cazuri, pentru binele ambelor persoane, să stea la distanţă. Nu am zis nicăieri că sentimentele dispar, doar că în acelaş timp te lasă să trăieşti, să-ţi vezi de viaţă.
Da, ataşamentele nu sunt sănătoase. Despre asta vorbeam în articol. Când afecţiunea devine ataşament, este bine să apară distanţa.
A fost afecţiune acoperită de ataşament. Distanţa ajută să se rispească ataşamentul şi să rămână doar afecţiunea. Cel puţin aşa e în cazul meu.
Nu mă refeream la a cere unei persoane să te iubească deşi tu ai alt drum, ci la faptul că acea persoană (indiferent că eşti tu au celălalt om) trebuie să poată să-ţi lase libertatea să pleci şi asta să nu-i modifice sentimentele. Tocmai fiindcă, aşa cum ai spus tu, sentimentele puternice nu dispar aşa uşor.
Irina
octombrie 25, 2014 @ 5:35 pm
Atasamentul poate fi si sanatos. Atunci cand nu este, da, trebuie lucrat (muncit, „murit”) la vindecare.
Eu doar accentuam ca in cele scrise in articol nu mi se pare potrivit termenul de iubire sau verbul „a iubi”, fiind vorba de aspecte diferite, ce ne imbolnavesc.
Daca e nevoie sa iti dea libertatea sa pleci, de ce sa nu isi vindece la randul sau sentimentele? Citisem undeva ca in relatia existenta pana la casatorie, trebuie sa ne implicam totusi pastrand in minte posibilitatea ca ne vom desparti. Iar daca se va intampla cu adevarat asa, sanatosi suntem daca nu ne raneste sa vedem persoana respectiva casatorindu-se cu cea mai buna prietena a noastra/cu sora etc. Pentru ca noi nu am posedat pe nimeni. Iar drumurile diferite dau dreptul amandurora sa se vindece de legatura care a fost intre ei, pentru a fi intregi si, eventual, pregatiti de adevarata iubire.
Sofia Ioana
octombrie 25, 2014 @ 6:14 pm
Articolul mi se pare ca este despre adevarata iubire…dar nu din partea fetei ci a lui…de asta se si intituleaza daca ma iubesti…Prima data am crezut ca I se adreseaza chiar Lui Dumnezeu…doar El e capabil sa ne creasca, iubindu-ne in chip tainic. Asteptand sa ne coacem, sa ne maturizam cu indelunga rabdare. Eu, daca as primi scrisoarea asta de la persoana pe care o iubesc, as strange-o in brate si atat. Dumnezeu insa iubeste altfel, cum nespus de frumos a surprins Lili: „tu nu mă vrei dependentă de tine, nu mă vrei un copil veşnic în căutarea unor braţe”. Poate gresesc, dar imi pare ca iubirea aceasta e jertfelnica, matura.
Iuliamaria
octombrie 25, 2014 @ 6:33 pm
Aripidezăpadă,
Articolul nu este despre două persoane îndrăgostite una de cealaltă, deşi da, poate fi încadrat şi la această categorie. Nu ştiu dacă a avut ce sentimente să-şi vindece, nu cred, cred că a decis să mă lase liberă fiindcă s-a gândit că afecţiunea devenind dependenţă mi-ar face mai mult rău, că fiindu-mi alături, mi-ar face mai mult rău. Când sunt raţională, îmi dau seama de asta.
Eu cred că dacă suferim când persoana dragă se căsătoreşte cu altcineva, nu înseamnă că nu suntem sănătoşi, înseamnă că suntem oameni, e normal să ne doară, dar e important să punem pe primul loc fericirea persoanei dragi.
Da, Sofia, articolul se referea la afecţiunea din partea lui şi nu doar a lui, ci în general din partea oamenilor care sunt în astfel de situaţii.
Merla Bogdan
octombrie 25, 2014 @ 9:34 pm
Doamne ajuta. Multumesc sincer celei care a scris articolul, mi-e de mare folos. Mi-a placut ani de 2 fete (pe rand, altele decat cele de pe grupul vostru) si nu am inteles niciodata de ce nu am vazut nimic de la ele. Articolul asta si comentariile voastre imi dau unele raspunsuri. Intr-o relatie observ cu mila Domnului ca este nevoie de mult mai mult decat un sentimentalism gol, sec si platonic, oricat de profund si de sincer ar fi el. Urmeaza sa citesc comentariile pe indelete si sa revin si eu cu unul personal sau cu mila Domnului un articol. Voiam si mila Domnului cu noi toti. Doamne ajuta
Merla Bogdan
octombrie 27, 2014 @ 1:15 pm
Doamne ajuta. Daca tot veni vorba as avea si eu o mica rugaminte, de fapt intrebare… sa imi spuneti ce se poate face intr-o situatie… sa zicem ca iti place de o fata din liceu, de la inceputul adolescentei.. si o iubesti mult.. si ea te respinge sistematic.. fara a sta la discutie cu tine… pe motivele ei, destul de indreptatite… si la un moment dat, dupa ce trec 8 ani, in care ea iti respinge orice incercare de a te apropia de ea,, o prinzi la telefon si ii spui..”da-mi te rog frumos o sansa” iar ea raspunde…”daca ma iubesti si vrei sa imi fie bine asa cum spui, sacrifica-ti iubirea pentru mine, jertfeste-te si uita-ma si lasa-ma in pace”… si pana sa dai explicatii se inchide telefonul… ce iti mai ramane de facut pentru a te apropia de fata respectiva in asemenea situatie.. se presupune ca nu o mai doresti ca iubita.. pentru ca ii respecti liberul arbitru.. are si ea voie sa iubeasca pe cel pe care il place si daca tu nu esti ala… soarta si voia Domnului… dar ce sa faci pentru a te apropia de fata respectiva.. macar ca simpli prieteni si cunoscuti.. punandu-ti iubirea in cui… m-ar bucura mult sa aflu si parerea voastra… eventual pe mailul meu, „bogdanmerla@yahoo.ro”. Mentionez un lucru, fata respectiva nu este din comunitatea noastra, este din cu totul alta parte, ceva legat de farmacie. Daca este sa ne pomenim unii pe altii. Doamne ajuta. Bucurie. Iertare.
Boitos
octombrie 27, 2014 @ 1:57 pm
Bogdan, fata ti-a spus un lucru simplu: ,,lasa-ma in pace”
Deci iti cere sa o lasi sa isi traiasca viata asa cum vrea ea.
Ia tu sa iti traiesti viata cum vrei tu, dar fara ea, deoarece dragoste cu de-a sila nu se poate.
Iar prietenie apropiata dupa o iubire nu se poate.Adica nu ii vad rostul.
Doar un salut cand o intalnesti si atat.Daca iti va raspunde bine, daca nu iarasi e bine.Adio.Nu va salutati si nu vorbiti decat in situatii extreme.
Cam asa se procedeaza .
Iubitii( iubitele) sunt altceva si prietenii apropiati sunt altceva.
In momentul cand vrei ca cineva sa ii devina iubita trebuie sa ai la baza o relatie de prietenie stransa.Pe urma daca vrea si ea iti va deveni iubita.
Cand iubirea se sparge, in majoritatea cazurilor se destrama si prietenia.
Ce se face in astfel de cazuri? Viata merge mai departe si fetele nu s-au terminat , iar intr-o relatie este nevoie de 2, asa ca, la gunoi totul si din nou.
Meriti ceva bun, nu numai sa dai ci si sa primesti.
Nu te gandi la trecut si la viitor.Doar viitorul conteaza.
romeo
octombrie 27, 2014 @ 2:23 pm
Irina (aripidezapada) are perfecta dreptate „Iubirea nu desparte ci uneste”.
„…Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată…”
Atunci cand exista dragoste adevarata ,nimic nu sta in cale..Intr-o dragoste adevarata este nevoie de doi oameni care se iubesc reciproc si iubirea nu se rezuma la cuvinte..Da, Te iubesc !..dar stii nu pot renunta la asta ,asta ,etc..Cand iubesti ,renunti la sine…nu incerci sa cauti motive ,pretexte..In opinia mea exista doua feluri de a iubi …iubirea fizica (nu ma refer neaparat la relatiile sexuale) si iubirea sufleteasca..Ca sa ajungi la iubirea sufleteasca este foarte greu,mai ales in ziua de azi ;si se intampla doar o singura data in viata ,daca este dat sa se intample.Doar cand cei doi ajung la aceasta stare putem vorbi de o dragoste adevarata.
Astazi Te iubesc ! este doar o moda.Ca sa ajungi sa spui aceste cuvinte trebuie sa le simti (si nu este atat de usor sa ajungi la aceasta stare)..Cati din cei care rostesc aceste cuvinte ar fi gata sa isi dea viata ,la propiu ? Foarte putini .Si mai cred un lucru ..un om ,barbat sau femeie nu poate ajunge la aceasta stare ,de a iubi cu adevarat,fara a fi un crestin adevarat ,fara a trai in pace cu cei din jurul lui.Acolo unde exista iubire nu este loc de alt sentiment. Nu poti avea un sentiment de iubire adevarata pentru cea sau cel de langa tine atata timp cat in tine exista „sentimente murdare” pentru cei din jurul tau .Cum poate sa iubeasca cu adevarat cineva ,daca nu iubeste pe Hrisos mai intai ? Este imposibil.Cineva care spune ca te iubeste ,dar nu are nici o legatura cu Dumnezeu TE MINTE !
Iuliamaria , imi pare rau sa te dezamagesc ,dar nu exista iubiri imposibile.Exista in schimb PRETEXTE….
Dan Sorin
octombrie 27, 2014 @ 4:33 pm
[quote name=”R.Romeo”]Ca sa ajungi la iubirea sufleteasca este foarte greu,mai ales in ziua de azi ;si se intampla doar o singura data in viata ,daca este dat sa se intample.Doar cand cei doi ajung la aceasta stare putem vorbi de o dragoste adevarata.
[/quote]
Eu cred că greșești. Se poate ajunge la acea iubire de care spui de multe ori în viață. Până la urmă asta e scopul călugăriei și nu cred că e un scop imposibil.
[quote name=”R.Romeo”]
Cati din cei care rostesc aceste cuvinte ar fi gata sa isi dea viata ,la propiu ?
[/quote]
Mulți. Și mulți din aceia pentru un nimic sunt gata în ziua următoare să o strângă de gât pe acea persoană pentru care erau gata să moară. De ce? Pentru că… hormoni. :p
[quote name=”R.Romeo”]
Cum poate sa iubeasca cu adevarat cineva ,daca nu iubeste pe Hrisos mai intai ? Este imposibil.Cineva care spune ca te iubeste ,dar nu are nici o legatura cu Dumnezeu TE MINTE ! [/quote]
Și să înțeleg că după tine toți oamenii care nu sunt/nu au fost creștini(credincioși) nu au iubit niciodată? Cam greu cuvânt. Părerea mea este că nimeni nu poate iubi fără a trăi în Hristos. Dar Hristos de multe ori se poate ascunde în acea iubire pe care o simți pentru celălalt chiar fiind și ateu/păgân/evreu/necredincios.
[quote name=”R.Romeo”]Iuliamaria , imi pare rau sa te dezamagesc ,dar nu exista iubiri imposibile.Exista in schimb PRETEXTE….[/quote]
Eu am citit textul și, personal, nu simt că persoana respectivă simte iubire ci doar că e foarte îndrăgostită de acel băiat (apropo, la fel am simțit când am citit explicația ta în privința iubirii). Adică sunt atât de multe citate ce arată acest foc ce arde în tânărul/tânăra îndrăgostită încât sunt convins că asta e. Nu e ceva rău în asta, până la urmă e ceva normal. Și cât timp nu te duce la păcate e ok.
Iuliamaria
octombrie 27, 2014 @ 4:03 pm
Romeo,
Nu mă dezamăgeşti, eu mă refeream la iubire imposibilă în situaţia în care un om simte afecţiune pentru o persoană, iar acea persoană are tendinţa de a face din afecţiunea sa, dependenţă. În cazul acesta, distanţa e bună. E necesară.
Însă cred că distanţa nu e un obstacol pentru ca acel om să nu mai simtă afecţiune pentru acea persoană. Şi în cazul meu, distanţa m-a ajutat să las aproape de tot în urmă dependenţa, să rămână doar afecţiune.
Catalin
octombrie 27, 2014 @ 4:08 pm
Foarte frumos!Trebuie sa dai dovadă de maturitate și putere spirituală să faci lucruri/afirmați de genu acesta.Este foarte greu să îți dai seama ca prezența ta în viața celuilalt face rău și să te hotărăști să îl lași liber.Dar nu înțeleg de ce ne place să complicăm lucrurile în relațiile cu semenii cât și în relație cu Dumnezeu??
Există în Faptele Apostolilor o pericopă în care ne este dat exemplul cel mai concret în ceea ce privește ‘posesiunile'(nu e cel mai bun cuvânt dar nu am găsit altul ) noastre( relații,case,etc).Exemplu la care ma refeream este acesta:că atunci când creștinismul se extindea iudeii fac consiliu cu cei mai mare rabini,farisei,toată intelectualitatea bună a Ierusalimului.Și se pune întrebarea ce facem? cu creștini aștia ca se înmulțesc pe zi ce trece?Atunci un bătrăn întelept se ridică și spune :Să nu facă nimic..[b]Dăcă e de la Dumnezeu va rămane,dacă nu se va nimici![/b].Acesta ar trebui să fie și raportul nostru în ceea ce privesc relațiile..
Merla Bogdan
octombrie 28, 2014 @ 10:51 am
Doamne ajuta. Bucurie. iertare… am si eu o mica intrebare daca se poate si nu este cu suparare.. vad ca se promoveaza aici un fel de iubire psihologica ca un fel de razbopi psihologic…. ma intreb.. unde este acea iubire pura si empatica… unde te unesti cu celalalt dintr-o singura privire calda si o strangere de mana… unde o mangaiere pe umar face mai mult decat un sarut si o imbratisare.. si unde iubirea uneste pana intr-atat incat fiecare traieste nu prin el ci prin cellallt… ajungand sa fie unul.. o iubire in care nu mai e nevoie de nici un alt mijloc fizic decat simpla prezenta a celuilalt langa tine… bineinteles cu viata si nevpile de rigoare ce le include viata in societatea noastra ca dopar nu traim izolati pe varf de munte.. sau sunt eu prea idealist?
Dan Sorin
octombrie 28, 2014 @ 5:47 pm
Pentru unii după 50 de ani iar pentru alții niciodată. Ideea e că trebuie să fim conștienți că multe stări ale noastre sunt influențate și de trupul nostru iar starea de iubire este influențată cel mai puternic de organele noastre sexuale. E de la sine înțeles că vorbesc de iubirea dintre un băiat și o fată. Dragostea creștină se obține la fel de greu (ca să nu zic chiar mai greu) ca orice virtute: smerenia, blândețea, pacea inimii, etc.
Și să nu ne lăsăm păcăliți. Chiar dacă nu e vorba de o relație dintre doi iubiți/soți/îndrăgostiți/etc. tot există o influență a organelor noastre sexuale în ce privește dragostea față de cel de sex opus. Deci și o tânără ce are o dragoste filială față de duhovnicul ei tot e influențată în dragostea ei de prezența hormonilor. Poți spune că ai o iubire curată față de cineva atunci când femeia îți este indiferent pentru trup ca și bărbatul. Aș spune că și dragostea față de cel de același gen este influențată de aceste organe. Repet: mă refer pentru cei care nu au ajuns la acea desăvârșire duhovnicească încât au iubire față de toți.
Cred că problema principală este că în societatea de azi am ajuns să condamnăm influența organelor sexuale în viața noastră (probabil din cauza mulțimii de păcate trupești ce atacă creștinii de pretutindeni). Suntem cam așa cum vorbea păr. Vasile Mihoc despre iubirea dintre David și Ionatan: în vremurile biblice nimeni nu ar fi spus că cei doi sunt homosexuali sau bisexuali știind că este și un episod în care cei doi se sărută. Dar societatea bolnavă de azi pervertește tot.
Cred că oamenii de azi uită că Dumnezeu a creat organele sexuale cu scopul de a apropia pe oameni, cu scopul de a da un impuls oamenilor să se apropie într-o lume în care egoismul și ura este la putere.
Irina
octombrie 28, 2014 @ 6:25 pm
Dan-s, nu înțeleg ce ai vrut să zici prin ”Până la urmă asta e scopul călugăriei și nu cred că e un scop imposibil.” – cum se leagă de ceea ce se scrisese mai sus, și anume unicitatea iubirii? Evident, Romeo se referea la cea dintre bărbat și femeie, nu la iubirea ca sentiment general, pentru Dumnezeu și aproapele.
Apoi… nu sunt de acord cu ce ai zis, legat de hormoni. Nu suntem animale. Și nu cred că trebuie să fii deja desăvârșit, ca să te lupți cu patimile și slăbiciunile omenești. Cred că e de ajuns să fii în lupta spre desăvârșire, ca să poți iubi dându-ți viața pentru celălalt. Nu va fi poate nevoie să te arunci în fața mașinii ca să salvezi pe altcineva, ci mai degrabă să îți dai viața zilnic, renunțând la ale tale și vrând mai mult binele celuilalt. Și cred că o astfel de iubire (așa cum ne-o învață Hristos) este posibilă și există în prezent, printre oamenii din jurul nostru. Poate nu pe toate drumurile, dar există. Și nu, nu cred că hormonii bat lupta noastră duhovnicească! (ce spui tu sunt schimbări adolescentine. Aici se vorbea serios despre iubire și sacrificiu de sine, nu despre a spune din îndrăgostire oarbă că ți-ai da și viața…)
Foarte interesant ce ai spus de ascunderea iubirii adevărate chiar și într-un necredincios. Chiar o să mai caut să citesc despre asta.. Pare plauzibil să fie așa, dar tot cred că iubirea pe care o trăiesc cei de care zici (evrei, atei etc.) are o maximă…joasă, limitată. Oricât de frumos ar părea din afară ce simt/trăiesc ei, poate săpând în adânc am descoperi de fapt mult egoism. Nu știu, oricum.. mai util mi se pare să ne concentrăm pe cum iubim noi și cum să ne sporim iubirea. Deja vorbim (vorbesc) cam mult.. 😀
Dan Sorin
octombrie 28, 2014 @ 7:34 pm
[quote name=”aripidezapada”]Dan-s, nu înțeleg ce ai vrut să zici prin ”Până la urmă asta e scopul călugăriei și nu cred că e un scop imposibil.” – cum se leagă de ceea ce se scrisese mai sus, și anume unicitatea iubirii? Evident, Romeo se referea la cea dintre bărbat și femeie, nu la iubirea ca sentiment general, pentru Dumnezeu și aproapele.[/quote]
Din ce a spus Romeo eu am înțeles că se referea la o iubire curată și în acest sens m-am referit că acolo caută și călugării să ajungă. Normal că Romeo se referea la relația dintre un băiat și o fată iar eu am extins acea iubire la o iubire față de oricine. Dacă am greșit în ce am înțeles îmi asum greșeala.
[quote name=”aripidezapada”]Apoi… nu sunt de acord cu ce ai zis, legat de hormoni. Nu suntem animale. Și nu cred că trebuie să fii deja desăvârșit, ca să te lupți cu patimile și slăbiciunile omenești. Cred că e de ajuns să fii în lupta spre desăvârșire, ca să poți iubi dându-ți viața pentru celălalt. Nu va fi poate nevoie să te arunci în fața mașinii ca să salvezi pe altcineva, ci mai degrabă să îți dai viața zilnic, renunțând la ale tale și vrând mai mult binele celuilalt. Și cred că o astfel de iubire (așa cum ne-o învață Hristos) este posibilă și există în prezent, printre oamenii din jurul nostru. Poate nu pe toate drumurile, dar există. Și nu, nu cred că hormonii bat lupta noastră duhovnicească! (ce spui tu sunt schimbări adolescentine. Aici se vorbea serios despre iubire și sacrificiu de sine, nu despre a spune din îndrăgostire oarbă că ți-ai da și viața…)[/quote]
Văd că nu am fost bine înțeles. În primul rând, faptul că hormonii îți afectează sentimentele față de celălalt nu te face animal. Animalul e cel care se lasă cu totul pornirilor sale. E o mare diferență. Tot ceea ce am spus e că în sentimentele noastre față de ceilalți intervin și hormonii. De aceea unor fete le e mai simpatic un băiat decât altul și invers sau unor băieți le e mai simpatic un băiat decât altul (și la fel și pentru fete). Ceva în tine te face să simți o anumită atracție față de anumite persoane fără ca măcar să le cunoști. Dar asta nu înseamnă că ești ca animalele. Cum am spus: sunt niște procese normale în corpul uman ce nu le putem ignora ci trebuie să le acceptăm că sunt de la Dumnezeu și că sunt bune în natura lor.
Iar în legătură cu nevoința duhovnicească tot ce am spus e că pe cât de greu cineva ajunge la o blândețe desăvârșită, pe atât de greu cineva ajunge la o dragoste desăvârșită. Cu toții ne nevoim dar oare câți ajungem la acea blândețe creștină? Sau la acea smerenie creștină? Puțini iar pe aceia îi numim sfinți. De ce dragostea ar fi mai prejos cât timp e mai presus decât celelalte virtuți? Oamenii care sunt gata să își dea viața pentru persoana iubită, de multe ori, o fac mai mult mânați de hormoni, de o stare de moment, de adrenalină. Cum am spus: astfel de oameni ajung foarte repede la sentimente total opuse dacă se simt trădați în dragostea lor. Nu degeaba vorba în popor spune că între dragoste și ură este un singur pas. De la o dragoste creștină nu ai cum să ajungi la ură. Dar de la una firească, se poate ajunge ușor. Deci tot ce am spus e că să nu credem că ajungem mai repede la dragoste decât la celelalte virtuți. Dacă eu nu am celelalte virtuți și cred că am ajuns la o dragoste curată atunci mă înșel amarnic. În acel caz e tot vorba de hormoni și anumite procese din organism ce mă duc la acea dragoste față de respectiva persoană. Citește cartea lui Virgiliu Gheorghe și ai fi uimită cât de mult influențează corpul uman felul în care percepem tot.
[quote name=”aripidezapada”]Foarte interesant ce ai spus de ascunderea iubirii adevărate chiar și într-un necredincios. Chiar o să mai caut să citesc despre asta.. Pare plauzibil să fie așa, dar tot cred că iubirea pe care o trăiesc cei de care zici (evrei, atei etc.) are o maximă…joasă, limitată. Oricât de frumos ar părea din afară ce simt/trăiesc ei, poate săpând în adânc am descoperi de fapt mult egoism. Nu știu, oricum.. mai util mi se pare să ne concentrăm pe cum iubim noi și cum să ne sporim iubirea. Deja vorbim (vorbesc) cam mult.. :D[/quote]
Eu nu cred că un necredincios iubește o fată mai mult decât un credincios din prisma a ceea ce am spus mai sus. Sau și față de un prieten poate fi o anumită dragoste din partea celor necredincioși cum e și din partea celor credincioși. Dragostea creștină cere ceva mult mai mult iar ceea ce cere o găsești la sfinți și la idealul călugărilor. Citisem undeva un cuvânt: Dumnezeu prin femeie/bărbat vrea să îl facă pe bărbat/femeie să ajungă în căsătorie la iubire iar de acolo să ajungă la iubirea de aproapele. Deci și această iubire firească între un bărbat și o femeie trebuie să aibă ca finalitate iubirea pe care o caută monahii adică iubirea față de ceilalți. Iar când ajungi la o iubirea ca cea a Părinților atunci sunt de acord că ești la o măsură mult mai înaltă decât majoritatea necredincioșilor. Spun majoritatea necredincioșilor doarece și Hristos spunea că nu știi unde suflă Duhul. Sunt atâtea cazuri de Părinți din Biserica noastră ce erau eretici în credința lor sau alții avea cunoștințe mult, mult mai puține decât noi despre Dumnezeu și care vorbeau cu îngerii. Cred că noi uităm că Dumnezeu se uită la inima omului. Există tot felul de oameni de care te miri de câtă înțelepciune și dragoste e în ei. Și nu poți spune că Hristos nu lucrează în ei. Eu, unul, nu pot crede asta.
Merla Bogdan
octombrie 28, 2014 @ 8:33 pm
Doamne ajuta… un mic lucru as avea de spus… am pus mai sus un mesaj cu o usoara ironie la adresa iubirii de tip psihologic, cu implicatii fizice.. Imi cer iertare… am uitat cat de pretioase sunt virtutile si cat de greu sa dobandesc… mai ales dragostea si castitatea… si mai ales cat este de greu sa pastrezi virturtea o data dobandita… o mica mandrie si ai pierdut tot. daca ironia mea a deranjat pe cineva imi cer profund iertare…fiecare dupa puterile lui, eu mai jos ca voi. Iertati-ma si ne rugam unii pentru ceilalti. Doamne ajuta. Bucurie. Iertare.
Scrob
decembrie 13, 2015 @ 6:03 pm
Doamne ajuta! Dar daca ni se cere renuntarea la parinti si la tot, de la o varsta destul de frageda, fara o scoala finalizata, ce sa facem?
Ludmila Doina
decembrie 14, 2015 @ 11:14 am
[b]nu cred[/b]
nu cred că le mai pot vorbi
tinerilor…
ei vor să trăiască
ei Îl vor pe Hristos
ca să poată trăi…
iar eu nu mai sunt tânăr
căci știu ce e lumea…
și-L vreau pe Hristos
doar ca să pot
muri…
(Marius Iordachioaia)
Mari
decembrie 16, 2015 @ 1:35 pm
Si eu sunt de parere ca dupa iubire, in cazul in care ea nu a fost implinita, nu poate exista prietenie. Si cred ca demonstratia se poate face prin reducere la absurd, ca la matematica. Sa presupunem ca ar exista, totusi prietenie. CUm ar putea ea functiona, in conditiile in care, la un moment dat, cei doi vor avea fiecare un alt partenere de viata, copii, or familie. Ce sa-i mai spui fostului/fostei? Cum sa se inteleaga fostul/fosta cu actualul/actuala? Nu vad cum ar putea functiona… In concluzie, cred ca cea mai buna varianta, in cazul unei iubiri neimplinite, este ca fiecare sa mearga pe drumul sau. Va fi mai greu la inceput, dar in timp fiecare isi va putea vedea de viata lui si va gasi cu siguranta iubirea adevarata. Pentru ca, de multe ori, avem doar impresia ca suntem indragostiti si, intrucat dragostea e oarba, putem face multe greseli.