Ce scurtă-i viaţa pe pământ!
Ieri, pe când mă îndreptam cu maşina spre servici, pe şoseaua de centură a oraşului, mă aflam într-o stare de bucurie, gândind ce frumos a făcut Domnul pământul, încât şi după aproximativ 7500 de ani de la facere, după ce a fost umplut de ură si păcat omenesc, ne bucurăm de cerul senin, vântul căldicel al toamnei, roadele ei bogate si miile de culori ce se aştern peste tot ca un covor alintându-ne privirea. De unde era să ştiu eu că peste doar 5 minute Dumnezeu avea să-mi curme bucuria asta, reamintindu-mi o lecţie grea?!?
La un moment dat, aproape de ieşirea de pe centură, traficul s-a blocat întrucât erau multe maşini de tonaj mare. Aşteptând bară la bară, fiecare răbdător ca cel din faţa lui să pornească, camionul din spatele meu a început să claxoneze insistent. Am gândit in sinea mea atunci că şoferul probabil se grăbea şi-şi pierduse răbdarea.
Claxonatul insistent al şoferului a continuat, şi lucrul acesta m-a facut mai atent, după aceea m-am uitat in faţă si la 20 de metri de mine, un pic în stânga, am realizat cui se adresa acel claxonat insistent…unui alt şofer de camion, ce dorea să intre pe şoseaua de centură de pe un drum perpendicular.
Lângă roata din drepta-faţă a camionului cu pricina se afla un copilaş pe bicicletă ce vroia probabil să facă aceeaşi manevră ca şi camionul. Nu ţin minte să fi clipit măcar atunci când l-am văzut cum este tras sub roata maşinii in doar doua secunde. N-aş vrea să simtă nimeni neputinţa ce plutea atunci, peste toţi.
Claxoanele insistente din spate s-au oprit, doar se oprise până şi timpul…
Nu era cazul să mai sunăm la salvare, căci salvarea trecuse intâmplător (oare?) cu câteva secunde înainte de a începe acele claxoane, pe lângă copilaş, şi acum după nici 30 de secunde era înapoi…dar ce se mai putea face? Dumnezeu a hotărât altfel. In disperarea şi neputinţa mea, l-am rugat pe Domnul să-i odihnească sufletul impreună cu sfinţii săi, pentru rugăciunile maicii Sale…asta era tot ce puteam face pentru un copilaş lipsit de viată ce nu avea mai mult de 12 anişori. Şi eram atâţia oameni acolo lângă el când s-a întâmplat totul, chiar sub ochii noştri, dar „L-ai luat Doamne pentru o lume mai buna” – aşa am zis. Câte mii de întrebări nu scormoneau minţile noastre atunci…fără răspuns.
După ce am ajuns acasă mi-am amintit de cei doi prieteni ai mei, tineri ca şi mine, pe care i-a strâns Dumnezeu dintre noi înainte de sfârşitul firesc, lăsând pe cei dragi în urmă muţi de durere. Mă gândeam ce scurtă-i viaţa pe pământ, o clipă, doar o clipă, că nu o preţuim destul, şi că oricât de greu ni s-ar părea, ar fi bine poate ca uneori să ne gândim că mai şi murim şi ar fi bine să ne şi pregătim sufletele, căci nu se ştie ceasul în care vom fi chemaţi şi noi să dăm socoteală pentru tot.
Iertare dacă v-am întristat pentru cele spuse, dar asta am simţit să impărtăşesc cu voi.
„A trăit Adam 930 de ani, şi la moartea lui a venit Arhanghelul Mihail din cer, unul din cele şapte duhuri; şi l-a întrebat, când se muncea cu moartea : ” Adame, Adame, cum ţi s-a părut viaţa ? ” ” Aşa, Doamne, cum aş intra pe o uşă şi aş ieşi pe cealaltă „. După 930 de ani ! Dar la noi ce-i viaţa ? Nu auziţi ce suntem noi ? Şi cine poate să ne spună nouă mai adevărat şi mai sfânt şi mai vrednic de încredere, ca Cel ce ne-a făcut ? Auzi ce spune Duhul Sfant, Care a zidit toate cele văzute si nevăzute : Omul ca iarba, zilele lui ca floarea campului, aşa vor înflori. (Parintele Cleopa)
(Dan Tudorache)
ionutz
ianuarie 4, 2009 @ 11:46 pm
M-am cutremurat !Groaznica experienta!Dumnezeu sa il odihneasca in pace!
Alex-AcE
aprilie 10, 2009 @ 8:25 pm
Dumnezeu sa-l ierte. Moartea poate veni oricand dar noi traim cu speranta zilei de maine. Si ce cred eu despre viata: fiecare om este trimis cu un scop, sa realizeze ceva in viata lui si cand isi gata treaba si nu mai are un rost in viata. Ajuns la capat, implinit cu totul, Dumnezeu mai asteapta doar k sa se mai spovedeasca apoi trimite moartea. Si-a incheiat misiunea, a fost pentru cine a trebuit la locul potrivit. Si Domnul ii va rasplati si munca. Nu ii va cere socoteala doar pentru faptele bune si rele. 🙂
Dar de ce nu ne arata Domnul ce s-a intamplat cu sufletele celor dragi. Pai la ce ne trebuie sa stim noi asta in viata.
Deci nu cred ca ne va lua Dumnezeu inainte sa ne terminam misiunea. 🙂
De ce mor tinerii? 2 «
septembrie 4, 2009 @ 3:23 pm
[…] Ce scurtă-i viaţa pe pământ! […]
andrei
octombrie 23, 2009 @ 1:01 pm
cred ca acum iti pare rau. totusi la 20 de metri de tine.si NU AI CLIPIT…cred ca ai luat decizia sa NU TE BAGI,ca nu e treaba ta.cum de te chinui cu vinovatii dupa ce nu e nimic de facut?accepta ca NU TE-AI BAGAT.si gata.sau puteai sa faci ceva…
Diana
noiembrie 25, 2010 @ 9:48 pm
Dan, am avut multe urgente la care m-am simtit neputincioasa, am crezut ca aparatele noastre pot si trebuie sa dea viata inapoi, dar in timp mi-am dat seama ca noi nu putem da viata, decat daca Dumnezeu doreste. Am avut o urgenta in care pacientul mi-a intrat in stop pe drum pana la spital de 3 ori, a treia oara am muncit cu disperare sa-l restabilim, nu acceptam ca cordul nu doreste sa mai porneasca. Dupa ce ne-am resemnat pentru ca eram epuizati(eram cu colegul care acum nu mai are picioare), am declarat decesul. Pe drum insa, dupa un hop, pe monitor avea activitate electrica. Am oprit masina si apoi am inceput toate protocoalele pentru a-l restabili. Acel om traieste si astazi.
Am avut si un caz similar celui descris de tine, dar nu a fost tras sub roara masinii,l-a lovit frontal si a cazut cu bicicleta intre rotile unui camion. A fost unul dintre cele mai grele cazuri din activitatea mea. Eram de sange din cap pana in picioare. Am plecat cu el la Iasi si am crezut ca am mers pana la Bucuresti, atat de lung mi-a parut drumul.
Copilul era in stop respirator, insa nu si cardiac, deci avea frecventa cardiaca si puls, nu avea respiratii spontane. Viata lui atarna de ventilatie mecanica. Copilul avea 13 ani, acum e in clasa a XII-a. Dar a avut zile.
Colegul meu era atat de implicat la urgente si mereu spunea:"sa facem cu simt de raspundere treaba ca-i viata de om si cine stie cine-o plange dupa acest om". Niciodata nu judeca pacientul, sunt unele solicitari care chiar sunt abuzive, dar el niciodata nu socotea ca s- a deranjat la 2 noaptea pentru un fleac, cum considera alti colegi de-ai lui, el spunea mereu: "-)aca omul spune ca-l doare, inseamna ca-l doare, eu sunt la servici sa muncesc nu sa judec durerea oamenilor".
Doamne ce pierdere! Muncea din dragoste, iubea munca cu omul bolnav, stia foarte bine protocoalele, era dornic sa invete, si-i placea foarte mult sa conduca, era profesionist. Cat si-a dorit camioanele! A cumparat doua camioane cu bani din banca, nici nu a terminat de achitat banca, si e vorba de o suma enorma. Si ce s-a ales de camionul de la accident, praful! S-a terminat pentru totdeauna si cu munca la ambulanta si pe camioanele lui atat de dragi. Ce-i mai grav e faptul ca picioarele sunt taiate de sus, macar daca erau de sub genunchi, poate mai exista o sansa la proteze. Nu-mi pot stapani lacrimile cand vad ca a ramas jumatate de om. Am crezut ca psihic m-am pregatit pentru orice, dar m-am inselat.
Dan
noiembrie 26, 2010 @ 8:16 am
Diana, nu se poate sa nu ramai miscat la cele impartasite de tine. Ma gandesc ca intamplari dintre acestea se intampla in lumea asta mare, chiar in timp ce vorbim aici.
Cel mai mult ma deranjeaza neputinta proprie…neputinta de a nu putea face nimic pentru cel care sufera, daca Dumnezeu ii hotaraste soarta altfel decat credem ca ar trebui sa fie… O stare de nimicnicie sora cu deznadejdea. In astfel de situatii mai mai ca-ti vine sa te superi pe Dumnezeu si sa-L iei la rost cu intrebari. Dar stiu ca nu este asa, pentru ca Dumnezeu nu vede limitat ca noi.
Ai spus despre Catalin asa: "-)oamne ce pierdere! Muncea din dragoste, iubea munca cu omul bolnav, stia foarte bine protocoalele, era dornic sa invete, si-i placea foarte mult sa conduca, era profesionist."…si intr-adevar este o pierdere nespus de mare. Cata nevoie nu este de astfel de oameni?
Si ma gandesc totusi, in situatia asta atat de seaca, ca daca Dumnezeu a ingaduit o pierdere asa de mare, totusi castigul in planul vesniciei va trebui sa fie negrait mai mare decat aceasta pierdere.
Daca putem sa ajutam si altfel decat cu doua vorbe…sa ne spui te rog.
Ana
noiembrie 26, 2010 @ 4:01 pm
"Iertare dacă v-am întristat pentru cele spuse, dar asta am simţit să impărtăşesc cu voi."
La fel ca mesajul de la Diana si acest mesaj m-a atins mult, mai ales ca sunt mama. Ieri seara dupa ce citisem de acel tanar care a ramas fara picioare mi-am asteptat cu durere familia acasa si i-am strans in brate plangand.
Mesajele acestea ne arata cat de importanta este viata, cat de importanti sunt cei de langa noi. Si mi-am dat seama ca nu multumesc in fiecare zi pentru viata, pentru cei dragi. [b]Dar uite, un astfel de mesaj te trezeste si la viata si la iubire de aproape.[/b]
Dumnezeu sa-l odihneasca